Aristobul al II-lea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Aristobul al II-lea
Aristobulus II.jpg
Date personale
Decedat Modificați la Wikidata
PărințiAlexandru Ianai
Salome Alexandra[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriHyrcanus II[*] Modificați la Wikidata
CopiiAntigon al II-lea Mattathias
Alexandru al Iudeei Modificați la Wikidata
OcupațieMarele Preot al Israelului[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliarăDinastia Hasmoneilor
Rege al Israelului[*] Modificați la Wikidata
Regatul Hasmonean sub Aristobul al II-lea

Aristobul al II-lea (în ebraică אריסטובולוס; în greacă Ἀριστόβουλος Aristóboulos, n. ? – d. ) a fost un mare preot evreu și rege al Iudeei din 66 î.Hr. până în 63 î.Hr. A făcut parte din dinastia hasmoneilor.

Familie[modificare | modificare sursă]

Aristobul a fost fiul cel mic al lui Alexandru Ianai, rege și mare preot, și al Salomeei Alexandra. După moartea lui Alexandru în 76 î.Hr., văduva lui i-a succedat la conducerea Iudeei și l-a instalat pe fiul ei mai mare Hircan al II-lea ca mare preot. Atunci când Salomeea a murit în 67 î.Hr., Hircan a devenit, de asemenea, și rege.

Aristobul a împărtășit opiniile tatălui său cu privire la religie și politică. El a conceput modele de administrare a țării, chiar și în timpul vieții mamei lui. A avut relații apropiate cu nobilimea și cu militarii și a devenit un protector al saducheilor, aducând cauza lor în fața reginei. Multe cetăți pe care regina le-a pus la dispoziția saducheilor, aparent pentru apărarea lor împotriva fariseilor, au constituit, în realitate, centre în care au avut loc mișcări pregătitoare pentru uzurparea domniei de către Aristobul. Regina a căutat să-i dirijeze zelul lui militar în afara Iudeei și l-a trimis (70-69) să lupte împotriva lui Ptolemeu Mennaeus; atunci când expediția a eșuat, Aristobul și-a reluat intrigile politice. El a plecat din Ierusalim în secret și s-a adresat prietenilor lui, care stăpâneau un număr mare de așezări fortificate, cu intenția de a declanșa un război împotriva mamei lui. Dar regina a murit în acel moment critic, iar Aristobul și-a îndreptat acțiunile împotriva fratelui său, Hircan, moștenitorul legitim al tronului.[1]

Rebeliunea[modificare | modificare sursă]

Hircan a încercat să aibă relații bune cu saducheii la fel ca tatăl lui, Alexandru Ianai. Aristobul s-a răzvrătit împotriva fratelui său mai mare. Din cauza acestui conflict, fariseii părea să se afle într-o poziție vulnerabilă în acel moment.[2]

Regele a pornit împotriva lui Aristobul în fruntea unei oști format din mercenari și din susținătorii săi. Confruntarea armată a avut loc în bătălia de lângă Ierihon și mulți dintre soldații lui Hircan au trecut de partea lui Aristobul și, astfel, acesta din urmă a obținut victoria.

Hircan s-a refugiat în cetatea Ierusalimului, dar capturarea templului de către Aristobul l-a forțat pe rege să se predea. S-a încheiat o înțelegere prin care Hircan a renunțat la tron și la funcția de mare preot, dar a continuat să se bucure de veniturile aduse de această ultimă poziție.[3]

Acest acord nu a durat însă deoarece Antipater Idumeanul l-a convins pe Hircan că Aristobul plănuia să-l ucidă și l-a făcut să-i ceară ajutor lui Aretas al III-lea, regelel nabateenilor. O armată nabateeană formată din 50.000 de soldați a înaintat către Ierusalim și a asediat orașul timp de mai multe luni.

Intervenția romanilor[modificare | modificare sursă]

În timpul acestui război civil, generalul roman Pompei a învins în luptă oștile Regatului Pontus și a Imperiului Seleucid. El l-a trimis pe adjunctul său Marcus Aemilius Scaurus să ocupe Siria Seleucidă.

Din moment ce hasmoneii erau aliați ai romanilor, ambii frați au apelat la Scaurus, trimițându-i cadouri și încercând să-l câștige de partea lor. Scaurus, mișcat de un cadou de 400 de talanți, a decis să-l sprijine pe Aristobul și i-a poruncit lui Aretas să-și retragă armata. În timpul retragerii lor, nabateenii au suferit o înfrângere zdrobitoare în luptele cu oștile lui Aristobul.

Când Pompei a sosit în Siria în anul 63 î.Hr., cei doi frați și un al treilea grup care dorea înlăturarea dinastiei hasmoneilor au trimis delegați, dar generalul roman a amânat decizia în favoarea unuia sau altuia. El l-a favorizat pe Hircan al II-lea în fața lui Aristobul al II-lea, considerându-l pe fratele cel mare și mai slab ca un aliat de nădejde al Imperiului Roman.

Pompei a învins armatele evreiești în mai multe bătălii și a ocupat cetățile din Iudeea. Aristobul și fii săi, Alexandru și Antigon, au fost capturați în anul 63 î.Hr. Aristobul, care nu avea încredere în intențiile lui Pompei, s-a adăpostit în cetatea Alexandrium, dar când romanii i-au învins din nou armata, el s-a predat și s-a angajat să-i ajute să ocupe orașul Ierusalim. Cu toate acestea, din moment ce mulți dintre susținătorii lui au refuzat să deschidă porțile, romanii au asediat și capturat cetatea, producând mari pagube orașului și templului. Hircan a fost repus în funcția de mare preot, dar nu a mai avut autoritate politică.

Aristobul a evadat în anul 57 î.Hr., instigând la producerea unei revolte împotriva romanilor din Iudeea, până când a fost silit de Aulus Gabinius, consulul provinciei romane Siria, să se retragă la Machaerus. Marc Antoniu, comandantul cavaleriei lui Gabinius, a condus o expediție împotriva cetăților stăpânite de Aristobul și a înfrânt armatele lui.[4]

Luat prizonier, Aristobul a fost eliberat de către Iulius Cezar în anul 49 î.Hr. cu scopul de a răscula Iudeea împotriva lui Pompei. El se afla în drum către Iudeea cu fiul său, Alexandru, atunci când a fost otrăvit de un susținător al lui Pompei.[5] Fiul lui, Alexandru, a fost decapitat în Antiohia de către comandantul roman Scipio.[6]

Fiul lui, Antigon, a condus o revoltă împotriva Romei, cu ajutor din partea parților, și a devenit rege și mare preot în anul 40 î.Hr., dar a fost învins și ucis de romani în 37 î.Hr.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Aristobulus II”, Jewish Encyclopedia
  2. ^ Junghwa Choi, Jewish Leadership in Roman Palestine from 70 C.E. to 135 C.E. BRILL, 2013 ISBN: 9004245146 p90
  3. ^ Schürer, Gesch. i. 291, note 2
  4. ^ Plutarch, Makers of Rome p. 272, trad. de Ian Scott-Kilvert, Penguin Classics.
  5. ^ Josephus, Jewish Wars 1 9:1 (184).
  6. ^ Josephus, Jewish Wars 1 9:2 (185).