Welf al VI-lea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Welf al VI-lea, portret din Weingartener Stifterbüchlein, cca. 1500 (Württembergische Landesbibliothek, Cod. hist. Q 584, fol. 38v)

Welf al VI-lea (n. 1115 – d. 15 decembrie 1191), membru al Casei de Welf, a fost markgraf de Toscana și duce de Spoleto între 1152 și 1162.

Welf a fost cel de al treilea fiu al ducelui Henric al IX-lea de Bavaria, alături de Conrad și Henric "cel Mândru".

El a moștenit posesiunile familiale din Suabia, inclusiv comitatele de Altdorf și Ravensburg, atunci când fratele mai mare, Henric "cel Mândru" a obținut ducatele de Bavaria și de Saxonia, iar fratele mijlociu Conrad a urmat cariera ecleziastică. Henric a aranjat căsătoria lui Welf cu Uta, fiica lui Godfrey de Calw, contele palatin de Rin. La moartea lui Godfrey din 1131, a izbucnit o dispută între Welf și nepotul de frate al decedatului, Adalbert al IV-lea de Calw.

Welf a fost unchi al viitorul împărat Frederic I "Barbarossa", dat fiind că mama acestuia, Judith, era sora lui Welf. El însuși era doar cu un deceniu mai vârstnic decât nepotul său de soră, în timpul domniei căruia s-a desfășurat și cea mai mare parte a activității lui Welf.

Atunci când unchiul lui Frederic Barbarossa, regele Conrad al III-lea al Germaniei din dinastia Hohenstaufen, a confiscat Ducatul de Bavaria în 1142, Welf s-a alăturat răscoalei începute de fratele său, Henric. În 1152, Welfii și Hohenstaufenii au încheiat pacea, iar Frederic Barbarossa a fost ales ca rege. Noul suveran a restituit Bavaria fiului lui Henric al X-lea, Henric Leul în 1156. În octombrie 1152, la Würzburg, Frederic i-a acordat lui Welf Ducatul de Spoleto, Marca de Toscana, precum și Principatul de Sardinia, pe lângă alte proprietăți în Italia.

Începând tot din anii '50, o dispută feudală a izbucnit între Welf (alături de fiul său, Welf al VII-lea) și Ugo de Tübingen, conte palatin de Suabia. Aceasta s-a încheiat între 1164 și 1166, prin medierea împăratului, care în general lua partea Dinastiei Welfilor.

Când fiul lui Welf, Welf al VII-lea a murit de malarie în 1167, pe când se afla la Roma participând la campania lui Frederic Barbarossa împotriva papei Alexandru al III-lea, Henric al X-lea a solicitat moștenirea tuturor posesiunilor Welfilor. În schimb, Welf solicita la rândul său primirea unei mari sumi de bani, sumă pe care fratele său nu a reușit să o acopere. Ca urmare, Welf a acordat domeniile sale din Italia împăratului Frederic. Welf a rămas să guverneze ducatele sale din Italia până în 1173, pe când arhiepiscopul Christian de Mainz a devenit vicar imperial.

O ruptură în relațiile dintre Henric al X-lea și împăratul Frederic Barbarossa asupra unei noi campanii în Italia în 1176 a a stat la baza pregătirii unei acțiuni imperiale împotriva lui Henric de Bavaria în 1179, care în cele din urmă a fost privat de toate domeniile sale, inclusiv cele pe care el le cumpărase de la Welf al VI-lea. Acestea au fost retrocedate lui Welf, care la rîndul său le-a oferit, la moartea sa din 1191, moștenitorului lui Barbarossa, ducele de Suabua. Astfel, toate moșiile Casei de Welf din Suabia au trecut în mîinile Hohenstaufenilor, descendenți din sora lui Welf, Judith. Linia masculină a Welfilor, pornind de la Henric Leul, a rămas cu patrimoniul său de la familia saxonă a Billungilor din Germania de Nord.

Welf a fost patron al bisericilor. El a fost înmormântat în mănăstirea Ordinului Premonstratens din abația Steingaden din Bavaria, pe care el a fondat-o, alături de fiul său, Welf al VII-lea. De asemenea, el a fost patron al Historia Welforum, prima cronică medievală dedicată acestei dinastii.