Sari la conținut

Arta chineză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Arta chineză
Două vaze cu dragoni; 1403–1424; porțelan albastru subglazurat; înălțime (cea din stânga): 47,8 cm, înălțime (cea din dreapta): 44,6 cm; British Museum (Londra)
Arzător de tămâie; 1736–1795; jad; per ansamblu: 19.8 cm; Muzeul de Artă din Cleveland (Cleveland, Ohio, SUA)
Vas ca o farfurie, cu flori și păsări; 1200–1279; lemn lăcuit sculptat; înălțime: 2,2 cm, diametru: 18,8 cm; Muzeul de Artă al Comitatului Los Angeles (Los Angeles, SUA)
Portret al împăratului din Dinastia Yuan, Kubilai Khan; de Araniko; 1294; culori și cerneală pe mătase; 59,4 × 47 cm; Muzeul Național al Palatului (Taipei, Taiwan)
Istoria artei
Istoria Chinei
Istoria Chinei
Istoria Chinei
ANTICHITATE
Dinastia Xia c. 2100–c. 1600 BCE
Dinastia Shang c. 1600–c. 1046 BCE
Dinastia Zhou c. 1045–256 BCE
 Zhou de Vest
 Zhou de Est
   Primăverile și Toamnele
   Statele Combatante
PERIOADA IMPERIALĂ
Dinastia Qin 221–206 BCE
Dinastia Han 206 BCE – 220 CE
  Han de Vest
  Dinastia Xin
  Han de Est
Trei Regate 220–280
  Wei, Shu și Wu
Dinastia Jin 265–420
  Jin de Vest 16 Regate
304–439
  Jin de Est
Dinastiile din Sud și din Nord
420–589
Dinastia Sui 581–618
Dinastia Tang 618–907
  (A doua Dinastie Zhou 690–705)
5 Dinastii și
10 Regate

907–960
Dinastia Liao
907–1125
Dinastia Song
960–1279
  Song de Nod Xia de Vest
  Song de Sud Jin
Dinastia Yuan 1271–1368
Dinastia Ming 1368–1644
Dinastia Qing 1644–1911
PERIOADA MODERNĂ
Republica Chineză 1912–1949
Republica Populară
Chineză

Istoria Republicii
Populare Chineze

1949–present
Taiwan
Istoria Taiwanului
1949–present

Arta chineză este o artă vizuală care, fie că e veche sau modernă, își are originea sau este practicată în China sau de către artiști chinezi. Arta chineză din Republica Chineză (sau Taiwan) și cea a chinezilor de peste mări poate să fie, de asemenea, considerată ca fiind parte din arta chineză, bazându-se pe patrimoniul chinez și pe cultura chineză. „Arta Epocii de piatră” timpurie datează din 10.000 î.Hr., constând în principal în ceramică simplă și sculpturi. După această perioadă timpurie, arta chineză, la fel ca istoria chineză, e clasificată de obicei după succesiunea dinastiilor conducătoare ale împăraților chinezi, majoritatea durând câteva sute de ani.

Arta chineză are, fără îndoială, cea mai veche tradiție continuă din lume și este marcată de un grad neobișnuit de continuitate, lipsit de un echivalent cu prăbușirea occidentală și recuperarea treptată a stilurilor clasice. Mediile care au fost de obicei clasificate în Occident de la Renaștere ca arte decorative sunt extrem de importante în arta chineză, iar o mare parte din cele mai bune opere au fost produse în ateliere mari sau fabrici, de artiști în esență necunoscuți, în special în ceramica chineză.

O mare parte din cele mai bune opere în ceramică, textile, lemn lăcuit sculptat și alte tehnici au fost produse de-a lungul unei perioade lungi de timp de diferitele fabrici sau ateliere imperiale, care, pe lângă faptul că au fost folosite la curte, au fost distribuite în interiorul Chinei și în străinătate la o scară imensă, demonstrând bogăția și puterea Împăraților. În contrast, tradiția laviului, practicată în principal de pictori de curte, în special a peisajelor, florilor și păsărilor, a dezvoltat valori estetice în funcție de imaginația individuală și de observarea obiectivă a fiecărui artist, care sunt similare cu cele occidentale. După ce contactele cu arta occidentală au devenit din ce în ce mai importante din secolul al XIX-lea încoace, în ultimele decenii China a participat cu un succes din ce în ce mai mare la arta contemporană la nivel mondial.

Pictura chineză tradițională se folosește de aceleași tehnici cu caligrafia chineză și se face în laviu, uleiuri nefiind folosite. La fel ca în cazul caligrafiei chineze, cele mai folosite materiale sunt hârtia și mătasea. Lucrările pot să fie ruate în suluri. Pictura tradițională chineză mai este practicată și pe perețu, paravane și pe alte materiale.

Cele două tehnici ale picturii chineze sunt:

  1. Gongbi (în chineză: 工筆; care se traduce în română ca „meticulos”) - care constă în detalii foarte precise. Este deobicei foarte colorată și adesea prezintă un subiect narativ sau figural. Era practicată des de artiștii care lucrau la curtea regală sau care aveau ateliere independente.
  2. Laviul (în chineză: 水墨 Shui-mo[1]).

Artiștii din timpul dinastiilor Han (202 î.e.n.) și Tang (618–906) pictau în principal oameni. Pictura chineză care înfățișează oameni provine din morminte, unde au fost păstrate pe ecrane de mătase, obiecte lăcuite și pereți mormântului. Multe picturi din mormintele timpurii aveau rolul de a proteja morții sau de a ajuta sufletele lor să ajungă în paradis. Altele ilustrau învățăturile filozofului chinez Confucius sau prezentau scene din viața de zi cu zi. Majoritatea portretelor chineze prezintă o vedere frontală formală. Cele imperiale sunt mai flexibile, dar, în general, nu sunt prezintă ceva din afara curții regale, iar portretizarea nu făcea parte din propaganda imperială, ca în alte culturi.

Mulți critici consideră peisajele ca fiind cea mai înaltă formă de pictură chineză. Timpul dintre Perioada celor 5 Dinastii și Perioada Song de Nord (907–1127) este cunoscut ca „Marea Epocă a Peisajelor”. În nord, artiști ca Jing Hao, Li Cheng, Fan Kuan, și Guo Xi au pictat munți, folosindu-se de multe tehnici ca să reprezinte bolovanii bruți. În sud, Dong Yuan, Juran și alții au pictat dealuri și râuri în scenele lor liniștite prin intermediul unor pensule fine. Tipurile astea două de scene și tehnici au devenit stilurile clasice ale pictării peisajelor chineze.

La fel ca în arta japoneză, majoritatea picturilor sunt peisaje, o mare parte a restului fiind portrete.

Bronzurile ritualice chineze din timpul dinastiilor Shang și Zhou de vest au exercitat influențe asupra artei chineze. Ele sunt împodobite cu modele complexe și decorațiuni zoomorfice, dar evită figurile umane, spre deosebire de statuile imense, descoperite recent la Sanxingdui.[2] Armata de teracotă a fost amplasată în mormântul lui Qin Shihung-di, primul împărat al unei Chine neunificate. Figurine mici de lut sau lemn au fost descoperite în morminte din timpul dinastiei Tang.[3]

Deobicei reigiile chineze native nu se folosesc de reprezentări fizice ale zeităților, mai toate sculpturile religioase fiind budiste. Majoritatea sculpturilor au un creator anonim, doar câteva nume fiind cunoscute.[4]


Vas preistoric, probabil neolitic; 2650-2350 î.Hr.; ceramică pictată; înălțime: 34 cm; Muzeul Metropolitan de Artă (New York City)

Cermaica chineză prezintă o evoluție ce a început încă din Preistorie, fiind una dintre cele mai importante forme de artă chineză. Republica Populară Chineză are un teritoriu plin de resurse naturale, foarte bune pentru realizarea diferitelor tipuri chinezești de ceramică. Primele tipuri de cermaică datează din timpul Paleoliticului, fiind bineînțeles făcute manual. De la culturile neolitice chineze ne-au rămas de asemenea multe vase sau cioburi (cele ale culturii peiligang fiind destul de simpliste). Ceramica elegantă, care e mult mai târzie era produsă la o scală industrială, doar câteva nume de pictori și olari individuali fiind cunoscute. Unele obiecte de olărit erau aveau doar una sau câteva utilități, cum ar fi vasele folosite în ritualuri, ceremonii sau la altare.

Olăria chineză poate să fie împărțită în două categorii: de nord și de sud. Clasificarea asta se face pe baza resurselor geologice ale teriotoriului Chinei. Materialele din categoria de sud conțin mult dioxid de siliciu, puțin aluminiu și mult oxid de potasiu, la cele din nord fiind fix invers în fiecare dintre cazuri (puțin dioxid de siliciu, mult aluminiu și puțin oxid de potasiu).

Dezvoltarea istorică până în 221 î.e.n.

[modificare | modificare sursă]

China Imperială Timpurie (221 î.e.n. - 220 e.n.)

[modificare | modificare sursă]

Influențe străine

[modificare | modificare sursă]

Clasele suprapuse din prima jumătate a dinastiei Tang erau atrase de tot ceea ce era barbar: dansuri, muzică, jocuri, bucătărie, îmbrăcăminte, locuințe, .... Este adevărat că influentele venite din stepe și din Asia Centrală au inflențat nordul Chinei, începând cu dinastia Han, însă după marile ofensive de la începutul secolului al VII-les, contactele, multiplicate prin ambasade, tributuri, misiuni, caravane de negustori și pelerinaje monarhale, devin mai strânse între China și regiunea râului Wei și a fluviului Galben, Mongolia, bazinul Tarimului și regiunile de dincolo de Pamir.[5]

Note & refrințe

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Caracterul chinez „墨” mo înseamnă cerneală, iar „水” Shui înseamnă apă
  2. ^ Rawson, Primul Capitol, 135–136
  3. ^ Rawson, 138-138
  4. ^ Rawson, 135
  5. ^ Jacques, Gernet (). Lumea chineză (primul volum). Editura meridiane. p. 364 & 365. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Arta chineză