Războiul Malvinelor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul Malvinelor
Parte a
Falklands, Campaign, (Distances to bases) 1982.jpg
Hartă descriind recucerirea Insulelor Falkland de către britanici
Informații generale
Perioadă 2 aprilie - 14 iunie 1982[1][2]
Loc Insulele Falkland (Arh. Malvinelor), Insulele South Georgia și Insulele Sandwich de Sud, apele teritoriale și spațiul aerian înconjurător
Rezultat Victorie britanică, capitularea trupelor argentiniene.Status quo ante bellum în South Georgia și Insulele Falkland.
Combatanți
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Marea Britanie Argentina Argentina
Conducători
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de NordPrim-ministru M. Thatcher

Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de NordAmiral Terence Lewin
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de NordAmiral John Fieldhouse
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de NordContraamiral Sandy Woodward
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de NordG-ral maior Jeremy Moore
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de NordBrigadier Julian Thompson

Argentina Pr. Leopoldo Galtieri

ArgentinaAmiral Jorge Anaya
ArgentinaG-ral brigadă Basilio Lami Dozo
ArgentinaViceamiral Juan Lombardo
ArgentinaBrigadier Ernesto Horacio Crespo
ArgentinaG-ral brigadă Mario Menéndez

Efective
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nordcca. 8000 militari

2 portavioane cu
-20 avioane luptă
-20 elicoptere
1 crucișător
4 submarine cu
propulsie nucleară
6 distrugătoare
30-35 nave transport
20 bombardiere

Argentinacca.10,000 militari

1 portavion
1 crucișător
9 distrugătoare
2 fregate
4 submarine
223 avioane luptă
elicoptere

Pierderi
255 militari uciși

3 civili uciși
775 răniți
115 prizonieri
2 distrugătoare
2 fregate
1 navă debarcare
1 navă auxiliară
1 navă container
24 elicoptere
10 avioane luptă
1 bombardier

633 militari uciși

1,657 răniți
11,313 prizonieri
1 crucișător
1 submarin
4 vase cargo
2 nave patrulare
1 trauler spion
25 elicoptere
35 avioane luptă
2 bombardiere
2 avioane cargo
25 avioane recunoaștere
9 avioane antrenament înarmate

Războiul (din Insulele) Falkland, cunoscut și sub numele de Conflictul (din Insulele) Falkland, sau Criza (din Insulele) Falkland, cu denumirea populară de Războiul Malvinelor (spaniolă: Guerra de las Malvinas), sau Războiul din Atlanticul de Sud (Guerra del Atlántico Sur), a fost un conflict militar cu durata de zece săptămâni, între Argentina și Regatul Unit al Marii Britanii, motivul disputei fiind două teritorii britanice de peste mări (British Overseas Territories), respectiv Insulele Falkland și Insulele Georgia de Sud și Sandwich de Sud. Conflictul militar a început vineri, 2 aprilie 1982, prin invadarea și ocuparea Insulelor Falkland, urmată în ziua următoare, de invadarea și ocuparea Insulelor Georgia de Sud și Sandwich de Sud, pentru a restabili suveranitatea argentiniană asupra acestora. Trei zile mai târziu, guvernul britanic a trimis o forță navală de intervenție pentru a alunga cu forța armelor trupele argentiniene care ocupaseră insulele. Conflictul militar s-a încheiat după 74 de zile, prin capitularea forțelor argentiniene în 14 iunie 1982, și restabilirea controlului britanic asupra insulelor. În urma conflictului, 649 militari argentinieni, 255 militari britanici, și trei localnice din insule și-au pierdut viața. Conflictul a constituit punctual culminant al conflictului prelungit timp de aproape 150 de ani dintre Argentina și Marea Britanie pe tema suveranității asupra acestor insule din sudul Atlanticului. Argentina a susținut că încă din sec.19 aceste insule au fost teritoriu argentinian,[3][4][5] în consecință, guvernul argentinian a dispus ocuparea insulelor ca o restabilire a suveranității asupra unui teritoriu ce aparținea de drept Argentinei. Guvernul britanic a considerat acțiunea argentiniană ca o invazie a unui teritoriu care aparținea Marii Britanii încă din sec.19. Nici unul din statele beligerante nu a făcut în mod oficial vreo declarație de război, iar ostilitățile s-au limitat numai la teritoriul insulelor, apele teritoriale și spațiul aerian corespunzător. Conflictul militar a avut un puternic impact asupra ambelor țări, constituind subiectul unui număr de cărți, articole, filme și cântece. Sentimentul național a crescut mult în Argentina, înfrângerea declanșând proteste în toată țara contra juntei militare de guvernământ, precipitând căderea acesteia. În Marea Britanie, Partidul Conservator, aflat la guvernare, susținut de victoria militară asupra argentinienilor, a câștigat din nou alegerile. Efectul cultural și politic a fost mai puternic în Argentina, unde a rămas un etern subiect de discuție și un motiv de frustrare pentru poporul argentinian.[6]

Amiralul Jorge Anaya a avut un rol important ]n decizia juntei militare de a ocupa Insulele Malvine.[7][8][9]

Relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost restabilite în 1989, ca urmare a unei reuniuni în Spania, la Madrid, în urma căreia ambele părți au ajuns la un acord.[10] Nici această reuniune nu a condus la schimbări semnificative ale poziției fiecărei țări față de litigiul privind Insulele Falkland. Mai mult, în 1994, problema suveranității asupra acestor insule, a fost adăugată în constituția argentiniană.[11]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Insulele Malvine (Falkland) au fost descoperite în urma expediției lui Magellan din 1520. Esteban Gomez, pilotul expediției, este cel care a descoperit aceste insule. Ulterior, alți navigatori spanioli au navigat în apele din jurul insulelor, printre care o navă pilotată de Simon de Alcazaba în 1534, și alta, pilotată de Alonso de Camargo în 1540. Toate aceste nave, au trecut prin preajma insulelor Malvine în timp ce se îndreptau spre strâmtoarea Magellan, descoperită de asemenea de spanioli. În consecință, ca parte adiacentă a strâmtorii, insulele au fost descoperite de Spania, care avea drepturi depline asupra acestora. Încă dinainte de descoperirea lor, Insulele Malvine se aflau de drept sub jurisdicție spaniolă, statut confirmat de intrarea în vigoare a primelor instrumente de drept internațional, care au definit jurisdicția asupra “Lumii Noi”, la scurt timp după descoperirea ei de către Columb în 1492. Bulele Pontificale și Tratatul de la Tordesillas din 1494, confirmau dreptul Spaniei asupra teritoriilor de dincolo de Atlantic, inclusiv asupra Insulelor Malvine, chiar înainte de descoperirea acestora. Ulterior, britanicii au pretins că ei ar fi descoperit primii insulele, respectiv Davis în 1592 și Richard Hawkins în 1594, însă hărțile marine engleze din acei ani nici măcar nu menționează ca ipoteză existența acelor insule, fără a mai vorbi de faptul că nu au adus nici o probă privind aceste ipotetice descoperiri. Cert este că imediat după descoperire, aceste insule figurau pe toate hărțile și planigloburile marinei spaniole. Prima dată, arhipelagul este menționat pe o hartă a lui Pedro Reinel din 1522-23, la 53°55’ latitudine sudică. În secolul următor, arhipelagul a fost vizitat de nave străine, cu precădere baleniere, care s-au aventurat în zonă, cu riscul de a stârni riposta autorităților spaniole. Toată regiunea sudică a Americii însă, conform tratatelor internaționale încheiate atunci, precum Tratatul „American” din 1670 dintre Spania și Anglia, aparținea de drept Spaniei. Pacea de la Utrecht, încheiată în 1713, confirma suveranitatea spaniolă asupra Americii de Sud, inclusiv asupra arhipelagului Malvinelor. Cu toate acestea, în ciuda tratatelor internaționale, adoptând fie o poziție de forță, fie acționând în secret, începând cu mijlocul sec.18, marile puteri, Anglia și Franța, au încercat să ocupe poziții strategice prin care să poată controla traficul maritim prin Atlanticul de Sud, și implicit, prin Strâmtoarea Magellan. În acest scop, în a doua jumătate a sec. 18, atât Anglia, cât și Franța, au încercat să înființeze clandestin așezări în aceste insule, deși încă din 1767 exista permanent un guvernator spaniol pe insule, dependent de Buenos Aires. Prin semnarea Tratatului de la San Lorenzo de Escorial, în 1790, Marea Britanie se angaja să nu înființeze nici o așezare pe întreaga coastă a Americii de Sud, ca și a tuturor zonelor ocupate anterior de Spania, inclusiv a Insulelor Malvine. Acest tratat constituie dovada absolută că Marea Britanie nu avea absolut nici un drept să stabilească prin orice mijloace, vreo așezare permanentă în Insulele Malvine. Acestea sunt drepturile pe care Republica Argentina le-a moștenit din partea Spaniei în 1810. În 1820, comandantul fregatei La Heroína, Don David Jewett, a intrat în posesia insulelor Malvine, în calitate de reprezentant al guvernului argentinian. În 1823, guvernul din Buenos Aires a numit guvernator al Insulelor Malvine pe Don Pablo Areguati, concesionând insulele unor familii argentiniene, în vederea creșterii bovinelor. A fost înființată așezarea Puerto Soledad, pentru ca în 1829, guvernul argentinian să creeze Comandamentul Politic și Militar al Insulelor Malvine, cu sediul în această așezare, în administrarea căruia se afla toată zona de până la Capul Horn. Comandant a fost numit Luis Vernet. Dorința nestăvilită a guvernului britanic de a avea posesiuni în America de Sud, a condus la două încercări de invazie militară a Buenos Aires-ului, în 1806 și 1807, invazii respinse de apărătorii orașului. Concomitent, s-a încercat să se dea o față legală pretențiilor expansioniste britanice, astfel că în 10 noiembrie 1829 a fost emisă o declarație de protest față de crearea comandamentului argentinian, invocându-se ”drepturile de suveranitate ale Majestății sale Britanice asupra insulelor”. În anii următori, Marea Britanie a continuat aceeași politică expansionistă, implicând și Statele Unite. Pe 31 mai 1831, corveta americană Lexington, arborând pavilion francez, debarcă mai mulți marinari americani în Port Soledad, care vor incendia localitatea sub pretextul arestării de către argentinieni a unor nave ce pescuiau ilegal în zonă. Pe 3 ianuarie 1833, corveta Clio, sub pavilion britanic, va ocupa Puerto Soledad, expulzând coloniștii argentinieni, iar în anul următor, britanicii vor ocupa întreg arhipelagul. De atunci și până în prezent, Marea Britanie a continuat să ocupe aceste insule în virtutea “dreptului forței”. Denumirea insulelor a fost schimbată, au fost aduși coloniști englezi, au fost înființate așezări permanente, în ciuda tratatului din 1790, încă în vigoare. De atunci, și până în ziua de azi, Argentina a protestat energic cu fiecare ocazie contra ocupării insulelor, încercând să rezolve această problemă teritorială prin instrumentele oferite de dreptul internațional. Problema a rămas nerezolvată până în ziua de azi. După al doilea război mondial, în contextul procesului de decolonizare, Marea Britanie a invocat în sprijinul său dreptul la autodeterminare al “poporului” din Insulele Malvine. Organizația Națiunilor Unite a replicat că o populație “transplantată” din metropolă, care nu se deosebește câtuși de puțin de populația Marii Britanii, nu poate constitui un popor, care să beneficieze de dreptul la autodeterminare. În 1981-82, pe fondul unei crize politice și economice fără precedent, sperând să abată atenția populației de la gravele probleme care aduseseră țara în pragul colapsului, președintele Leopoldo Galtieri, împreună cu membrii juntei militare care controla țara, a decis rezolvarea conflictului pe cale militară, sperând în resuscitarea sentimentelor patriotice ale poporului argentinian,[12] încercând astfel să legitimeze întrucâtva regimul de dictatură militară.[13]

Declanșarea conflictului militar[modificare | modificare sursă]

În perioada premergătoare declanșării conflictului, cu precădere în perioada de după transferul puterii de la dictatorul Gen. Jorge Rafael Videla către Gen. Roberto Eduardo Viola, spre sfârșitul lui martie 1981, Argentina a resimțit din plin efectele unei recesiuni economice severe, dar și o perioadă de puternice frământări sociale, însoțite de proteste contra juntei militare care guverna țara într-o manieră dictatorială începând din 1976.[14] În decembrie 1981, a avut loc o schimbare importantă la nivelul conducerii militare a Argentinei, care a adus în prim plan o nouă “juntă”, în fruntea căreia se găsea Gen. Leopoldo Galtieri, în calitate de președinte, brigadierul Basilio Lami Dozo, și amiralul Jorge Anaya. Ultimul a fost principalul artizan al soluției militare a conflictului cu Marea Britanie, ce data de aproape un secol și jumătate. El a considerat că Marea Britanie era prea departe ca să poată da o replică militară Argentinei.[7][15][16][17][18]]] Alegând calea acțiunii militare directe, guvernul lui Galtieri a sperat să mobilizeze sentimentele patriotice ale argentinienilor cu privire la insule, sperând să distragă în acest fel atenția opiniei publice de la gravele probleme economice cu care se confrunta Argentina, dar și de la gravele încălcări ale ale drepturilor omului comise de regimul militar.[12] O astfel de acțiune ar fi crescut acțiunile unui regim în cădere liberă. Ziarul argentinian La Prensa făcea speculații asupra unui plan bine ticluit care trebuia să înceapă cu tăierea liniilor de aprovizionare a insulelor, urmată de acțiuni în forță, în cazul în care negocierile de la ONU nu vor da rezultat.[13] Tensiunile dintre cele două țări au fost escaladate în momentul în care un grup de negustori de fier vechi (printre care se găseau marinari argentinieni) au înălțat steagul Argentinei pe insula Georgia de Sud, acțiune care va fi interpretată ulterior ca primul act de război. Ca răspuns la această acțiune, vasul de patrulare al Royal Navy HMS Endurance (en) a fost trimis de la Stanley în Georgia de Sud, acțiune ce a condus la invadarea insulei de către forțele argentiniene în 3 aprilie. Junta militară argentiniană, presupunând că britanicii vor încerca să întărească dispozitivul militar în Atlanticul de Sud, au ordonat ca invazia să înceapă în 2 aprilie.[19] Inițial, Marea Britanie a fost luată prin surprindere de atacul argentinian, în ciuda avertizărilor repetate emise de căpitanul Nicholas Barker, dar și de alți ofițeri ai marinei britanice. Baker era convins că Secretarul Apărării John Nott, printr-un raport din 1981, în care afirma că Marea Britanie va păstra ca singură forță militară în Atlanticul de Sud, vasul de patrulare Endurance, dăduse argentinienilor semnalul că Marea Britanie nu mai putea să-și apere teritoriile de peste mări.[20][21]

Invazia argentiniană[modificare | modificare sursă]

Pe 2 aprilie 1982, forțele argentiniene au declanșat o operațiune de debarcare în Insulele Falkland. Invazia s-a izbit de apărarea organizată de Guvernatorul Insulelor Falkland, Sir Rex Hunt, comanda operațiunilor fiind încredințată sergentului (Maior) Mike Norman din Royal Marines. După debarcarea unui grup condus de locotenentul-comandor Guillermo Sanchez-Sabarots, din Grupul Amfibiu de Commando, a urmat un atac asupra barăcilor Moody Brook, schimb de focuri între trupele argentiniene comandate de Hugo Santillan, și micul detașament britanic, condus de Bill Trollope, asaltul final, capitularea și predarea apărătorilor britanici ai casei guvernatorului (Government House) din Insulele Falkland.

Riposta britanică[modificare | modificare sursă]

Primele informații privind invazia au sosit din Argentina.[22] Un oficial de la Ministerul Apărării a avut un scurt schimb de telex-uri cu operatorul telex al Guvernatorului Hunt, care i-a confirmat că argentinienii au preluat controlul asupra insulei.[22][23] Mai târziu, în aceeași zi, reporterul BBC Laurie Margolis, a putut vorbi cu unul din locuitorii insulei, folosind un echipament de radioamator, care a confirmat prezența unei flote argentiniene și că forțele argentiniene au preluat controlul asupra insulei.[22] Oficialitățile britanice au numit operațiunile militare de ripostă, “Operațiunea Corporate”. Comandant al forței expediționare britanice a fost numit Amiralul Sir John Fieldhouse. Operațiunea a debutat în 1 aprilie 1982 și s-a terminat în 20 iunie 1982.[24] În vederea recuperării controlului asupra Insulelor Falkland, comandamentul britanic a inițiat o serie de operații. Ca răspuns la cele întâmplate în Georgia de Sud, submarinele HMS Splendid (en) și HMS Spartan (en), în 29 martie au primit ordinul să se îndrepte spre sud, în timp ce vasul auxiliar RFA “Fort Austin”, a fost detașat din Mediterana pentru a sprijini HMS Endurance.[25] Lordul Carrington a dorit să trimită și un al treilea submarin, dar ordinul a fost anulat. Coincidența a făcut ca sumarinul HMS Superb (en) să părăsească în acel moment Gibraltarul, iar presa a presupus că s-ar îndrepta tot spre sud. Ulterior s-a speculat că toate aceste știri erau destinate să alarmeze conducerea militară a Argentinei, pentru a renunța la invazie.[25] În ziua următoare, în timpul unei reuniuni a cabinetului de criză, prezidată de primul ministru Margaret Thatcher, șeful forțelor navale, amiralul Sir Henry Leach, a afirmat că “Marea Britanie poate și trebuie să trimită o forță expediționară dacă insulele sunt invadate”. Pe 1 aprilie, Henry Leach a transmis ordinul ca forța navală britanică ce făcea exerciții în Mediterana să fie pregătită să navigheze spre sud. Ca urmare a evenimentelor din 2 aprilie, după o ședință de urgență a cabinetului britanic, s-a dat aprobarea pentru formarea unei forțe expediționare care să recupereze insulele. Decizia a fost aprobată într-o reuniune de urgență a Camerei Comunelor, în ziua următoare.[26] Pe 6 aprilie, guvernul britanic a desemnat un cabinet de război, care să supervizeze din punct de vedere politic campania militară.[25] Acesta a fost instrumentul principal pentru gestionarea crizei. Până la dizolvarea lui, în 12 august, cabinetul s-a întâlnit zilnic. Deși se spune că Margaret Thatcher domina cabinetul de război, Lawrence Freedman a remarcat că totuși a ținut cont de părerile contra, dar odată decizia luată, “nu se mai uita în urmă“.[25]

Poziția adoptată de terți[modificare | modificare sursă]

În dimineața zilei de 3 aprilie, ambasadorul Marii Britanii la Organizația Națiunilor Unite, Sir Anthony Parsons a depus o moțiune de protest la Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluția consiliului, care poartă numărul 502 (Rezoluția 502 a Consiliului de Securitate al ONU), în care era condamnată invazia insulelor, cerând Argentinei să-și retragă forțele, a fost adoptată a doua zi, cu 10 voturi pentru, unul împotrivă (Panama) și patru abțineri (China, Uniunea Sovietică, Polonia și Spania)[26][27][28] Marea Britanie a primit sprijin politic din partea Commonwealth-ului și Comunității Economice Europene. CEE a asigurat și suportul economic, impunând sancțiuni economice Argentinei. Chiar și țările din America Latină, ca și cele aparținând Mișcării de Nealiniere, au criticat acțiunea Argentinei. Pe 20 mai 1982, Primul Ministru al Noii Zeelande, Robert Muldoon, a anunțat că poate pune la dispoziția marinei britanice nava HMNZS Canterbury.[29] Războiul a fost un eveniment neașteptat într-o lume dominată de războiul “rece” și de divizarea nord-sud. Unele țări s-au oferit să medieze conflictul, altele au fost pro sau contra, aducând argumente începând cu lupta anti-colonialistă, solidaritate politică, relații politice și economice istorice, politică realist, etc… Statele Unite erau îngrijorate de perspectiva ca Argentina, împotriva căreia se ridicase întreaga comunitate international, să nu se apropie de Uniunea Sovietică, astfel încât, initial a încercat să medieze conflictul.[30] Cu toate acestea, în momentul în care Argentina a refuzat oferta americană, Secretarul de Dtat al Statelor Unite, Alexander Haig, a anunțat că SUA va interzice orice export de armament către Argentina și că va oferi suport material operațiunilor britanice. Ambele camere ale Congresului American au aprobat rezoluții ce aprobau sprijinul american acordat Marii Britanii.[31] SUA au livrat Marii Britanii echipament militar de ultimă generație, începând cu detectoare de submarin, până la rachete de ultimă generație.[32][33][34][35] Președintele Ronald Reagan a aprobat cererea Royal Navy de a împrumuta pentru avioanele Sea Harrier - USS Iwo Jima (LPH-2) (en) dacă britanicii ar fi pierdut un portavion. US Navy a pus la punct un plan de a ajuta pe britanici, inclusiv cu marinari pensionari ce cunoșteau bine sistemele de pe Iwo Jima.[36] Franța a furnizat programul de antrenament al piloților argentinieni, astfel încât piloții britanici de pe avioanele Harrier puteau să se antreneze contra avioanelor de producție franceză din dotarea Argentinei.[37] Serviciile secrete franceze și britanice au cooperat de asemenea pentru a împiedica Argentina să obțină mai multe rachete Exocet de pe piața internațională.[38] În același timp, Peru încerca să facă rost de 12 rachete pentru Argentina, în cadrul unei operații secrete.[39][40] Chile a acordat sprijin Marii Britanii sub forma de informații privind armamentul Argentinei și a radarelor de avertizare din dotarea forțelor aeriene.[41][42] Pe toată durata războiului, argentinienii au fost în alertă de teamă ca nu cumva trupele chiliene să nu invadeze Patagonia. În consecință, au menținut un număr de regimente de elită de vânători de munte în apropierea graniței comune, ca măsură de prevedere.[43] În timp ce Franța sprijinea pe față Marea Britanie, o echipă tehnică franceză a staționat în Argentina pe toată durata războiului, pentru a acorda suport tehnic argentinienilor la utilizarea lansatoarelor de rachete Exocet.[44] Conform celor afirmate ]n cartea Operation Israel, specialiști de la Israel Aerospace Industries, se găseau de asemenea în Argentina, continuând cooperarea cu argentinienii pe toată durata conflictului. În carte se afirmă de asemenea, că Israelul a vândut arme Argentinei, și rezervoare suplimentare pentru avioane, în cadrul unei operațiuni secrete în Peru.[45][46] Peru a trimis de asemenea, avioane Mirage, piloți și rachete în Argentina pe toată durata conflictului.[47] Peru transferase anterior 10 avioane de transport Hercules în Argentina, imediat ce forța expediționară britanică s-a pus în mișcare în aprilie 1982.[48] Nick van der Bijl notează că după înfrângerea trupelor argentiniene de la Goose Green, Venezuela și Guatemala s-au oferit să trimită parașutiști în Falkland.[49] Din Libia, condusă pe atunci de Muammar Gaddafi, Argentina a primit 20 lansatoare și 60 de rachete SA-7, împreună cu mitraliere, mortiere și mine.[50] O parte din aceste operații clandestine au fost aranjate de Uniunea Sovietică.[51] Un aspect interesant cu privire la acest conflict este faptul că deși membră a NATO și atacată în mod direct de Argentina, Marea Britanie nu a putut solicita intervenția aliaților săi, pentru apărarea colectivă, potrivit articolului 5 din Tratatul de la Washington. Această situație s-a datorat faptului că, potrivit articolului 6 al tratatului, zona de aplicare a acestuia este la Nord de Tropicul Racului (250 latitudine nordică), în vreme ce Insulele Falkland, aflate la Sud de Tropicul Capricornului (250 latitudine sudică), sunt cu mult în afara acestei zone.

Forța britanică de intervenție[modificare | modificare sursă]

HMS Invincible (en), participant la forța expediționară. Fotografiat în 1990
Royal Navy Fleet Air Arm Sea Harrier FRS1. Vopsirea inițială nu mai corespunde cu cea din perioada războiului.

Anterior invaziei argentiniene, guvenul britanic nu avea nici un plan militar pregătit pentru această eventualitate. În consecință, forța expediționară a fost încropită pe baza navelor disponibile la momentul respectiv.[52] Submarinul cu propulsie nucleară Conqueror (en), care naviga în largul coastelor Franței în 4 aprilie a fost trimis spre sud, iar cele două portavioane Invincible (en) și Hermes (en), împreună cu vaseele de escortă și aprovizionare, a părăsit portul Portsmouth a doua zi.[26] După întoarcerea la Southampton în 7 aprilie dintr-o croazieră în jurul lumii, pachebotul SS Canberra (en) a fost rechiziționat și trimis după doar două zile împreună cu Brigada 3 Commando la bord.[26] Pachebotul Queen Elizabeth 2 a fost de asemenea rechiziționat și a părăsit portul Southampton pe 12 mai, împreună cu Brigada a 5a Infanterie la bord.[26] Forța expediționară britanică avea 127 de nave, 43 militare, 22 auxiliare și 62 comerciale.[52] Se considera că recuperarea Insulelor Falkland va fi extrem de dificilă, principala problemă fiind superitatea numerică a forțelor aeriene argentiniene. Britanicii dispuneau în total de 42 avioane de luptă, 28 Sea Harrier și 14 Hawker Siddeley Harrier GR.3s,[53] contra celor aproximativ 122 avioane de luptă argentiniene, din care 50 erau destinate luptei aeriene efective, restul fiind ținute ca forță de rezervă.[54] Demn de remarcat este că US Navy considera că o victorie britanică este imposibilă. (“a military impossibility”)[55] Pe la mijlocul lui aprilie, Royal Air Force a ales baza militară din Insula Ascension, RAF Ascension Island, din mijlocul Atlanticului, pe care o folosea împreună cu Wideawake Airfield (USA), ca loc de concentrare a forței expediționare, în vederea atacului asupra argentinienilor. Baza adăpostea un număr important de bombardiere Avro Vulcan B Mk 2, avioane de realimentare în zbor Handley Page Victor K Mk 2 și un număr de avioane de luptă McDonnell Douglas Phantom FGR Mk 2 pentru protecția acestora. Între timp, marea majoritate a navelor sosise în Ascension pentru a pregăti asaltul. Un număr de unități fusese deja trimis pentru a recupera insula Georgia de Sud. Primele contacte cu argentinienii au avut loc încă din aprilie, forța expediționară britanică fiind urmărită de avioane Boeing 707 argentiniene în timp ce se deplasa spre Sud.[56] Multe astfel de yboruri de recunoaștere au fost interceptate de avioanele Sea Harrier în afara zonei de interdicție impuse de britanici. Aceste avioane neînarmate nu au fost însă atacate deoarece încă se făceau demersuri diplomatice pentru rezolvarea crizei, astfel încât britanicii nu erau încă deciși să atace. În 23 aprilie, un avion brazilian comercial Douglas DC-10, aparținând VARIG Airlines, în drum spre Africa de Sud, a fost interceptat de avioane Sea Harrier britanice, care l-au identificat drept avion civil.[57]

Recuperarea Insulei Georgia de Sud[modificare | modificare sursă]

Forța destinată recuperării insulei Georgia de Sud, acțiunea militară purtând numele de cod “Operațiunea Paraquet”, sub comanda maiorului Guy Sheridan RM, era constituită din pușcași marini (42 Commando), un detașament al SAS, (Special Air Service) și unul SBS, (Special Boat Service), și era destinată să efectueze o recunoaștere în vederea asaltului ulterior al pușcașilor marini.( Royal Marines) Toți s-au îmbarcat la bordul RFA Tidespring. Anterior, în 19 aprilie, sosise în zonă submarinul clasa Churchill HMS Conqueror (en), insula fiind survolată de un avion radar Handley Page Victor în 20 aprilie. Prima debarcare de trupe a avut loc în 21 aprilie, însă, datorită vremii rele, operațiunile de debarcare au fost amânate pentru ziua următoare, mai ales după ce două elicoptere s-au ciocnit în aer deasupra ghețarului Fortuna. În 23 aprilie, s+a declanșat o alertă submarină, operațiunea fiind sistată, nava Tidespring trebuind să se retragă, pentru a evita interceptarea. Pe 24 aprilie însă, forțele britanice erau regrupate și gata de atac. În 25 aprilie, după aprovizionarea forțelor argentiniene din Georgia de Sud, submarinul ARA Santa Fe a fost reperat la suprafață.[58] de un elicopter Westland Wessex HAS Mk 3 decolat de pe nava HMS Antrim (en), elicopter care a atacat imediat submarinul cu grenade anti-submarin de adâncime. Un elicopter Westland Wasp HAS.Mk.1 a decolat de pe puntea HMS Plymouth (en) și un altul, Westland Lynx HAS Mk 2, a decolat de pe puntea HMS Brilliant (en). Elicopterul Lynx a lansat o torpilă, ambele elicoptere mitraliind în același timp submarinul. Primul elicopter Wasp, împreună cu alte două decolate de pe puntea HMS Endurance (en), au lansat rachete anti-navă AS-12, lovindu-l în plin. Submarinul a fost atât de avariat, încât a fost imposibil să se mai scufunde, fiind abandonat de echipaj în zona cunoscută sub numele de King Edward Point. Dat fiindcă vasul Tidespring se retrăsese deja într-o zonă de siguranță, iar forțele argentiniene de pe Georgia de Sud crescuseră datorită echipajului submarinului, Maiorul Sheridan s-a reunit împreună cu cei 76 de oameni de care dispunea, și a decis să atace chiar în acea zi. După un scurt marș forțat, și un bombardament demonstrativ de pe vasele Antrim și Plymouth, forțele argentiniene s-au predat fără luptă. Imediat a fost trimis un mesaj la Londra: “Vă rugăm să o informați pe Majestatea Sa că steagul alb flutură alături de Union Jack în Georgia de Sud.God Save the Queen!” Primul Ministru, Margaret Thatcher, i-a felicitat pe military.[59]

Operațiunea Black Buck[modificare | modificare sursă]

Bombardier strategic RAF Avro Vulcan B.Mk.2

Ziua de 1 mai a debutat cu atacul aerian cu numele de cod “Black Buck 1”, primul dintr-o serie de cinci aracuri similare asupra aerodromului din Stanley. Un bombardier Avro Vulcan, decolat din Insula Ascension a zburat cca.8000 mile nautice (cca. 14,800 km), lansând bombe convenționale asupra pistelor de aterizare, după care s-a întors la bază. Misiunea, extrem de complexă, a necesitat mai multe realimentări în zbor, inclusiv realimentarea avioanelor cisternă. Nu se poate aprecia efectul acestor bombardamente, cu atât mai mult cu cât s-au consumat cantități uriașe de combustibil. Pentru a lansa 21 de bombe, s-au consumat aproape 137,000 galoane de combustibil (cca. 520,000 litri), cantitate suficientă pentru a alimenta 260 avioane Sea Harrier pentru tot atâtea misiuni de bombardament. Operațiunea a interzis totuși avioanelor de luptă argentiniene să staționeze pe insulă. Stricăciunile cauzate aerodromului și radarelor au fost însă reparate rapid de argentinieni. Cu toate acestea, RAF insistă că aceste bombardamente au fost un succes.[60] Istoricul Lawrence Freedman, care a avut acces la documente clasificate, scrie totuși în cartea sa, apărută în 2005, că această operațiune a fost un eșec.[61] Surse argentiniene afirmă că raidurile bombardierelor Vulcan au determinat pe argentinieni să retragă un număr de avioane Mirage IIIs din sudul Argentinei într-o zonă bine apărată din Buenos Aires.[62][63][64] Toate acestea au fost descrise ulterior drept propagandă, de către veteranul războilui din Falkland, comandorul Nigel Ward.[65] Efectul acestei acțiuni a fost de a dilua afirmațiile oficialilor britanici, care excludeau categoric atacuri asupra bazelor aeriene din Argentina.[66] Din cele 5 raiduri, 3 au fost destinate avarierii aeroportului, alte două fiind destinate distrugerii instalațiilor radar, folosind rachete Shrike.

Escaladarea războiului aerian[modificare | modificare sursă]

Avion francez Super Étendard al Forțelor Navale Argentiniene

Insulele Falkland dispuneau doar de trei aerodromuri. Cel mai lung și singurul betonat se găsea în capitală, Stanley, dar pista nu era suficient de lungă pentru a putea deservi avioanele rapide de luptă, cu toate că în aprilie se instalase un sistem de frânare la aterizare, pentru a deservi avioanele Skyhawk. În consecință, argentinienii erau obligați să-și lanseze atacurile de pe continent, perioada combativă deasupra insulelor fiind scurtată dramatic, și fiind supuse riscului suplimentar de a fi interceptate pe parcurs. Forța principală aeriană argentiniană era compusă din 36 de avioane (A-4 Skyhawks, IAI Daggers, English Electric Canberra, și avioane de escortă Mirage III), care au fost trimise în data de 1 mai, de comandamentul argentinian care credea că invazia britanică este iminentă și că debarcarea începuse deja. Numai Grupo 6, format din avioane IAI Dagger, au reperat vase de război britanice, pe care le-au atacat, după care s-au retras fără pierderi. Acest atac a ridicat moralul piloților argentinieni, care s-au convins că pot ataca în siguranță relativă orice navă de război britanică. Alte avioane argentiniene însă, au fost interceptate de avioanele Sea Harrier britanice, care decolau de pe puntea portavionului HMS Invincible (en). Unul din avioanele Dagger și un Canberra au fost doborâte.[67] Totodată, o luptă aeriană s-a angajat între avioane britanice Sea Harrier FRS Mk 1 din Escadronul No.801 aeronaval și avioane argentiniene Mirage III din Grupo 8. Fiecare grup a refuzat să lupte la altitudinea optimă a avioanelor proprii, până când două Mirage argentiniene au coborât angajându+se în luptă. Unul a fost doborât de o rachetă aer-aer AIM-9L Sidewinder, al doilea scăpând cu fuga, fiind serios avariat și pierzând o bună parte din combustibil, a încercat să aterizeze în Stanley, fiind doborât de propria artilerie antiaeriană.[68] Ca rezultat al acestei experiențe nereușite, comandamentul forțelor aeriene argentiniene a hotărât să utilizeze doar avioane A-4 Skyhawk și Dagger pentru atac, avioanele Canberra doar pe timpul nopții, iar avioanele Mirage IIIs, care nu aveau posibilitatea realimentării în aer și nici nu dispuneau de un sistem de rachete aer-aer eficient, au fost utilizate pe post de momeală pentru Sea Harrier. Acest sistem de folosire a avioanelor momeală a fost dezvoltat prin formarea unui escadron specializat, Escuadrón Fénix, format din avioane civile ce zburau 24 de ore din 24, simulând atacuri asupra flotei britanice. Într-unul din aceste zboruri, un avion pilotat de vice-comandorul Rodolfo De La Colina a fost doborât, pilotul pierzându-și viața. A fost ofițerul cel mai înalt în grad care și-a pierdut viața în război.[69][70] Stanley a fost utilizat de argentinieni ca punct fortificat, ultima redută în calea trupelor expediționare britanice. Aeroportul din Stanley, în ciuda raidurilor de bombardament, bombardamentelor nocturne de pe navele marinei britanice, nu a fost niciodată scos total din funcțiune. Stanley era apărat de un dispozitiv antiaerian compus din sisteme de lansatoare de rachete de fabricație franco-germană Roland, britanică Tigercat, și tunuri jumelate elvețiene Oerlikon, calibrul 35 mm. Avioanele Lockheed Hercules aduceau în timpul nopții muniție și provizii, și au transportat răniții pe toată durata conflictului, făcând un pod aerian între insule și continent. Singurul Hercules argentinian a fost pierdut pe 1 iunie, când un TC-63 a fost interceptat ziua de un Sea Harrier.[71][72], în timp ce se apropia de flota britanică, după ce marina argentiniană retrăsese ultimul SP-2H Neptune. Au fost analizate mai multe opțiuni de atac asupra bazei din Río Grande a avioanelor Etendards, pînă la urmă operațiunea cu numele de cod Mikado (Operation Mikado), a fost anulată. În consecință, cinci submarine britanice s-au postat la limita apelor teritoriale argentiniene, pentru a putea alerta flota de iminența oricărui atac aerian argentinian.[73]

Scufundarea vasului ARA General Belgrano[modificare | modificare sursă]

În imediata vecinătate a Insulelor Falkland acționau două forțe navale britanice separate (una formată din nave de suprafață și cealaltă compusă din submarine) și de cealaltă parte, flota argentiniană, care au intrat rapid în conflict. Prima pierdere majoră a fost crucișătorul ușor, datând din timpul celui de-al II-lea Război Mondial ARA General Belgrano. Submarinul cu propulsie nucleară HMS Conqueror S48 6 a a scufundat vasul “General Belgrano” în data de 2 mai. În incident au pierit 323 din membrii echipajului. Peste 700 de oameni au fost însă salvați din apele oceanului, în ciuda vremii nefavorabile și mării foarte reci. Pierderile de pe vasul General Belgrano au reprezentat aproape jumătate din totalul pierderilor argentiniene în conflict, iar pierderea vasului a întărit dorința guvernului argentinian de a rezista. În ceea ce privește scufundarea vasului “General Belgrano”, ca și controversele asupra acestui incident, efectul imediat a fost reducerea la tăcere a forțelor navale argentiniene. După pierderea vasului, întreaga flotă argentiniană, cu excepția submarinului convențional “ARA San Luis” s-a întors în portul bază, fără a-l mai părăsi pe toată durata conflictului. Cele două distrugătoare de escortă, împreună cu restul navelor, s-au alăturat portavionului “ARA Veinticinco de Mayo” (V-2), retrăgându-se din zona de conflict. Un alt incident a avut loc în aceeași zi, târziu în noapte, când forțele britanice au atacat canoniera argentiniană “ARA Alferez Sobral” (A-9), care patrula în căutarea echipajului bombardierului ușor Canberra, doborât cu o zi în urmă. Două elicoptere britanice Westland Lynx, au atacat nava argentiniană, lansând câte două rachete de tip Sea Skua. Grav avariată, cu 8 membri ai echipajului morți, nava Alferez Sobral a reușit totuși să se întoarcă la bază, în Puerto Deseado, după două zile. Echipajul bombardierului n-a fost găsit niciodată.

Scufundarea navei HMS Sheffield[modificare | modificare sursă]

În data de 4 mai, două zile după scufundarea navei “General Belgrano”, britanicii au pierdut un distrugător (model 42), respectiv “HMS Sheffield” D80 6, atacat cu o rachetă “Exocet” lansată de unul din avioanele Escadronului nr.2 de atac naval. (2da Escuadrilla Aeronaval de Caza y Ataque) “Sheffield” fusese trimis în patrulare, împreună cu alte două distrugătoare similare, pentru a executa supraveghere radar în adâncime, contra rachetelor de altitudine, departe de portavioane. A fost lovit central, efectul fiind devastator. 20 de membri ai echipajului au fost uciși pe loc, alți 24 fiind grav răniți. Vasul, grav avariat, a fost abandonat câteva ore mai târziu, devastat de incendii și explozii care au continuat încă 6 zile, după care s-a scufundat, în data de 10 mai, undeva în afara zonei de excludere totală instituită de britanici. Incidentul a fost descris în amănunt de către amiralul Sandy Woodward, în cartea sa intitulată “100 de zile”, în primul capitol. În timpul conflictului din Insulele Falkland, Sandy Woodward era ofițer pe nava “Sheffield”.[74] Înspre mijlocul lunii mai, ritmul operațiunilor militare britanice s-a intensificat, pe de o parte datorită faptului că ONU încerca să medieze o încetare a focului, și pe de alta, datorită temerilor comandamentului britanic că vremea se va înrăutăți, un ciclon fiind anunțat. Pierderea navei “Sheffield” a avut un profund impact asupra publicului britanic, care a realizat brusc faptul că este vorba despre un război real, în care se mai și moare. “Sheffield” era prima navă britanică scufundată de la încetarea celui de-al II-lea Război Mondial.

Operațiunile forțelor speciale britanice[modificare | modificare sursă]

Dat fiindcă forțele argentiniene dispuneau de avioane de producție franceză Super- Etendard, echipate cu rachete Exocet, comandamentul britanic a elaborat un plan de atac a bazei din Rio Grande, Țara de Foc, bază ce adăpostea cele 5 avioane Super-Etendard, folosind trupele speciale aparținând Special Air Service (SAS). Operațiunea a purtat numele de cod “Operațiunea Mikado”. Operațiunea a fost ulterior abandonată, în momentul în care comandamentul britanic a realizat că șansele de reușită sunt extrem de reduse, înlocuind avioanele C-130 ce urmau să transporte trupele SAS la obiectiv cu submarinul convențional “HMS Onyx” S21, pentru a transporta trupele SAS aproape de coastă, în raza de acțiune a bărcilor gonflabile de cauciuc de care dispuneau acestea.[75] În prealabil, un detașament de recunoaștere al SAS, fusese deplasat în zonă pentru pregătirea operațiunii de infiltrare. În noaptea de 17 mai, echipa desemnată să realizeze pregătirea operațiunii a decolat la bordul unui elicopter Westland Sea King, de pe puntea HMS Invincible, însă vremea extrem de proastă i-a constrâns să aterizeze la cca. 50 de mile de obiectiv, misiunea eșuând.[76] Pilotul s-a îndreptat spre Chile, a aterizat la sud de Punta Arenas, unde a parașutat echipa SAS. Cei trei membri ai echipajului elicopterului au distrus aparatul, după care s-au predat poliției chiliene, pe 17 mai, fiind repatriați după un interogatoriu. Descoperirea elicopterului incendiat a atras atenția publicului, dar și a comandamentului argentinian, care a intuit despre ce este vorba. Deși detașamentul SAS a pătruns adânc pe teritoriul Argentinei, a fost nevoit să renunțe și să se întoarcă, după ce comandamentul argentinian a trimis 2000 de soldați pentru a-I depista și anihila. Detașamentul s-a întors fără probleme în Chile, după care s-a repatriat în Marea Britanie la bordul unei curse civile.[77] Conform mărturiei Col. Richard Hutchings, a pilotului elicopterului, la care s-au adăugat mărturiile veteranilor argentinieni, echipa SAS (SBS –Special Boat Service, de fapt) a executat operații de sabotaj pe teritoriul Argentinei, determinând comandamentul argentinian să ordone dislocarea a mii de trupe pentru a asigura paza obiectivelor strategice, precum aeroporturi, depozite de muniție și carburant. Detașamentul SAS s-a angajat de asemenea în schimburi de focuri inevitabile cu trupele argentiniene, 15 soldați argentinieni fiind uciși.[78] În 14 mai, alte trupe SAS, au executat un raid asupra insulei Pebble, unde marina argentiniană dispunea de un mic aeroport ne-amenajat pentru avioanele ușoare de atac la sol FMA IA 58 Pucará și T-34 Mentor. În cursul raidului au fost distruse mai multe avioane, respectiv 6 avioane Pucaras, 4 T-34 Mentor și un Short Skyvan.

Luptele pe uscat[modificare | modificare sursă]

Debarcarea de la San Carlos—Bomb Alley[modificare | modificare sursă]

Marinari britanici la posturile de luptă pe HMS Cardiff D108 6, iunie 1982.

În noaptea de 21 mai, Forța Amfibie Britanică (British Amphibious Task Group), sub comanda lui Commodore Michael Clapp (Commodore, Amphibious Warfare – COMAW), a pus la punct “Operațiunea Sutton”, practic, o debarcare pe plajele din zona localității San Carlos (Water),[79], pe coasta de nord-vest a insulei East Falkland. Golful, numit de trupele engleze “Aleea bombelor” (Bomb Alley), a fost scena unor atacuri aeriene repetate la joasă înălțime a avioanelor de luptă argentiniene.[80][81]

Cei 4000 de oameni ai Brigăzii 3 Commando (3 Commando Brigade) au fost desfășurați la sol după cum urmează : Batalionul 2 – regiment de parașutiști (2nd Battalion, Parachute Regiment – 2 Para), de la bordul feribotului “Nordland” și Comandoul 40 de pușcași marini (40 Commando - Royal Marines) de la bordul navei amfibie “HMS Fearless” L10 6, au debarcat în San Carlos (Blue Beach), Batalionul 3 – regiment de parașutiști (3rd Battalion, Parachute Regiment - 3 Para) a debarcat în portul San Carlos (Green Beach) de pe nava amfibie “HMS Intrepid” L11 6, iar Comandoul 45 al RFA Stromness (A344) a debarcat în Ajax Bay (Red Beach). Cele 16 nave de debarcare, 8 LCU(Landing Craft Utility) și 8 LCVP Mk2 (Landing craft of the Royal Marines) au fost comandate de maiorul Ewen Southby-Tailyour. Comandoul 42 a constituit o rezervă tactică, fiind păstrat la bordul pachebotului Canberra. Unități de artilerie, tehnicieni, precum și vehicule blindate de recunoaștere, au fost debarcate de asemenea. Lansatoare de rachete Rapier au fost debarcate și puse pe poziție, fiind cărate la bordul elicopterelor Westland Sea King. A doua zi au stabilit un cap de pod sigur, de unde au putut conduce ofensiva ulterioară asupra trupelor argentiniene. Din acest loc, brigadierul Julian Thompson din trupele de pușcași marini a elaborat un plan de a captura Darwin și Goose Green, înainte să se concentreze asupra forțelor principale argentiniene, concentrate în Port Stanley. Imediat după debarcarea trupelor britanice, argentinienii au început bombardamentele, executate cu precădere în timpul nopții, utilizând bombardiere de tip Electric Canberra. Bombardamentele au continuat până în ultima zi a războiului.(14 iunie)

Nava “HMS Antelope” F170 6, fumegând după ce a fost lovită de rachete, 23 mai

Pe mare, flota britanică a început să resimtă tot mai acut lipsa apărării anti-aeriene, navele britanice dovedindu-se extrem de vulnerabile în fața rachetelor Exocet, lansate de aviația argentiniană, care a scufundat “HMS Ardent” F184 6 în 21 mai, “HMS Antelope” F170 6 în 24 mai și MV “Atlantic Conveyor”, lovit de două rachete Exocet AM39 în 25 mai. În special acesta din urmă, care s-a scufundat împreună cu un număr de elicoptere, materiale și echipament de construcții, a constituit o mare pierdere din punct de vedere logistic. Tot atunci a fost pierdut “HMS Coventry” D118 6, navă soră cu “HMS Sheffield” D80 2, în timp ce însoțea nava “HMS Broadsword” F88 6, pe post de momeală pentru a îndepărta avioanele argentiniene de alte nave importante, la San Carlos Bay.[82] De asemenea, “HMS Argonaut” F56 6 și “HMS Brilliant” F90 6, au fost serios avariate. Cu toate acestea, foarte multe nave britanice au scăpat, datorită tacticilor improprii de bombardament ale piloților argentinieni. Pentru a evita riposta concentrată a artileriei anti-aeriene britanice, piloții argentinieni lansau atacurile de la mică altitudine, astfel încât focosul bombelor nu avea timp suficient să se armeze. Datorită acestui fapt, o bună parte din bombele lansate de aviația argentiniană asupra navelor britanice nu au explodat. În plus, această tactică punea în pericol pilotul și avionul, prin faptul că în momentul exploziei bombei, probabilitatea ca avionul să se găsească în raza de acțiune a schijelor, era extrem de mare. Bombele destinate acestui tip de atac, au o mică parașută sau o frână aerodinamică care micșorează viteza de cădere, permițând armarea în timp util a focosului și îndepărtarea avionului. Piloții argentinieni erau conștienți de pericol, dar nu aveau altcum să evite riposta artileriei anti-aeriene britanice și a rachetelor SAM, fără a mai vorbi de avioanele Sea Harrier. În consecință, multe bombe lansate de avioanele argentiniene nu au explodat la contactul cu navele britanice, dat fiindcă piloții nu au reușit să se ridice la o înălțime suficientă. Ulterior, armurierii argentinieni au rezolvat problema, montând focoase improvizate, cu întârziere la explozie. În cartea autobiografică despre războiul din Insulele Falkland, amiralul Woodward acuză BBC-ul de divulgarea informațiilor care au condus la modificarea focoaselor bombelor argentiniene. BBC ar fi anunțat că nu s-a auzit detonarea bombelor în ciuda bombardamentului argentinian relativ intens, informație preluată de la un oficial al Ministerului Apărării. Amiralul Woodward a acuzat BBC-ul că a fost mai interest de acuratețea informațiilor difuzate decât de viețile soldaților britanici.[83] Colonelul H. Jones, a adus aceleași acuzații BBC-ului, arătând că acesta a dezvăluit în mod iresponsabil, argentinienilor, iminența atacului de la Goose Green. În total, 13 bombe au lovit navele britanice fără a exploda.[84] Lordul David Craig, Baron Craig of Radley, mareșalul în retragere al Royal Air Force a remarcat : “erau suficiente doar 6 focoase mai bune, și puteam să pierdem”[85], cu toate că Ardent și Antelope au fost amândouă pierdute, în ciuda faptului că bombele nu au explodat.[86] Argentinienii au pierdut în total 22 avioane în cursul atacului, respectiv: 9 Dagger, 5 A-4C, 3 A-4Q, 3 A-4B și 2 Pucara.

Bătălia de la Goose Green[modificare | modificare sursă]

Desfăşurarea infanteriei în zona de est a ins. Falkland după debarcarea din San Carlos

Începând din 27 mai, până în 28 mai, circa 500 de oameni ai Batalionului 2 – regiment de parașutiști (2nd Battalion, Parachute Regiment – 2 Para), având ca suport de artilerie, bateria 8 (Alma) Commando Battery, Royal Artillery, s-a apropiat de Darwin și Goose Green, ocupate de Regimentul 12 Infanterie argentinian, declanșând atacul asupra acestora. După un schimb intens de focuri, care s-au sfârșit în noaptea de 28 mai, britanicii au câștigat. Bilanțul a fost de 17 soldați britanici și 47 argentinieni uciși. 961 militari argentinieni, dintre care 202 aparținând Forțelor Aeriene Argentiniene (AAF), care deserveau areoportul “Condor” au fost luați prizonieri. BBC a anunțat victoria de la Goose Green înainte ca aceasta să se întâmple. În cursul acestui atac, a fost ucis Lt. Col H. Jones, comandantul regimentului, în timp ce ataca în fruntea unității pozițiile argentiniene. A fost decorat post-mortem cu Victoria Cross. După ce forțele argentiniene deloc de neglijat de la Goose Green au fost scoase din luptă, forțele britanice au avut posibilitatea de a ieși din capul de pod de la San Carlos. În 27 mai, oamenii din Brigada 3 Comando și cei din Regimentul 3 parașutiști s-au deplasat în maeș forțat către localitatea Teal Inlet.(Caleta Trullo)

Forțele speciale pe Muntele Kent[modificare | modificare sursă]

În același timp, 42 de soldați ai trupelor de comando s-au îmbarcat într-un elicopter pentru a se deplasa în zona Muntelui Kent. Neavând cunoștință de forța inamicului, în 27 și 28 mai, responsabilii argentinieni au trimis spre Port Stanley, pentru a respinge trupele britanice, avioane de transport încărcate cu rachete portabile sol-aer, împreună cu Compania 602 Comando si Escadronul 601 al Forțelor Speciale ale Jandarmeriei. Acțiunea a fost denumită Operațiunea AUTOIMPUESTA.(Inițiativa Autodeterminării) În săptămâna următoare, soldații din trupele SAS și din Mountain and Arctic Warfare Cadre (M&AWC) ai Brigăzii 3 Comando au hărțuit trupele Companiei 602 argentiniene, conduse de maiorul Aldo Rico, numărul 2 la comanda Regimentului 22 Infanterie montană. În cursul zilei de 30 mai, avioanele Harrier erau în misiune deasupra Muntelui Kent. Unul dintre ele, Harrier XZ963, pilotat de comandantul de escadron Jerry Pook, răspunzând chemării în ajutor de la Escadronul D, a atacat pantele estice ale muntelui, dar a fost doborât de focul armelor ușoare ale infanteriei. Pook a fost decorat cu UK Distinguished Flying Cross.[87] Marina argentiniană a utilizat ultimele rachete Exocet AM39 de care dispunea, încercând să atace nava HMS "Invincible", pe 30 mai. Surse argentiniene susțin că una din rachete ar fi lovit nava britanică.[88][89] Britanicii au negat, afirmând că racheta ar fi fost distrusă în aer de HMS "Avenger".[90][91] De altfel, la întoarcerea acasă, HMS "Invincible" nu prezenta semne vizibile că ar fi fost lovit. Pe 31 mai, trupele montane M&AWC au învins trupele speciale argentiniene în bătălia de la "Top Malo House". Un puternic detașament de trupe de comando argentiniene (13 militari, respectiv Prima secțiune de asalt a căpitanului José Vercesi și Compania 602 Comando) au fost blocate în casa unui cioban din zona numită Top Malo. Argentinienii au tras prin ferestre, dar asaltați de trupele britanice care au incendiat casa, au reușit să scape în albia râului din apropiere. Înconjurați din toate părțile, și cu muniția pe sfârșite, au decis să se predea celor 19 soldați britanici din trupele M&AWC sub comanda căpitanului Rod Boswell. Trei britanici au fost grav răniți. De partea argentiniană, au fost uciși locotenentul Ernesto Espinoza și sergentul Mateo Sbert, doar 5 argentinieni scăpând nevătămați. În acest timp, un alt detașament britanic se apropia, sub comanda locotenentului Fraser Haddow. Unul din argentinienii răniți, locotenentul Horacio Losito, a declarat că singura cale de scăpare a argentinienilor trecea prin poziția apărată de Haddow. Comandoul 601 argentinian a încercat să înainteze pentru a ajuta Compania 602, pe Muntele Estancia. Descoperită de Comandoul 42 britanic, a fost atacată cu bombe de aruncător de 81mm L16 (mortiere L16 - 81mm), fiind obligată să se retragă pe muntele Two Sisters. Compania 602 argentiniană, încercuită oe Muntele Estancia, a înțeles că nu mai poate rezista, după câteva discuții între ofițeri, hotărând să se predea.[92] Argentinienii au utilizat în aceste operații și elicoptere, pentru a susține pozițiile deținute și pentru a deplasa rapid patrulele. Batalionul 601 de Elicoptere de Asalt argentinian a suferit pierderi grele, elicopterele dovedindu-se extrem de vulnerabile. Pe 30 mai, la ora 11, un elicopter Aerospatiale SA-330 Puma argentinian a fost doborât de o rachetă sol-aer (SAM) Stinger, lansată de trupele SAS din apropierea Muntelui Kent. Șase soldați argentinieni din Trupele Speciale ale Jandarmeriei Argentiniene au fost uciși, opt alții fiind grav răniți în urma prăbușirii elicopterului.[93] Brigadierul Thompson avea să comenteze ulterior: "Am avut noroc pentru că nu am ținut seama de părerea Northwood HQ(Northwood Headquarters) care susținea că operațiile de recunoaștere pe Muntele Kent sunt inutile. Dacă Escadronul D nu ar fi fost acolo, forțele speciale argentiniene ar fi copleșit trupele noastre și, în întunericul și confuzia desantării într-o zonă necunoscută, operațiunea s-ar fi soldat cu pierderi grele printre trupele noastre".[94]

Luptele de la Bluff Cove și Fitzroy[modificare | modificare sursă]

În data de 1 iunie, odată cu sosirea a 5000 de soldați britanici aparținând celei de-a 5-a Brigăzi de Infanterie, debarcate în San Carlos de la bordul pachebotului SS “Canberra” și navelor “Nordland” și ”Stromness”, ca și a trupelor transferate de pe RMS “Queen Elizabeth 2” în Georgia de Sud, noul comandant divizionar britanic, generalul maior Jeremy Moore avea deja suficiente trupe pentru a declanșa o ofensivă contra trupelor argentiniene din Stanley.

În timpul acestei desfășurări de forțe, atacurile aviației argentiniene asupra navelor britanice au continuat, acestea soldându-se cu uciderea a 56 militari britanici. Dintre aceștia, 32 aparțineau trupelor Welsh Guards de pe navele auxiliare (RFA – Royal Fleet Auxiliary) RFA Sir Galahad și RFA Sir Tristram, fiind uciși în 8 iunie. Conform celor declarate ulterior de către medicul-șef militar Rick Jolly de la Spitalul de campanie din Falkland, peste 150 de oameni au suferit răni și arsuri, printre care și Simon Weston, ulterior cunoscut realizator de emisiuni radio și tv.[95] Trupele Welsh Guards fuseseră trimise pentru a sprijini forța pricipală ce urma să atace Stanley din direcția sudică. Pe 2 iunie, o mică parte din trupele2 Para s-a deplasat în punctul numit “Swan Inlet house”, folosind un număr de elicoptere militare de tip Westland Scout. Descoperind că în zonă nu sunt soldați argentinieni, depășindu-și atribuțiile, aceștia au cerut ca un elicopter RAF Chinook să facă încă un transport de trupe de parașutiști (2 Para) la Fitzroy, o așezare din Port Pleasant și Bluff Cove, o așezare din Port Fitzroy. Această înaintare necoordonată a produs coșmaruri comandanților acestei operații combinate, aceștia descoperind în scurtă vreme că au o zonă descoperită de cca. 48 km în flancul sudic, imposibil de apărat. Ajutoare nu mai puteau primi, dat fiindcă ultimul elicopter Chinook era suprasolicitat. Soldații se puteau deplasa, dar echipamentul și proviziile, extrem de grele, nu puteau fi transportate decât pe mare. S-a plănuit ca jumătate din trupele Welsh Guards să mărșăluiască în noaptea de 2 iunie, în timp ce trupele Scots Guard, împreună cu cealaltă jumătate a trupelor Welsh Guards să fie transportate pe mare, folosind o navă de debarcare (LSL - Landing Ship Logistics), LSL Sir Tristram, și un doc de transport amfibiu (LPD – Landing Platform Dock), respectiv LPD Intrepid, în noaptea de 5 iunie. S-a decis ca Intrepid să aștepte o zi, pentru a putea fi încărcat la maxim, la fel și Sir Tristram, astfel încât au putut părăsi San Carlos, a doua zi dimineața, în relativă siguranță. A fost prevăzută și o escortă, după care debarcarea a fost realizată cu plute motorizate Mexeflote. S-au exercitat presiuni pentru a nu risca integritatea LPD Intrepid, astfel încât comandantul operațiunii a trebuit să schimbe planul inițial. Au fost trimise două nave de debarcare (LSL), cu valoare redusă, dar, în lipsa plajelor care să permită debarcarea, nava Intrepid a trebuit totuși să le urmeze pentru a facilita debarcarea trupelor. A urmat o complicată operație de debarcare, care a durat mai multe nopți, operațiune la care a participat și nava soră a lui Intrepid, HMS “Fearless”. Marșul trupelor Welsh Guards a eșuat, posibil datorită faptului că trebuiau să care un echipament extrem de greu. Militarii s-au întors la San Carlos, fiind debarcați direct la Bluff Cove de HMS “Fearless”. HMS Sir Tristram a navigat în noaptea de 6 iunie, iar a doua zi i s-a alăturat și HMS Sir Galahad. Ele au aruncat ancora în apropiere de Port Pleasant, punctul desemnat pentru debarcare, în apropiere de Fitzroy. Mijloacele de debarcare aveau posibilitatea să descarce navele și să debarce trupele relativ rapid, dar o confuzie asupra punctului în care trebuia să se facă transferul trupelor pe navele de debarcare, dat fiindcă jumătate din ele au mers direct la Bluff Cove, l-au determinat pe ofițerul de infanterie care le comanda, să insiste ca trupele sale să fie deplasate la o distanță mai mare, direct la Port Fitzroy/Bluff Cove. Aceștia ar fi fost astfel obligați să se deplaseze pe podul Bluff Cove, recent reparat, care fusese distrus de argentinieni, pe o distanță de cca. 11 km. Pe rampa de debarcare de la pupa vasului Sir Galahad a izbucnit o discuție în contradictoriu privind modul în care trebuie procedat. Ofițerii de la bordul navei susțineau că nu pot naviga la Bluff Cove în acea zi. Ei le-au explicat comandanților trupelor ce trebuiau debarcate că în timpul unei astfel de operații, navele erau extrem de vulnerabile la atacurile aviației argentiniene. Debarcarea folosind LCU și plute Mexeflote putea lua 20 de minute. Nu aveau altă alternativă decât să mărșăluiască 11 km până la Bluff Cove, sau să aștepte lăsarea întunericului pentru a naviga direct acolo. S-a decis să se aștepte lăsarea întunericului, urmând ca navele să navigheze direct la Bluff Cove, ofițerii comandanți ai trupelor de debarcare refuzând să-și debarce oamenii. Este posibil să fi avut dubii că podul fusese reparat, dat fiindcă personalul specializat în aceste reparații, trupele de geniști (Royal Engineer Troop) se găseau la bordul HMS Sir Galahad. Trupele Welsh Guards doreau să se alăture batalionului din care făceau parte, pentru ca acesta să nu se trezească cu efectivele diminuate în fața inamicului. De asemenea, erau prea încrezătoare în protecția pe care trebuia să le-o asigure aviația britanică, și în plus, nu văzuseră nici un avion inamic în zonă. Ofițerul Ewen Southby-Tailyour le-a ordonat să părăsească nava și să debarce pe plajă, dar ordinul a fost ignorat. Timpul extrem de lung necesar mijloacelor de debarcare pentru a transporta trupele la Bluff Cove, precum și discuția în contradictoriu asupra modalității de debarcare, a cauzat o întârziere destul de mare, la care s-a adăugat și încărcarea destul de greoaie cu echipament a mijloacelor de debarcare. Consecințele au fost dezastruoase. Fără escortă, fără protecție aeriană, încărcate la maxim, cele două nave de debarcare au devenit ținte sigure pentru două valuri de avioane de atac argentiniene Douglas A-4 Skyhawk. Dezastrul de la Port Pleasant (cunoscut și sub numele de Bluff Cove), prin imaginile înspăimântătoare de la fața locului, a arătat întregii lumi duritatea războiului. Posturile de televiziune au transmis în direct imagini de la fața locului. Telespectatorii britanici au putut vedea în direct elicoptere încercând să salveze soldații britanici din navele în flăcări, zburând printr-o deasă perdea de fum, morți și răniți. Pierderile britanice s-au ridicat la 48 de militari uciși și 115 răniți.[96] Trei piloți argentinieni au fost de asemenea uciși. Atacul aerian argentinian a întârziat cu două zile atacul final asupra trupelor argentiniene comasate în Port Stanley.[97] Generalul Mario Menendez, comandantul trupelor argentiniene din Port Stanley, a afirmat că 900 de soldați britanici ar fi fost uciși, sperând ca moralul britanicilor să scadă, și în consecință, să amâne atacul final.

Căderea orașului Stanley[modificare | modificare sursă]

Ofensiva asupra localității Stanley
Prizonieri de război argentinieni – Port Stanley.

În noaptea de 11 iunie, după mai multe zile de recunoaștere a terenului și intensă activitate logistică, forțele britanice au lansat un atac nocturn cu forța unei brigăzi, împotriva cercului de coline bine apărat din jurul localității Stanley. Unități ale Brigăzii 3 Comando, sprijinite cu foc de artilerie de pe navele britanice, au atacat forțele argentiniene. Atacul a fost compus din trei angajamente militare: lupta de la Mount Harriet, lupta de la Two Sisters, și lupta de la Mount Longdon. Mount Harriet a fost cucerit cu prețul pierderii a doi soldați britanici și 18 argentinieni. La Two Sisters, britanicii au întâmpinat o puternică rezistență din partea argentinienilor, dar și-au atins toate obiectivele. Cea mai grea confruntare a fost la Mount Longdon, unde britanicii au fost întâmpinați cu foc de infanterie, mitraliere, foc de artilerie și aruncătoare de mine, lunetiști și ambuscade. Cu toate acestea, britanicii au continuat să avanseze spre pozițiile argentiniene.

În cursul acestei confruntări, 13 militari britanici au fost uciși atunci când nava HMS “Glamorgan”, care se apropiase prea mult de mal, a fost lovită de o rachetă Exocet MM38, lansată de pe o platformă tractată, pe care tehnicienii argentinieni improvizaseră o bază de lansare, folosind un lansator recuperat de pe distrugătorul ARA Seguí.[98] În aceeași zi, sergentul Ian McKay, din plutonul 4, compania B, din trupele 3 Para, a fost ucis în cursul unui atac cu grenade asupra unui buncăr argentinian. A fost decorat post-mortem cu Victoria Cross. După o noapte de lupte grele, toate obiectivele pe care și le propuseseră britanicii au fost atinse. Ambele părți au suferit pierderi grele.

În noaptea de 13 iunie a început a doua fază a atacului, presiunea asupra argentinienilor fiind menținută pe toată durata zilei. Trupele 2 Para, sprijinite de vehicule de recunoaștere (CVRT - Combat Vehicle Reconnaissance), încărcate cu trupe aparținând forțelor The Blues și Royals, au capturat punctul Wireless Ridge. Pierderile au fost de 3 soldați britanici și 25 soldați argentinieni. Batalionul 2 al trupelor Scots Guards a capturat Mount Tumbledown, pierderile fiind de 10 militari britanici și 30 militari argentinieni.

Arme argentiniene capturate, Port Stanley

Odată ce ultimul obstacol natural, Mount Tumbledown, a fost cucerit, apărarea argentiniană din jurul localității Stanley a început să dea semne de slăbiciune. Încă de dimineață, un comandant de companie a fost ucis, iar ofițerii subalterni nu știau ce decizie să ia. Un militar argentinian din Regimentul 3, Santiago Carrizo, a povestit cum un comandant de pluton le-a ordonat oamenilor săi să ocupe poziții de luptă în casele din vecinătate, spunând : “dacă ciobanii se împotrivesc, împușcați-i”. Întreaga companie a refuzat să execute ordinul.[99] Încetarea focului a fost declarată pe 14 iunie, atunci când comandantul trupelor argentiniene din Stanley, generalul de brigadă Mario Menéndez s-a predat generalului maior Jeremy Moore.

Recuperarea Insulelor Sandwich de Sud[modificare | modificare sursă]

Garnizoana argentiniană Thule la baza militară “Corbeta Uruguay”

În 20 iunie, britanicii au capturat Insulele Sandwich de Sud, după ce în prealabil, trupele argentiniene din insula Thule, staționate în baza militară Corbeta Uruguay , au declarat încetarea ostilităților, acceptând să se predea britanicilor. Argentinienii înființaseră această bază militară în 1976, dar, înainte de 1982, britanicii au contestat această decizie doar pe cale diplomatică.

Pierderi[modificare | modificare sursă]

Cimitirul militar argentinian, în East Falkland
Cimitirul militar britanic din San Carlos, în East Falkland

În total, 907 oameni au fost uciși în cele 74 de zile ale conflictului:

  • Argentina - 649 morți.[100]
    • Armata argentiniană - 194 (16 ofițeri activi, 35 ofițeri rezerviști și 143 înrolați voluntar)[101]
    • Marina argentiniană - 341 morți (din care 321 militari + 2 civili în urma scufundării ARA “General Belgrano” și 4 aviatori ai marinei)
      • Infanteria navală (IMARA) – 34 pușcași marini.[102]
    • Forțele aeriene argentiniene – 55 persoane (31 piloți + 14 personal la sol)[103]
    • Jandarmeria Națională Argentiniană (trupe de grăniceri) – 7 oameni.
    • Prefectura Navală Argentiniană (paza de coastă) – 2 oameni
    • Marinari – 16 oameni
  • Marea Britanie - 255 militari britanici și 3 femei, localnice din insulele Falkland, și-au pierdut viața în cursul conflictului militar.[104]
    • Marina britanică – 86 militari + 2 auxiliari din Hong Kong.[105]
    • Pușcași marini – 27 oameni. (2 ofițeri, 14 ofițeri rezerviști și 11 soldați)[106]
    • Flota auxiliară – 4 marinari britanici + 6 marinari din Hong Kong.[107][108]
    • Marina comercială – 6 marinari.[107]
    • Armata britanică – 123 militari. (7 ofițeri, 40 ofițeri rezerviști și 76 voluntari)[109][110][111]
    • Royal Air Force - 1 ofițer[107]
    • Civili din Falkland – 3 femei omorâte în cursul bombardamentelor britanice.[107]

Din cele 86 persoane aparținând marinei, 22 se găseau pe HMS “Ardent”, 19+1 pe HMS “Sheffield”, 19+1 pe HMS “Coventry”, și 13 pe HMS “Glamorgan”. Din acești 86, 14 erau bucătari, cel mai ridicat procent dintre toate specialitățile marinei. Din trupele de infanterie, 33 erau membri ai Welsh Guards, 21 din Batalionul 3 de parașutiști, 18 din al doilea, 19 erau membri ai trupelor Special Air Service, 3 din trupele Royal Signals, 8 din Scots Guards, și 8 din Scots Guards (geniști). Primul Batalion “7th Duke of Edinburgh's Own Gurkha Rifles” a pierdut un singur om. Încă doi oameni au murit în cursul Operațiunii Corporate, urcând totalul pierderior britanice la 260 persoane.

  • Căpitanul Brian Biddick de pe nava spital SS Uganda a suferit o operație de urgență în cursul călătoriei spre Insulele Falkland. Ulterior a fost repatriat la bordul unui avion militar la spitalul din Wroughton, unde a decedat în data de 12 mai.[112]
  • Paul Mills de pe HMS Coventry a avut complicații în urma unei fracturi craniene survenite în cursul scufundării vasului, decedând în data de 29 martie 1983. Este înmormântat în Swavesey, orașul său de reședință.[113]

În total, numărul de răniți a fost de 1188 de partea argentiniană și 777 de cea britanică.

Zona Crucii Roșii[modificare | modificare sursă]

Vasul Hecla la baza navală HM (Naval Base) Gibraltar, în timpul conversiei în spital militar, în vederea participării la războiul din Falkland.

Înainte să înceapă ofensiva britanică, guvernele Marii Britanii și Argentinei au convenit să stabilească o zonă marină în care amândouă părțile implicate în conflict să-și poată plasa nave spital fără să se teamă de un atac al părții adverse. Această zonă, un cerc cu un diametru de 20 mile marine a fost denumit Red Cross Box, și se găsea la 45 de mile nord de Insulele Falkland. Britanicii au adus în zonă 4 vase, respectiv HMS Hydra, HMS Hecla, HMS Herald, împreună cu nava spital principală SS Uganda. Argentinienii au menținut în zonă 3 nave, respectiv ARA “Almirante Irízar”, ARA “Bahia Paraiso”, și ARA “Puerto Deseado”.

Vasele spital erau nave civile, transformate temporar în nave spital. Primele trei vase britanice erau vase de supraveghere, în timp ce “Uganda” era vas de croazieră. Almirante Irizar fusese spărgător de gheață, Bahia Paraiso era vas de transport arctic, iar Puerto Deseado era vas de supraveghere. Vasele britanice și argentiniene erau în contact radio permanent. S-au făcut de asemenea și transferuri de pacienți între acestea. Navele britanice au operat de asemenea ca navetă, transportând răniți între Insulele Falkland și “Uganda”, și de asemenea, între zona alocată Crucii Roșii și Montevideo. În timpul conflictului, oficiali ai Comitetului Internațional al Crucii Roșii au efectuat inspecții penreu a verifica respectarea Convenției de la Geneva. În 12 iunie, un număr de persoane a fost transferat cu un elicopter, de la bordul uneia din navele spital argentiniene la bordul unei nave spital britanice.

Evacuarea răniților britanici[modificare | modificare sursă]

Vasul HMS Hydra a acționat în cooperare cu HMS Hecla[114] și cu HMS Herald, pentru a transporta răniții britanici de pe vasul principal SS “Uganda” la Montevideo, în Uruguay [115], unde erau luați în primire de ambulanțe. De aici, avioane de transport RAF VC10, preluau răniții pentru a-I transporta la spitalul militar al aviației britanice din Wroughton, lângă Swindon.

După încetarea focului[modificare | modificare sursă]

Războiul a avut consecințe importante pentru ambele părți beligerante, în special prin pierderile umane și materiale (nave și avioane).

În Marea Britanie, popularitatea primului ministru în exercițiu, Margaret Thatcher a crescut. Victoria britanică a produs o răsturnare de poziție în sondajele de opinie, popularitatea Partidului Conservator din Marea Britanie (Conservative Party - UK) devansând cu mult alianța liberală (SDP-Liberal Alliance), în raport cu poziția dinainte de declanșarea conflictului militar. În consecință, la alegerile din anul următor (1983), conservatorii vor câștiga detașat.[116] O altă consecință a fost că propunerile dlui Nott, ministru secretar de stat al apărării, de reducere a bugetului alocat marinei, au fost abandonate. Locuitorii Insulelor Falkland au primit cetățenia britanică în 1983, cu drepturi depline, ceea ce a trezit furia argentinienilor. În 1985 a fost promulgată o nouă constituție, care consfințea auto-guvernarea locuitorilor insulelor. În Argentina, războiul din Insulele Falkland, cu înfrângerea argentinienilor, a permis evitarea unui posibil conflict militar cu Chile. O altă consecință importantă a fost că Argentina a revenit la un regim democratic în urma alegerilor generale din anul următor, primele alegeri libere din 1973. Impactul social a fost important, înfrângerea suferită erodând imaginea armatei drept “rezerva morală a națiunii”, imagine cultivată pe toată durata sec. 20.

S-au făcut numeroase speculații privind impactul războiului asupra veteranilor de război. Studii sociologice au estimat că 264 veterani britanici și 350 – 500 argentinieni, s-au sinucis în anii următori.[117][118][119] Cu toate acestea, un studiu amănunțit, comandat de ministerul apărării britanic, efectuat asupra unui număr de 21,432 veterani ai războiului din Insulele Falkland, a relevat că numărul sinuciderilor printre aceștia, nu a depășit media din Marea Britanie.[120][121]

Analiza militară[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere militar, războiul din Insulele Falkland este cea mai importantă confruntare militară aero-navală de la cel de-al doilea război mondial încoace. În consecință, a fost obiect de studiu pentru numeroși istorici și analiști militari. Cele mai importante “lecții” pe care le-a furnizat acest conflict au fost: vulnerabilitatea navelor de suprafață față de atacurile cu rachete aer-sol sau sol-sol, față de atacurile submarine, posibilitatea logistică și militară de a purta războaie la mare distanță de centrul de putere, re-confirmarea forței tactice a elicopterelor, și nu în ultimul rând, superioritatea antrenamentului forțelor militare britanice, reflectată în disproporția de pierderi, în ciuda faptului că argentinienii se găseau în defensive.

Memoriale[modificare | modificare sursă]

Monumento a los Caídos en Malvinas ("Monumentul ridicat în memoria celor căzuţi în războiul din Insulele Falkland, ridicat în Plaza San Martín din Buenos Aires.

În afară de monumentele ridicate în insule, există un memorial în cripta Catedralei Sf. Paul din Londra.[122] În Argentina, s-a ridicat un memorial în Plaza San Martín din Buenos Aires,[123] altul în Rosario, Santa Fe, și al treilea în Ushuaia.

În timpul războiului, soldații britanici morți au fost puși în pungi de plastic fiind îngropați în gropi comune. După încheierea conflictului, cadavrele au fost recuperate, 14 au fost îngropate în cimitirul militar Blue Beach din San Carlos, restul de 64 fiind transportate în Marea Britanie și returnate familiilor. Militarii argentinieni care și-au pierdut viața în conflict sunt îngropați în cimitirul militar argentinian situat în vestul așezării Darwin. Marea Britanie s-a oferit să returneze rămășițele pământești ale acestora Argentinei, dar guvernul argentinian a refuzat, considerând cimitirul din insule ca o continuitate a prezenței argentiniene.[124]

Câmpurile de mine[modificare | modificare sursă]

Deşi unele câmpuri de mine au fost curăţate, un număr important încă mai există, precum cel din imagine, în Port William, East Falkland

În 2011, încă mai existau 113 câmpuri de mine în Insulele Falkland și de proiectile de artilerie ne-explodate, acoperind o arie totală de 13 kmp. În cadrul acesteia, într-o zonă cu o suprafață de cca 5,5kmp situată în Peninsula Murrell, se consideră că încă mai există câmpuri de mine suspecte. Cu toate acestea, zona a fost parcursă de păstori în ultimii 25 de ani, fără ca vreun incident să survină. Cu toate acestea, se estimeayă că pe tot teritoriul insulelor, se găsesc încă 20.000 de mine anti-personal și 5.000 de mine anti-tanc, ne-explodate. Din 1984, nu au fost semnalate accidente produse de mine sau proiectile ne-explodate. Marea Britanie a raportat că un număr de 6 militari în 1982 și alți 2 în 1983, au fost răniți de mine ne-explodate. Astfel de accidente au survenit în timpul curățării câmpurilor de mine, imediat după conflict, ca și în timpul stabilirii perimetrelor minate, în zonele în care nu existau informații asupra prezenței acestora. În data de 9 mai 2008, guvernul Insulelor Falkland a declarat că zonele minate reprezintă sub 0,1% din zona agricolă a insulelor, în consecință “nu reprezintă un pericol social sau economic”, și că impactul economic al activității de curățare a câmpurilor minate este mult mai mare decât pericolul eventual pe care acestea l-ar reprezenta. Cu toate acestea, guvernul britanic, semnatar al Tratatului de Interzicere a Minelor anti-personal, și-a luat angajamentul să curețe câmpurile de mine care au mai rămas, până la sfârșitul lui 2019.[125][126] În luna mai 2012, s-a anunțat că o zonă cu o suprafață de cca. 3,7kmp din zona Stanley Common, care se găsește între șoseaua dintre Stanley și Mount Pleasant, și litoral, a fost curățată, fiind deschisă publicului, eliberând o bucată de litoral de cca. 2 km de-a lungul Mullet's Creek.[127]

Presă și propagandă[modificare | modificare sursă]

Argentina[modificare | modificare sursă]

Pe toată durata conflictului, numeroși corespondenți de război au zburat la Port Stanley, la bordul avioanelor militare, pentru a transmite știri direct de la fața locului. Întorși în Buenos Aires, aceștia au raportat despre “eroismul armatei și succesele acesteia”.[13] Ofițeri ai serviciilor de informații, au fost detașați la agențiile de presă pentru a “lăsa să scape” informații care să confirme comunicatele oficiale ale guvernului. Revistele glossy Gente și Siete Días au prezentat reportaje de 60 de pagini care prezentau vase britanice în flăcări, multe din imagini fiind trucate, precum și povestiri ale “martorilor oculari” despre războiul de gherilă dus de militarii argentinieni în insula Georgia de Sud. (6 mai), despre atacul pilotului mort deja asupra navei HMS Hermes,[13] (Lt. Daniel Antonio Jukic a fost ucis la Goose Green în timpul unei lupte aeriene în data de 1 mai). Multe din fotografiile trucate proveneau din presa tabloidă, cea mai cunoscută imagine de acest fel, se intitula "Estamos ganando" ("Învingem"), provenind de la ziarul Gente, care a utilizat ulterior diverse variante ale acesteia.[128]

Trupele argentiniene staționate în Insulele Falkland aveau la dispoziție ziarul Gaceta Argentina – ziar destinat să ridice “moralul” trupelor. Trupele argentiniene s-au putut convinge rapid de multe din informațiile false propagate prin acest ziar, în special după recuperarea cadavrelor celor uciși în luptă.[129]

Războiul Malvinelor i-a unit pe argentinieni, într-o atmosferă patriotică care a ferit junta militară de criticile populației. Chiar și cei mai dârji opozanți ai guvernării militare l-au susținut pe generalul Leopoldo Galtieri. Scriitorul Ernesto Sabato nota: “Europa, nu te minți singură; pentru Malvine nu luptă o dictatură, ci întreaga Națiune. Oponenții dictaturii miltare, cei ca mine, luptă să elimine ultimele urme ale colonialismului”.[130] Nava HMS Invincible a fost “scufundată” în repetate rânduri în presa argentiniană,[131] iar în 30 aprilie 1982, revista Tal Cual a prezentat-o pe Margaret Thatcher în chip de pirat, (cu un petic negru peste unul din ochi), imaginea fiind însoțită de textul : “Pirat, vrăjitoare, asasin. Vinovată!”.[132] Trei reporteri britanici trimiși în Argentina pentru a prezenta evenimentele din perspectivă argentiniană au fost închiși pe toată durata războiului.[133]

Marea Britanie[modificare | modificare sursă]

Șaptesprezece reporteri de ziar, doi fotografi, doi reporteri radio și trei de televiziune, împreună cu cinci tehnicieni, s-au deplasat împreună cu forța expediționară britanică. Toți aceștia au fost selectați de către Asociația Publiciștilor din Presă (The Newspaper Publishers' Association) dintr-un număr de 160 de candidați, în exclusivitate britanici. Selecția precipitată a acestora, a condus la includerea printre cei 17, a doi jurnaliști interesați exclusiv de persoana Prințului Andrew, Duce de York, fiul reginei Elisabeta a II-a.[134] Navele ce transportau jurnaliștii erau dotate cu echipament de transmisie a datelor prin satelit (Inmarsat), care permitea transmisia de texte și reportaje vocale. Pachebotul SS “Canberra” dispunea de un fel de fax, care a fost utilizat pentru transmiterea a 202 imagini în timpul războiului. Banda de comunicație fusese închiriată de marina britanică de la US Defense Satellite Communications System, sistem folosit la comunicații internaționale. Televiziunea a solicitat de mii de ori o bandă de transmitere mai largă, dar oficialii S.U.A. au fost de neclintit.[25] Producătorii de televiziune au suspectat că refuzul autorităților ar fi fost motivat. În timpul războiului din Vietnam se dovedise că imaginile de televiziune cu morți și răniți au avut un impact negativ asupra telespectatorilor. Cu toate acestea, tehnologia de atunci, permitea doar transmiterea unei fotograme la 20 de minute, deci chiar dacă ar fi fost alocați 100% toți sateliții militari existenți în acel timp, nu s-ar fi putut transmite mare lucru. În consecință, benzile video au fost trimise în insula Ascension, de unde era disponibilă o legătură cu bandă largă, astfel că imagini tv direct de la fața locului au putut fi prezentate publicului britanic, cu o întârziere de trei săptămâni.[25] Reporterii ce au însoțit forța expediționară au fost cenzurați de către serviciile specializate ale marinei. În consecință, în Marea Britanie, mulți reporteri cunoșteau mai multe despre război decât cei ce se găseau în linia întâi,[25] Marina spera ca presa să ducă o campanie în același stil ca în cel de-al doilea război mondial.[135] dar, cu toate acestea, majoritatea mass-mediei britanice, BBC în special, a prezentat războiul într-o manieră neutră.[136] Reporterii s-au referit la “trupele britanice” și la “trupele argentiniene”, în loc să vorbească de “băieții noștri” și de ”argentinieni”.[137] Două mari tabloide britanice au prezentat chiar puncte de vedere opuse războiului. “Daily Mirror” s-a situat clar contra războiului, în timp ce “The Sun” s-a făcut remarcat prin titluri agresive,[138], care i-au adus acuzații de xenofobie [131] și șovinism.[131][138][139][139][140][141] The Sun was condemned for its "Gotcha" headline following the sinking of the ARA General Belgrano.[142][143][144]

Impactul cultural[modificare | modificare sursă]

Războiul a avut o considerabilă influență în cultura populară, atât în Marea Britanie, cât și în Argentina, influență ce a început imediat după război și care continuă până în present. Scriitorul Jorge Luis Borges a descris războiul drept “o luptă între doi spâni pentru un pieptene”.[145] Ca o consecință a războiului, cuvintele “yomp”(marș greu cu tot echipamentul în spinare, din argoul pușcașilor marini) și “exocet”(pește zburător în franceză) au intrat definitiv în argoul britanic. Războiul a fost de asemenea subiect de discuție în piese de teatru, film și tv. În Argentina, guvernul militar a interzis muzica britanică, dând cale liberă trupelor rock autohtone să se producă în limba maternă.[146]

(Descrierea confruntărilor militare preluată din articolul similar de pe wikipedia în limba engleză)

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Falklands 25: Background Briefing”. Ministry of Defence. http://www.mod.uk/DefenceInternet/FactSheets/Falklands25BackgroundBriefing.htm. Accesat la 1 noiembrie 2009. [nefuncțională]
  2. ^ :: Ministerio de Defensa – República Argentina ::” (în Spanish). mindef.gov.ar. http://www.mindef.gov.ar/veteranos%20Malvinas.html. Accesat la 1 noiembrie 2009. [nefuncțională]
  3. ^ Argentine Foreign Office 11 feb 2010”. Cancilleria.gov.ar. http://www.cancilleria.gov.ar/portal/prensa/rssfeed.php?id=4215/. Accesat la 9 iunie 2010. 
  4. ^ Falklands sovereignty is "non-negotiable", says PM”. BBC. 23 decembrie 2011. http://www.bbc.co.uk/news/uk-16320959. Accesat la 24 decembrie 2011. 
  5. ^ Argentine to reaffirm Sovereignty Rights over The Falkland Islands”. National Turk. http://www.nationalturk.com/en/argentina-to-reaffirm-sovereignty-rights-over-the-falkland-islands-15712. Accesat la 7 ianuarie 2012. 
  6. ^ Cómo evitar que Londres convierta a las Malvinas en un Estado independiente”. Clarin.com. http://www.clarin.com/suplementos/zona/2007/04/01/z-03415.htm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  7. ^ a b White, Rowland (2006). Vulcan 607. London: Bantam Press. pp. 13–14. ISBN 978-0-593-05392-8. „The price for Anaya's blessing was approval for the navy's plan to seize Las Malvinas, the Falkland Islands” 
  8. ^ Bicheno, Hugh (2006). Razor's Edge. London: Phoenix. p. 25. ISBN 978-0-7538-2186-2. „A basic assunmption underlying the conflict was that the British were, in the opinion of the war's main architect, Admiral Jorge Anaya, unworthy heirs to a glorious heritage, the men mainly maricones... to call a man a maricón does not question his heterosexuality; but it definitely impugns his physical and moral courage. Anaya was Naval Attaché in London from January 1975 to January 1976 ... He returned to Argentina, making no attempt to conceal his contempt for all things British.” )
  9. ^ Middlebrook, Martin (1989). Argentine Fight for the Falklands. London: Pen & Sword Books. p. 1. ISBN 978-1-84415-888-1. „He was an ardent 'Malvinist' ... Anaya was enthusiastic, and his orders in the last days of 1981 were to set in train that tragic series of events.” 
  10. ^ JOINT STATEMENT OF 19 OCTOBER 1989 Re-establishing Consular Relations Between Britain and Argentina, and Agreeing a Framework on Sovereignty Which Would Allow Further Talks. http://www.falklands.info/history/1989agreement.html. Accesat la 4 ianuarie 2013. 
  11. ^ Constitución Nacional: "La Nación Argentina ratifica su legítima e imprescriptible soberanía sobre las Islas Malvinas, Georgias del Sur y Sandwich del Sur y los espacios marítimos e insulares correspondientes, por ser parte integrante del territorio nacional".
  12. ^ a b Ministerio de Educación, Ciencia y Tecnología de la Nación” (PDF). http://www.me.gov.ar/curriform/publica/sirlin_conv_dictadura.pdf. Accesat la 7 februarie 2010. 
  13. ^ a b c d Jimmy Burns: The land that lost its heroes, 1987, Bloomsbury Publishing, ISBN 0-7475-0002-9.
  14. ^ Argentina – the horrors of a dictatorial past live on – Radio Netherlands Worldwide – English”. Radionetherlands.nl. 30 martie 2006. http://www.radionetherlands.nl/currentaffairs/arg060330mc. Accesat la 7 februarie 2010. [nefuncțională]
  15. ^ (în Spanish) Malvinas, La Trama Secreta. Buenos Aires: Sudamericana/Planeta. 1983. ISBN 978-950-37-0006-8 [necesită pagina]
  16. ^ "Que tenía que ver con despertar el orgullo nacional y con otra cosa. La junta —Galtieri me lo dijo— nunca creyó que los británicos darían pelea. Él creía que Occidente se había corrompido. Que los británicos no tenían Dios, que Estados Unidos se había corrompido ... Nunca lo pude convencer de que ellos no sólo iban a pelear, que además iban a ganar." ("Nu este vorba aici de mândrie națională sau ceva similar. Junta – mi-a spus Galtieri – nu credea că Marea Britanie va reacționa. El credea că lumea occidentală este coruptă. Că poporul britanic nu are nici un Dumnezeu, că SUA este coruptă, șamd… N-am reușit să-l conving că britanicii nu numai că vor reacționa, dar vor și învinge.") La Nación / Islas Malvinas Online. „Haig: "Malvinas fue mi Waterloo". http://www.malvinasonline.com.ar/index.php/el-conflicto/articulos/articulos-posteriores/63-haig-qmalvinas-fue-mi-waterloo.html. Accesat la 25 octombrie 2010.  es
  17. ^ Bicheno, Hugh (2006). Razor's Edge. London: Phoenix. p. 25. ISBN 978-0-7538-2186-2. „Una din principalele ipoteze care au condus la un conflict militar, a fost că britanicii, în opinia amiralului Jorge Anaya, nu erau decât niște moștenitori nedemni ai unui trecut glorios, erau niște maricones; a numi un bărbat maricón nu pune în discuție heterosexualitatea sa; ci contestă curajul său și tăria sa morală. Anaya fusese atașat naval la Londra, din ianuarie 1975, până în ianuarie 1976. S-a întors în Argentina, unde nu mai trebuia să-și ascundă disprețul pentru tot ce era britanic.” )
  18. ^ Middlebrook, Martin (1989). Argentine Fight for the Falklands. London: Pen & Sword Books. p. 1. ISBN 978-1-84415-888-1. „Era un “malvinist” înfocat... Anaya era entuziast, dar ordinele sale din ultimele zile ale lui 1981 au condus la o tragică serie de evenimente.” 
  19. ^ ''En Buenos Aires, la Junta comenzó a estudiar la posibilidad de ocupar las Islas Malvinas y Georgias antes de que los británicos pudieran reforzarlas''”. Portierramaryaire.com. http://www.portierramaryaire.com/arts/malvinas_1.php. Accesat la 7 februarie 2010. 
  20. ^ Briley, Harold (9 aprilie 1997). „Obituary: Captain Nicholas Barker”. The Independent (UK): p. 16. http://www.independent.co.uk/news/people/obituary-captain-nicholas-barker-1266075.html. Accesat la 2 martie 2011. 
  21. ^ Barnett, Correlli (1997). „The high cost of cuts”. The Spectator. http://www.highbeam.com/doc/1P3-11982515.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  22. ^ a b c Margolis, Laurie (2 aprilie 2007). „UK | How BBC man scooped invasion news”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/6514011.stm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  23. ^ Duncan, Andrew, The Falklands War, Marshall Cavendish Books Limited, ISBN 1-84415-429-7
  24. ^ London Gazette: (Supplement) no. 49194, p. 16109, 13 December 1982. Accesat la 13 November 2011.
  25. ^ a b c d e f g Lawrence Freedman (15 august 2007). The Official History of the Falklands Campaign, Volume 1: The Origins of the Falklands War. Routledge. pp. 202–203. ISBN 978-0-415-41912-3. http://books.google.com/books?id=KTgIOAAACAAJ. Accesat la 5 februarie 2012 
  26. ^ a b c d e A Chronology of events during the Falklands Conflict of 1982”. Falkland Islands Information. http://www.falklands.info/history/82timeline.html. Accesat la 24 decembrie 2011. 
  27. ^ Gold, Peter (2005). Gibraltar, British or Spanish?. Routledge. p. 39. ISBN 0-415-34795-5. http://books.google.com/?id=u9YH_fLPu1MC&lpg=PA37&vq=Falklands&pg=PA39#v=onepage&q=Falklands/Malvinas&f=false 
  28. ^ Gold, Peter (2005). Gibraltar, British or Spanish?. Routledge. p. 37. ISBN 0-415-34795-5. http://books.google.com/?id=u9YH_fLPu1MC&lpg=PA37&vq=Falklands&pg=PA37#v=onepage&q=Falklands/Malvinas&f=false 
  29. ^ New Zealand Foreign Affairs Review, Volume 32 p. 44, Ministry of Foreign Affairs, 1982
  30. ^ Borger, Julian (1 aprilie 2012). „US feared Falklands war would be 'close-run thing', documents reveal”. The Guardian (London). http://www.guardian.co.uk/world/2012/apr/01/us-feared-falklands-war-documents. 
  31. ^ Grimmett, Richard F. (1 iunie 1999). „Foreign Policy Roles of the President and Congress”. U.S. Department of State. http://fpc.state.gov/6172.htm#President_as_Initiator. Accesat la 24 februarie 2010. 
  32. ^ Caspar Weinberger, In the Arena: A Memoir of the Twentieth Century, with Gretchen Roberts (Washington, DC: Regnery, 2001), 374.
  33. ^ Paul Reynolds, "Obituary: Caspar Weinberger," BBC News, 28 March 2006.
  34. ^ Graham Jenkins, "Reagan, Thatcher, and the Tilt," Automatic Ballpoint, 7 May 2010.
  35. ^ Primul ministru Margaret Thatcher avea să-și amintească ulterior: "Fără Harrier ... și fără rachetele aer-aer Sidewinder, furnizate de Caspar Weinberger, n-am fi putut recupera insulele Falkland." Dan Snow, Peter Snow, p. 270, 20th Century Battlefields, Random House, 2012
  36. ^ Reagan Readied U.S. Warship for '82 Falklands War”. News and Analysis, U.S. Naval Institute. 27 iunie 2012. http://news.usni.org/news-analysis/news/reagan-readied-us-warship-82-falklands-war-0. Accesat la 27 iunie 2012. 
  37. ^ John, Nott (2002). „Here Today, Gone Tomorrow. http://www.falklands.info/history/hist82article17.html. „Imediat ce a izbucnic conflictul, Hernou (Ministrul Francez al Apărării) s-a întâlnit cu mine, pentru a-mi pune la dispoziție un avion Super-Etendard și un Mirage pentru ca piloții noștri de pe Harrier să se poată antrena contra lor înainte să ajungă în Atlanticul de Sud. (John Nott, ministrul apărării în timpul războiului din Insulele Falkland)” 
  38. ^ John, Nott (2002). „Here Today, Gone Tomorrow. http://www.falklands.info/history/hist82article17.html. „O operație la nivel internațional a împiedicat Argentina să procure mai multe Exocet. Am autorizat toți agenții să pretindă că sunt cumpărători serioși, asigurând vânzătorii că rachetele vor ajunge la argentinieni. Alți agenți au identificat rachete Exocet în diverse piețe, rachete care au fost scoase din funcțiune conform indicațiilor date de francezi. (John Nott, ministrul apărării în timpul războiului din Insulele Falkland)” 
  39. ^ The Peruvian Exocet connection in the Falklands/Malvinas war”. Mercopress. 3 aprilie 2012. http://en.mercopress.com/2012/04/03/the-peruvian-exocet-connection-in-the-falklands-malvinas-war. Accesat la 21 aprilie 2012. 
  40. ^ El otro rol de Peru durante la guerra de Malvinas” (în Spanish). Infobae. 1 aprilie 2012. http://america.infobae.com/notas/47496-El-otro-rol-de-Peru-durante-la-guerra-de-Malvinas. Accesat la 21 aprilie 2012. 
  41. ^ Interview with Chilean Air Force Chief during the Falklands War Fernando Matthei Malvinas: "Hice todo lo posible para que Argentina perdiera la guerra" in Clarin, Buenos Aires on 1. September 2005. Retrieved 11 Jule 2011
  42. ^ Freedman, Lawrence (2005). The Official History of the Falklands Campaign. New York: Routledge. ISBN 978-0-415-36431-7  p. 397
  43. ^ "The best trained units of the Argentine army, the 6th and 8th Mountain Brigades and the 11th Cold Weather Brigade were left behind to guard the frontier with Chile." Pradeep Barua, p. 152, The Military Effectiveness of Post-Colonial States, BRILL, 2013
  44. ^ Thomson, Mike (5 martie 2012). „How France helped both sides in the Falklands War”. BBC. http://www.bbc.co.uk/news/magazine-17256975. 
  45. ^ Robin Yapp (20 aprilie 2011). „Israel 'supplied arms to Argentina during Falklands War'”. Daily Telegraph (London). http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/southamerica/falklandislands/8463934/Israel-supplied-arms-to-Argentina-during-Falklands-War.html. Accesat la 18 aprilie 2012. 
  46. ^ 'Begin aided Argentina during Falklands War to avenge the British'”. Haaretz. 21 aprilie 2011. http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/begin-aided-argentina-during-falklands-war-to-avenge-the-british-1.357246. Accesat la 18 aprilie 2012. 
  47. ^ "Tras el pedido de perdón y en medio de elogios, Cristina regresó de Perú" in Argentine newspaper Clarín on 24 March 2010 es
  48. ^ Land that Lost Its Heroes: How Argentina Lost the Falklands War, Jimmy Burns, p. 190, Bloomsbury Publishing, 11/04/2012
  49. ^ "The Junta were slow to admit defeat, but when the news was broadcast, Venezuela and Guatemala offered to send airborne units to 'smash the British in the Falklands'."Nick van der Bijl, p. 141, 9 Battles To Stanley, Leo Cooper, 1999.
  50. ^ Hernan Dobry in article Kadafi fue un amigo solidario de la dictadura durante Malvinas, in Argentine newspaper Perfil on 27 February 2011, in Spanish language
  51. ^ Brazil helped Soviet support operation for Argentina during the Falklands conflict”. MercoPress. 23 aprilie 2012. http://en.mercopress.com/2012/04/23/brazil-helped-soviet-support-operation-for-argentina-during-the-falklands-conflict. Accesat la 6 iunie 2012. 
  52. ^ a b The Falkland Islands Conflict, 1982”. Global Security. http://www.globalsecurity.org/military/library/report/1984/HJA.htm. Accesat la 25 decembrie 2011. 
  53. ^ AV-8B Harrier Operations”. GlobalSecurity.org. http://www.globalsecurity.org/military/systems/aircraft/av-8-ops.htm. Accesat la 21 aprilie 2010. 
  54. ^ Argentine Airpower in the Falklands War”. Airpower.maxwell.af.mil. http://www.airpower.maxwell.af.mil/airchronicles/apj/apj02/fal02/corum.html. Accesat la 4 ianuarie 2013. 
  55. ^ One Hundred Days Woodward, Admiral Sandy (1992) Annapolis, Md.: Naval Institute Press, p.72. ISBN 978-1-55750-651-1; ISBN 978-1-55750-652-8. Cited in To Rule The Waves: How the British Navy Shaped the Modern World Herman, A (2004) Harper Collins, New York, p. 560.
  56. ^ Format:Webarchive[nefuncțională]
  57. ^ Brown, 1987, p. 110.
  58. ^ Submarine Operations during the Falklands War – US Naval War College. http://handle.dtic.mil/100.2/ADA279554. Accesat la 7 februarie 2010. 
  59. ^ 1982: Marines land in South Georgia”. BBC. 25 aprilie 1982. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/april/25/newsid_2503000/2503977.stm. Accesat la 20 iunie 2005. 
  60. ^ Operation Black Buck - 1st May to 12 June 1982. http://www.raf.mod.uk/history/OperationBlackBuck.cfm.  Crown copyright date 2014
  61. ^ Freedman, Lawrence (2005) The official history of the Falklands campaign Volume II, pp. 296, 301 & 631, ISBN 0-714-65207-5
  62. ^ Offensive Air Operations of the Falklands War”. Globalsecurity.org. http://www.globalsecurity.org/military/library/report/1984/DWF.htm. „"As a result of these heavy losses ... it was decided to pull the Mirage III's back to the mainland to stand alert for a possible Vulcan attack."” 
  63. ^ The Falkland Islands Conflict, 1982: Air Defense of the Fleet”. Globalsecurity.org. http://www.globalsecurity.org/military/library/report/1984/HJA.htm. „"Finally, the bombing raids caused the Argentines to fear an air attack on the mainland, causing them to retain some Mirage aircraft and Roland missiles for defense."” 
  64. ^ La familia Mirage” (în Spanish). Aeroespacio (Fuerza Aerea Argentina). ISSN 0001-9127. http://www.aeroespacio.com.ar/site/anteriores/520-528/520/mirage.htm. „"Los M III debían defender el territorio continental argentino de posibles ataques de los bombarderos Vulcan de la RAF, brindar escolta a los cazabombarderos de la FAA, e impedir los ataques de aviones de la Royal Navy y de la RAF sobre las Malvinas."
    ("The M III would defend the Argentine mainland against possible attacks by Vulcan bombers from the RAF, providing escort of fighter bombers to the FAA, and to prevent attacks by aircraft of the Royal Navy and RAF on the Falklands.")”
     [nefuncțională]
  65. ^ Ward 2003, pp. 247–48 "Propaganda was, of course, used later to try to justify these missions: 'The Mirage IIIs were redrawn from Southern Argentina to Buenos Aires to add to the defences there following the Vulcan raids on the islands.' Apparently the logic behind this statement was that if the Vulcan could hit Port Stanley, the Buenos Aires was well within range as well and was vulnerable to similar attacks. I never went along with that baloney. A lone Vulcan or two running in to attack Buenos Aires without fighter support would have been shot to hell in quick time."-"Mirage IIIs were in evidence near the islands on several occasions during the conflict, either escorting the Neptune reconnaissance missions or on 'interference' flights that attempted to draw CAP attention away from air-to-ground attacks."-"Suffice it to say that you didn't need more than one or two Mirage IIIs to intercept a Vulcan attack on Buenos Aires"-"It would have taken much more than a lone Vulcan raid to upset Buenos Aires"
  66. ^ The Falkland Islands Conflict, 1982: Air Defense of the Fleet”. Globalsecurity.org. http://www.globalsecurity.org/military/library/report/1984/HJA.htm. „"Unfortunately the British Secretary of State for Defence announced sometime later that Britain would not bomb targets on the Argentine mainland. This statement was undoubtedly welcomed by the Argentine military command because it permitted the very limited number of Roland SAM's to be deployed around the airfield at Stanley."” 
  67. ^ Argentine Air Force remembers its "baptism of fire" twenty years on”. En.mercopress.com. 1 mai 2002. http://en.mercopress.com/2002/05/01/argentine-air-force-remembers-its-baptism-of-fire-twenty-years-on. Accesat la 9 iunie 2010. 
  68. ^ Rodríguez Mottino, Horacio: La Artillería Argentina en Malvinas. Ed. Clío, 1985. P. 170.
  69. ^ Fuerza Aérea Argentina”. Fuerzaaerea.mil.ar. http://www.fuerzaaerea.mil.ar/conflicto/caidos/baja01.html. Accesat la 4 ianuarie 2013. 
  70. ^ Noticias Municipales | Puerto Madryn”. Madryn.gov.ar. 2 aprilie 2009. http://www.madryn.gov.ar/noticias.php?newsid=3213. Accesat la 4 ianuarie 2013. 
  71. ^ Fuerza Aérea Argentina”. Fuerzaaerea.mil.ar. http://www.fuerzaaerea.mil.ar/conflicto/dias/jun01.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  72. ^ ASN Aircraft accident description Lockheed C-130H Hercules TC-63 – Pebble Island”. Aviation-safety.net. http://aviation-safety.net/database/record.php?id=19820601-0&lang=en. Accesat la 7 februarie 2010. 
  73. ^ Evans, Michael (27 noiembrie 2007). „Underwater and undercover: how nuclear subs were first line of Falklands defence”. The Times (London). http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article2950936.ece. 
  74. ^ Woodward, Sandy. One Hundred Days. p. 8. ISBN 978-0-00-713467-0 
  75. ^ The SAS vs the Exocet”. eliteukforces.info. 27 octombrie 2007. http://www.eliteukforces.info/articles/sas-versus-exocets.php#prof. Accesat la 7 februarie 2010. 
  76. ^ Evans, Michael; Hamilton, Alan (27 iunie 2005). „Thatcher in the dark on sinking of Belgrano”. The Times. http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article537842.ece. 
  77. ^ http://www.sasspecialairservice.com/sas-falklands-war-argentina.html
  78. ^ Secret death toll of SAS war in the Falklands
  79. ^ Format:Map-loc
  80. ^ Yates, David (2006). Bomb Alley – Falkland Islands 1982. Pen and Sword. ISBN 978-1-84415-417-3 [necesită pagina]
  81. ^ Americas | Charles ends Falklands tour on sombre note”. BBC News. 15 martie 1999. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/297414.stm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  82. ^ Rumley, Leesa (1 iunie 2007). „Captain Hart Dyke, Commanding Officer of ''HMS Coventry''”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/6705387.stm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  83. ^ Woodward, Sandy (2003). One Hundred Days: The Memoirs of the Falklands Battle Group Commander. HarperCollins. ISBN 978-1-55750-652-8 
  84. ^ British Ships Sunk and Damaged – Falklands War 1982”. Naval-history.net. http://www.naval-history.net/F62brshipslost.htm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  85. ^ Gethin Chamberlain (5 aprilie 2002). „Would British forces be able to retake the Falklands today?” (subscription required to access archive service). The Scotsman (UK): p. 12. Arhivat din original la 5 aprilie 2002. http://gateway.proquest.com/openurl?ctx_ver=Z39.88-2003&res_dat=xri:pqil:res_ver=0.2&res_id=xri:newsuk&rft_id=xri:newsuk:newsart:112991016. 
  86. ^ The Falklands Conflict 1982”. Royal Navy. 2 aprilie 1982. Arhivat din original la 9 aprilie 2008. http://web.archive.org/web/20080409233735/http://www.royal-navy.mod.uk/server/show/nav.3956. Accesat la 7 februarie 2010. 
  87. ^ London Gazette: (Supplement) no. 49134, p. 12854, 8 October 1982. Accesat la 19 February 2010.
  88. ^ Argentine Aircraft in the Falklands”. Britains-smallwars.com. http://www.britains-smallwars.com/Falklands/Exocet.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  89. ^ Argentine Air Force – Group 5”. Skyhawk.org. http://www.skyhawk.org/2e/argentina/argentina-af4th5th.htm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  90. ^ Super Etendard”. Operationcorporate.com. 29 mai 2007. http://www.operationcorporate.com/p1_equipment_super_etendard.php. Accesat la 7 februarie 2010. 
  91. ^ HMS Yarmouth, Captains Diary”. Arhivat din original la 21 martie 2009. http://web.archive.org/web/20090321152518/http://www.hms-yarmouth.com/falklands/captains%20diary.htm. 
  92. ^ The Argentine Commandos on Mount Kent”. Britains-smallwars.com. http://www.britains-smallwars.com/Falklands/David/kent2.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  93. ^ Argentine Puma Shot Down By American "Stinger" Missile”. En.mercopress.com. 12 aprilie 2002. http://en.mercopress.com/2002/04/12/argentine-puma-shot-down-by-american-stinger-missile#prof. Accesat la 7 februarie 2010. 
  94. ^ Julian Thompson, No Picnic, p. 93, Cassell & Co, 2001.
  95. ^ Rick Jolly, The Red & Green Life Machine, p. 124.
  96. ^ 1982:Fifty die in Argentine air attack. BBC News. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/june/8/newsid_2500000/2500607.stm. 
  97. ^ Bolia, Robert S. The Falklands War:The Bluff Cove Disaster. . Military Review (November–December 2004): 71. http://usacac.leavenworth.army.mil/CAC/milreview/download/English/NovDec04/bolia.pdf. 
  98. ^ An interview with CL (R) Ing. Julio Pérez, chief designer of Exocet trailer-based launcher” (în Spanish). Arhivat din original la 2 martie 2008. http://web.archive.org/web/20080302010742/http://www.fuerzasnavales.com/itb.html. 
  99. ^ Hastings and Jenkins: The Battle for the Falklands, p. 307.
  100. ^ list”. Gvgva.ar.tripod.com. http://gvgva.ar.tripod.com/gvgva/leyes/ley-n-24950_98.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  101. ^ list”. Ejercito.mil.ar. Arhivat din original la 6 aprilie 2010. http://web.archive.org/web/20100406011315/http://www.ejercito.mil.ar/InMemori/ListadeCaidosporMalvinas.asp. Accesat la 7 februarie 2010. 
  102. ^ list[nefuncțională]
  103. ^ list”. Fuerzaaerea.mil.ar. http://www.fuerzaaerea.mil.ar/conflicto/caidos.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  104. ^ Databases – Falklands War 1982”. Roll of Honour. http://www.roll-of-honour.com/Databases/Falklands/. Accesat la 4 ianuarie 2013. 
  105. ^ list”. Raf.mod.uk. 1 octombrie 2004. Arhivat din original la 6 iunie 2011. http://web.archive.org/web/20110606074719/http://www.raf.mod.uk/falklands/navyroll.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  106. ^ list”. Raf.mod.uk. 1 octombrie 2004. Arhivat din original la 6 iunie 2011. http://web.archive.org/web/20110606075557/http://www.raf.mod.uk/falklands/marineroll.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  107. ^ a b c d Falkland Islands – A history of the 1982 conflict”. Raf.mod.uk. 1 octombrie 2004. Arhivat din original la 21 martie 2009. http://web.archive.org/web/20090321125256/http://www.raf.mod.uk/falklands/rafetcroll.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  108. ^ Force 4: The Newsletter of the Royal Fleet Auxiliary, April 1983
  109. ^ Para”. Raf.mod.uk. 1 octombrie 2004. http://www.raf.mod.uk/falklands/pararoll.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  110. ^ SAS”. Raf.mod.uk. 1 octombrie 2004. http://www.raf.mod.uk/falklands/sasroll.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  111. ^ rest of army”. Raf.mod.uk. 1 octombrie 2004. http://www.raf.mod.uk/falklands/armyroll.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  112. ^ Peter. „HMHS Uganda History”. Merchantnavyofficers.com. http://www.merchantnavyofficers.com/KenUg.html. Accesat la 9 iunie 2010. 
  113. ^ Swavesey St Andrew Roll of Honour”. Roll-of-honour.com. http://www.roll-of-honour.com/Cambridgeshire/SwaveseyStAndrew.html. Accesat la 9 iunie 2010. 
  114. ^ http://freepages.military.rootsweb.com/~cyberheritage/hec.jpg
  115. ^ http://www.country-data.com/frd/cs/uruguay/uy03_00a.gif
  116. ^ 1983: Thatcher triumphs again”. BBC News. 5 aprilie 2005. http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/vote_2005/basics/4393313.stm. Accesat la 8 iunie 2010. 
  117. ^ Rees, Alun. „Suicide of Falklands veterans”. Daily Mail (London). http://www.dailymail.co.uk/news/article-94492/Suicide-Falklands-veterans.html. 
  118. ^ Kapur, Navneet; While, David; Blatchley, Nick; Bray, Isabelle; Harrison, Kate (2009). Hotopf, Matthew. ed. „Suicide after leaving the UK armed forces—a cohort study”. PLoS Medicine 6 (3): e26. doi:10.1371/journal.pmed.1000026. PMID 19260757. PMC 2650723. http://europepmc.org/articles/PMC2650723//reload=0;jsessionid=DlXyHUKCxj34QMTIc8m0.12. 
  119. ^ Edición Impresa | Una fecha trágica de nuestra historia”. Perfil.com. 4 ianuarie 2012. http://www.perfil.com/ediciones/2012/4/edicion_664/contenidos/noticia_0017.html. Accesat la 3 ianuarie 2013. 
  120. ^ A study of deaths among UK Armed Forces personnel deployed to the 1982 Falklands Campaign: 1982 to 2012 published: 14 May 2013
  121. ^ Norton-Taylor, Richard (14 mai 2013). „Falklands war: new study debunks claims of high suicide rates”. London: The Guardian. http://www.guardian.co.uk/uk/defence-and-security-blog/2013/may/14/falklands-veterans-suicide-army. Accesat la 12 iulie 2013. 
  122. ^ Lady Thatcher marks Falklands anniversary at St Paul's”. Arhivat din original la 3 martie 2008. http://web.archive.org/web/20080303174702/http://www.stpauls.co.uk/page.aspx?theLang=001lngdef&pointerid=33482Ddydm53CFIDyVPL1jOMfZOSZUUk. 
  123. ^ Falklands (Las Malvinas) War Memorial Wall la Wayback Machine (arhivat la 16 iulie 2007).[nefuncțională]
  124. ^ "1982 Falklands". Peter Snow, Dan Snow. [Century Battlefields]. BBC. 21:00-22:00. Retrieved on 20 October 2011.
  125. ^ United Kingdom – Mine Action, Contamination and Impact”. Landmine and Cluster Munition Monitor. 21 septembrie 2011. http://www.the-monitor.org/index.php/cp/display/region_profiles/theme/2282. Accesat la 16 iunie 2012. 
  126. ^ „Falklands' land mine clearance set to enter a new expanded phase in early 2012”. MercoPress (Montevideo). 8 decembrie 2011. 
  127. ^ Falklands recover 370 hectares of Stanley Common made minefields in 1982 by Argentine forces”. MercoPress (Montevideo). 17 mai 2012. http://en.mercopress.com/2012/05/17/falklands-recover-370-hectares-of-stanley-common-made-minefields-in-1982-by-argentine-forces. Accesat la 17 iunie 2012. 
  128. ^ El periodismo argentino y su papel en la Guerra de Malvinas es
  129. ^ Middlebrook (1989), p. 94, "First of May. Menéndez ordered the publication of a newspaper for the troops on the Falkland Islands called Gaceta Argentina. It stated that one of the Mirages lost 1 May had collided with a Sea Harrier and the Argentine pilot survived. In fact Argentine AAA at Stanley shot down the Mirage when it tried to emergency land there. It was a blatant lie for all those Argentine servicemen who had seen the Mirage being shot down by Argentine guns and had removed the dead pilot from the crashed aeroplane. Similar the junta's press office in Buenos Aires informed that Lieutenant Antonio Jukic, who actually was killed in his Pucará on the ground at Goose Green, had perished in a gallant, single-handed Pucará attack on HMS Hermes, setting it on fire. This statement was illustrated with dramatic sketches. The men at Goose Green knew that Lieutenant Jukic had died on the ground there.
    Gaceta Argentina summed up the British losses up to 25 May as: 5 warship sunk (correct number 3), 3 transport ships including SS Canberra (1; Atlantic Conveyor), 14 Sea Harriers (2 shot down & 3 accidents) and many ships damaged, including HMS Hermes. Gaceta Argentina even wrote: 'All of these details refer only to proven claims and not to estimated or unproven claims ...'."
  130. ^ (în Spanish)La Nación. 1982. „No se engañen en Europa. No es una dictadura la que lucha por Malvinas, es la Nación entera. Opositores a la dictadura militar, como yo, estamos luchando por extirpar el último resto de colonialismo 
  131. ^ a b c Harris[necesită pagina]
  132. ^ Margaret Thatcher portrayed as a pirate, 30 April 1982.”. Science and Society Picture Library. http://www.scienceandsociety.co.uk/results.asp?image=10438336&wwwflag=2&imagepos=12. Accesat la 1 iulie 2011. 
  133. ^ Mather, Ian (1 aprilie 2007). „I went as a reporter but ended up a prisoner of war”. The Observer (London). http://www.guardian.co.uk/falklands/story/0,,2047324,00.html. 
  134. ^ Freedman, "two journalists on Invincible were interested in no issue other than what Prince Andrew, a helicopter pilot as well as the Queen's son, was up to".
  135. ^ Harris, "You must have been told you couldn't report bad news ... You were expected to do a 1940 propaganda job."
  136. ^ Hastings and Jenkins: The Battle for the Falklands[necesită pagina]
  137. ^ When Britain Went to War”. Channel 4. http://www.channel4.com/history/microsites/F/falklands/imagesofwar.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  138. ^ a b Dawn Fowler. „Margaret Thatcher And Falklands War Drama. http://www.psa.ac.uk/journals/pdf/5/2010/280_630.pdf. Accesat la 9 februarie 2011. 
  139. ^ a b A new Britain, a new kind of newspaper”. The Guardian (London). 25 februarie 2002. http://www.guardian.co.uk/media/2002/feb/25/pressandpublishing.falklands. Accesat la 9 februarie 2011. 
  140. ^ Stefanie Hauk. „Between censorship and rude sensationalism – Falkland and "the information war". http://www.forfurtherdetails.net/chronicles-of-conflict/termpapers/StefanieHauk.pdf. Accesat la 9 februarie 2011. 
  141. ^ Kassimeris, George; Buckley, John D. (16 februarie 2010). The Ashgate research companion to modern warfare. p. 425. ISBN 978-0-7546-7410-8. http://books.google.com/?id=gnxWaFyEE0QC&pg=PA425&dq=The+sun+falklands+jingoistic#v=onepage&q=jingois&f=false. Accesat la 9 februarie 2011. „The Falklands conflict was no different, although the excessively jingoistic headlines of The Sun newspaper ('UP YOURS GALTIERI!', 'ARGIE BARGEY' and 'GOTCHA') resulted in a downturn in readership.” 
  142. ^ The Sun newspaper on the Falklands”. The Guardian (London). 25 februarie 2002. http://www.guardian.co.uk/falklands/story/0,11707,657850,00.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  143. ^ Douglas, Torin (14 septembrie 2004). „UK | Magazine | Forty years of The Sun”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/1/hi/magazine/3654446.stm. Accesat la 7 februarie 2010. 
  144. ^ War”. British-library.uk. 4 mai 1982. http://www.british-library.uk/learning/histcitizen/fpage/conflict/conflict.html. Accesat la 7 februarie 2010. 
  145. ^ Falkland Islands: Imperial pride
  146. ^ http://rockenespanol.about.com/od/rockypolitica/a/Malvinas-El-Curioso-Renacer-Del-Rock-Argentino.htm

.

Legături externe[modificare | modificare sursă]