Raymond Aron
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Raymond Claude Ferdinand Aron (n. 14 martie 1905, Paris - d. 17 octombrie 1983, Paris) a fost un filosof, sociolog şi politolog evreu francez. A studiat filosofia la prestigioasa École Normale Supérieure din Paris (1924–1928), unde a fost coleg cu Jean-Paul Sartre. Şi-a început cariera universitară în Germania (1930–1933), asistând în mod direct la ascensiunea nazismului. Mobilizat în 1939, a participat la Războiul ciudat (drôle de guerre), apoi – în exil, la Londra, – a fost redactor-şef al ziarului La France libre. După război, a împletit jurnalismul cu activitatea universitară: a fost editorialist la Combat (1947), Le Figaro (1947-1976), L'Express (1976-1983); a ţinut cursuri la Collège de France, Institut d'Etudes Politiques, École Nationale d'Administration, École Pratique des Hautes Études şi la Sorbonne.
În 1963 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze.
Spre deosebire de Sartre (care credea că "anticomunistul este un câine", sau că nu poate denunţa crimele din epoca lui Stalin din Uniunea Sovietică pentru că "nu trebuie să îi facem să dispere pe locuitorii cartierului Billancourt", populat in majoritate de muncitorii de la regiile naţionale Renault), care a alunecat spre extrema-stângă (Aron îl numea „mon frère ennemi“), Raymond Aron a fost un conservator prudent şi un analist critic al societăţii liberale, poate cel mai lucid politolog al Franţei şi al întregii Europe din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Cel mai important sociolog francez al secolului XX, şi unul dintre cei mai importanţi filosofi ai istoriei acestui secol, poate fi descris cel mai bine prin propria sa caracterizare: un spectator angajat. El nu s-a temut să se implice în lumea din jurul său, o lume pe care o resimţea tot mai vulnerabilă; de aici, şi necesitatea ca toţi aceia care au curajul să îşi asume o gândire proprie, originală, să se implice în viaţa socială şi politică a lumii în care vieţuiesc.
Aron nu s-a temut să meargă împotriva curentului, chiar atunci când „son petit camarade“ de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut şi el tot în 1905, a decis să meargă pe "direcţia aplaudării statuii idolului de la Kremlin"(1).
1.Expresia îi aparţine lui Vladimir Tismăneanu în conferinţa "Mărirea şi decăderea religiilor seculare. Cazul comunismului", şi a fost reprodusă în revista "Orizont", din 19 septembrie 2005.
