Ciupercă de omăt

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Hygrocybe virginea sin.

Cuphophyllus virgineus

2007-10-20 Cuphophyllus virgineus.jpg
Ciupercă de omăt
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hygrophoraceae
Gen: Hygrocybe
Specie: H. virginea
Nume binomial
Hygrocybe virginea
(Wulfen) P.D.Orton & Watling (1969)
Sinonime
  • Agaricus niveus Scop. (1772)
  • Agaricus virgineus Wulfen (1781)
  • Omphalia virginea (Wulfen) Gray (1821)
  • Hygrophorus virgineus (Wulfen) Fr. (1838)
  • Camarophyllus virgineus (Wulfen) P.Kumm. (1871)
  • Hygrocybe nivea (Scop.) Murrill (1916)
  • Cuphophyllus niveus (Scop.) Bon (1984)
  • Cuphophyllus virgineus (Wulfen) Kovalenko (1989)

Hygrocybe virginea (Franz Xaver von Wulfen, 1781 ex Peter Darbishire Orton & Roy Watling, 1969), sin. Cuphophyllus virgineus (Franz Xaver von Wulfen, 1781 ex Alexander Kovalenko, 1989), este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Hygrophoraceae și de genul Hygrocybe[1] care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor) și este denumită în popor ciupercă de omăt.[2] În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă în grupuri mari pe terenuri preferat calcaroase, trăind probabil în comunitate de simbioză cu mușchi prin pășuni, rar chiar și în [[pădure de conifere|păduri de conifere. Timpul apariției este din septembrie până în decembrie.[3][4]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Franz X. v. Wulfen

Specia cunoaște multe sinonime. Ea a fost descrisă pentru prima dată de savantul italian Giovanni Antonio Scopoli în volumul 2 al operei sale Flora Carniolica din 1772 sub denumirea Agaricus niveus.[5] Numai putini ani mai târziu, în 1781, micologul german (Franz Xaver von Wulfen l-a redenumit în Agaricus virgineus.[6] În cea din urmă, acest epitet s-a afirmat.

Datorită marii autorități a lui Elias Magnus Fries, taxonul Hygrophorus virgineus creat de el în 1838,[7] a rămas valabil până în anul 1969, când autorii englezi P.D.Orton și Watling au alăturat ciuperca genului Hygrocybe.[8] Dar de asemenea numele generic Camarophyllus, dat de cunoscutul micolog german Paul Kummer în 1871,[9] a fost uzat deseori.

În anul 1989 micologul sovietic Alexander Kovalenko a transferat specia la genul nou creat de Marcel Bon în 1984 (care a denumit specia apoi Cuphophyllus nivea, publicat un an mai târziu într-un articol în jurnalul Documents Mycologiques[10]). Deci o analiză moleculară publicată în 2011, bazată pe analiza cladistică a secvențelor ADN a constatat că Hygrocybe virginea nu ar aparține genului Hygrocybe în sens strict ci mai mult genului Cuphophyllus.

Dar instanțe importante, de exemplu Mycobank[1], renumitul jurnal micologic german Der Tintling:[11], Biodiversity Reference[12] Fichas Micológicas,[13] Mycological Progress[14] etc. (ca și contribuții românești, de exemplu: Ciupercomania,[15] CPN-Scatiii[16] sau chiar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor[17]) mențin taxonul vechi.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: H. virgineus
  • Pălăria: Ea are un diametru între 3 și 6 cm, este în mod uniform cărnoasă, higrofilă, la început boltită semisferic sau ușor cocoșată cu marginile răsucite spre interior, la maturitate aplatizată și ceva adâncită, fiind striată translucid. Cuticula cu o suprafață umedă este de culoare albă, spre mijloc mai alb-gălbuie, adesea cu pete roșiatice.
  • Lamelele: Ele sunt clar îndepărtate, destul de groase, geroase, arcuite, conectate venos între ele precum decurente la picior și de același colorit cu pălăria. Muchiile netede sunt albe, gălbenind câteodată foarte slab cu vârsta sau în stare uscată.
  • Sporii: Ei sunt elipsoidali, netezi, neamilozi (nu se decolorează cu reactivi de iod), având o mărime de 7–11 × 4–5,5 microni. Praful lor este alb.
  • Piciorul: El are o lungime de 3 la 7 cm și o lățime 0,5 până la 0,8 cm, este alb, cilindric, uneori curbat, subțiat la bază, mai întâi plin, dar repede gol în interior și golaș precum ceva brumat pe suprafață.
  • Carnea: Carnea este ceroasă, apoasă și de culoare albă. Mirosul este imperceptibil și gustul plăcut.[3][4]

Carnea se colorează cu Hidroxid de potasiu de la roșu ca carnea până la portocaliu viu.[18]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

În mod general, Hygrocybe virginea poate fi confundată cu bureți comestibili și mai mult sau mai puțin savuroși din speciile Hygrocybe și Hygrophorus cum sunt: Camarophyllus niveus sin. Hygrocybe nivea (comestibil, foarte asemănător, se dezvoltă în același locuri),[20] Hygrocybe pratensis (comestibil, apare tot prin câmpii și pășuni, la început albicios, dar repede ocru, cu carne ceva fibroasă),[21] Hygrocybe russocoriacea (comestibil, apare tot prin câmpii și pășuni, culoare de fildeș până de chihlimbar , miros puternic a lemn de cedru),[22] Hygrophorus agathostnus (comestibil, se dezvoltă în păduri de conifere sub molizi și pini, miros de migdale amărui),[23] Hygrophorus chrysodon (comestibil, comestibil, se dezvoltă în păduri de foioase și de conifere, 4, cu fulgi aurii saü galben de lămâie pe pălărie, fără miros sau gust specific),[24] Hygrophorus cossus (comestibilitate foarte limitată, se dezvoltă în păduri de foioase, cu miros extrem puternic de Cossa cossa care se ține și după preparare dar gust nu neplăcut),[25] Hygrophorus discoxanthus (comestibilitate tare limitată, se dezvoltă tot sub fagi pe sol calcaros, dar cu miros puternic și nu prea plăcut, lamelele se decolorează galben-maroniu),[26] Hygrophorus eburneus (comestibil), [27]Hygrophorus gliocyclus (comestibil, se dezvoltă în păduri de conifere sub pini, rar),[28] Hygrophorus hedrychii (comestibil, se dezvoltă sub mesteceni, fără miros și gust specific),[29] Hygrophorus ligatus (comestibil, se dezvoltă sub molizi, fără miros sau gust specific)[30] Hygrophorus nemoreus (comestibil, se dezvoltă în păduri de foioase, pălărie mai închisă, cuticula uscând repede, fără miros sau gust specific),[31] Hygrophorus piceae (comestibil, se dezvoltă în păduri de molizi pe mușchi, fără miros, cu gust plăcut),[32] sau Hygrophorus penarioides (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi dar și sub stejari, fiind mai mare cu cuticulă uscată și mătăsoasă precum ușor pătat pe picior, rar)[33] sau Hygrophorus poetarum (comestibil, se dezvoltă tot sub fagi, dar cu miros fructuos și roz sub cuticulă, destul de rar),[34]

Din păcate se culeg și consumă câteodată, în special de începători, de asemenea bureți extrem de otrăvitori cu consecințe fatale, în primul rând Clitocybe dealbata[35] și Clitocybe rivulosa.[36]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Ciuperca de omăt este destul de gustoasă. Datorită faptului că este o specie des întâlnită precum apărând în cantități mari, se potrivește pentru prepararea de mâncăruri, dar nu pentru uscat. Buretele firește poate fi conservat în ulei, oțet sau saramură după ce a fost fiert.[37]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Mycobank]
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12124-8
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 114-115, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Giovanni Antonio Scopoli: „Flora Carniolica”, vol. 2, Editura Johannes Paul Krauss, Viena 1772, p. 430
  6. ^ Franz Xaver von Wulfen: „Plantae rariores carinthiacae”, în: Nicolai Josephi Jacquin: „Miscellanea austriaca ad botanicam, chemiam, et historiam naturalem spectantia”, vol. 2, Editura Officina Krausiana, Viena 1781, p. 104
  7. ^ Elias Magnus Fries: Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum, Editura Typographia Academica, Uppsala 1836-1838, p. 327
  8. ^ P. D. Orton & Roy Watling|Watling: „Notes of the Royal Botanical Garden, nr. 29/1, Edinburgh 1969, p. 131
  9. ^ Paul Kummer:„Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze …”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 117
  10. ^ Marcel Bon: „Documents Mycologiques, vol. 14 (nr. 56), Editura Groupe de mycologie fondamentale et appliquée, Lille 1985, p. 11
  11. ^ http://tintling.com/pilzbuch/arten/h/Hygrocybe_virginea.html Jurnalul micologic „Der Tintling”
  12. ^ Biodiversity Reference
  13. ^ Fichas Micológicas
  14. ^ Hygrocybe virginea is a systemic endophyte of Plantago lanceolata, 2013
  15. ^ Ciupercomania, nr. 24
  16. ^ CPN-Scatiii, nr. 33
  17. ^ Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor
  18. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 89, ISBN 3-85502-0450
  19. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 111, ISBN 3-85502-0450
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 446-447, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 434-435, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 392-393, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 226-227, ISBN 3-405-12116-7
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 430-431, ISBN 3-405-12081-0
  26. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 100-101, ISBN 978-3-440-14530-2
  27. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 410-411, ISBN 88-85013-37-6
  28. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 90, ISBN 3-85502-0450
  29. ^ Der Tintling
  30. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 440-441, ISBN 3-405-12081-0
  31. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 443-443, ISBN 3-405-12081-0
  32. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 378-379, ISBN 3-405-12124-8
  33. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 114-115, ISBN 978-3-440-13447-4
  34. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 94, ISBN 3-85502-0450
  35. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 326-327, ISBN 3-405-11774-7
  36. ^ Bruno Cetto: I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 308-309, ISBN 88-85013-37-6
  37. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108

Bibiliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-3, 5, 6, vezi sub "Note"
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]