Meningită

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Meningita este o infecţie a ţesuturilor creierului (meningele) şi uneori şi a lichidului cefalorahidian (LCR) care înconjoară creierul şi măduva spinării. Meningita constă în tumefierea (umflarea) ţesuturilor creierului şi în unele cazuri şi a ţesuturilor măduvei spinării numită meningita spinală. Atunci când ţesuturile creierului sunt tumefiate la celulele creierului ajunge mai puţin sânge şi prin urmare mai puţin oxigen. Dacă nu se tratează, în unele cazuri pot apărea sechele ale creierului. Infecţia apare mai frecvent la copii, la adulţii tineri cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, la adulţii în vârstă şi la persoane care au o afecţiune cronică, precum o scădere a sistemului imunitar (sistemul de apărare al organismului). Meningita poate îmbrăca forme uşoare sau severe, ce pot ameninţa viaţa. De regulă, severitatea depinde de microorganismul care a cauzat infecţia şi de vârsta persoanei, precum şi de starea generală de sănătate a organismului în momentul infectării.

[modifică] Cauze

De obicei, meningita este cauzată de virusuri sau bacterii precum Neisseria meningitidis (cunoscută şi meningococ) şi Streptococcus pneumoniae (pneumococul). Meningita mai poate fi cauzată şi de alte microorganisme sau de alte condiţii. În cazuri rare, fungii, paraziţii, tuberculoza şi organismele ce provoacă sifilis şi boala Lyme pot provoca meningita. Infecţia se poate dezvolta de asemenea şi ca o complicaţie a altor afecţiuni, a unei răni (în particular a cutiei craniene sau a feţei) sau a unei intervenţii chirurgicale pe creier. În cazuri foarte rare, unele medicamente pot cauza meningita, cum ar fi carbamazepina (Tegretol), clotrimoxazol (Bactrim, Septra, trimetoprim-sulfametoxazol), medicamente antiinflamatorii nonsteroidiene (precum ibuprofen şi naproxen), levamisol (Ergamisol), metronidazol (Flagyl), globuline imune şi vaccinurile împotriva rubeolei şi împotriva oreionului. Uneori cauza nu se poate identifica aceasta putând fi multiplă.

[modifică] Tipologie

[modifică] Meningita virală

Între 80% si 92% din persoanele care fac meningită virală în fiecare an sunt infectate cu virusuri care trăiesc în mod normal în intestin. Aceste enterovirusuri (cum ar fi virusul Coxsackie şi echovirusul) fac parte din flora intestinală fără să producă vreo boală. Totuşi, ele pot provoca meningită atunci când sunt transmise de la o persoană la alta prin intermediul alimentelor, apei sau obiectelor contaminate. Meningita provocată de enterovirusuri apare cel mai frecvent la copii mici şi la sugari. Virusurile herpetice pot fi de asemenea o cauză de meningită cu encefalită. Ele sunt adesea prezente în organismul uman fără să determine nici o boală, totuşi ocazional ele devin active şi provoacă afecţiuni. Virusurile herpetice pot fi transmise de la o persoană la alta prin intermediul contactelor apropiate, precum sărutul, tusea, strănutul sau contactul sexual. Uneori, virusurile herpetice pot trece de la o mamă la copilul ei, în timpul naşterii. În cazuri rare, alte virusuri, precum virusul imuno-deficienţei umane (HIV) sau virusul ce provoacă oreionul, pot cauza meningită.

[modifică] Meningita bacteriană

La cei mai mulţi oameni care fac meningita bacteriană, aceasta este provocată de unul din cele două tipuri de bacterii: Streptococcus pneumoniae sau Neisseria meningitidis. Aceste bacterii trăiesc adesea în organismul uman, cel mai frecvent la nivelul nasului şi a gâtului, fără să provoace afecţiuni. Totuşi, bacteriile acestea pot provoca meningită dacă pătrund în circulaţia sanguină, de unde ajung la lichidul cefalorahidian sau la ţesuturile (meninge) care înconjoară creierul şi măduva spinării. De asemenea, aceste bacterii pot fi transmise de la o persoană la alta, de obicei prin intermediul salivei sau a secreţiilor nazale infectate. Alte două bacterii care pot provoca uneori meningita sunt streptococul de grup B şi Listeria monocytogenes. Meningita cauzată de bacteria streptococică de grup B apare cel mai frecvent la nou-născuţi, care se pot infecta în timpul naşterii sau după. Meningita cauzată de Listeria monocytogenes apare cel mai frecvent la nou-născuţi şi la adulţii în vârstă. Programele pentru prevenţia infecţiei cu streptococii de grup B au scăzut incidenţa bolii. Aceste programe includ recomandarea sceening-ului prenatal la toate femeile însărcinate în săptămâna 35–37 şi administrarea de antibiotice în timpul naşterii la femeile care sunt infectate cu această bacterie. În cazuri rare, alte bacterii pot cauza meningita, de obicei la persoane cu afecţiuni medicale îndelungate.

[modifică] Simptome

Cele mai frecvente simptome ale tuturor formelor de meningită includ:

febră;
durere de cap severă şi persistentă;
gâtul este înţepenit şi dureros, cel mai bine evidenţiindu-se la încercarea de a atinge pieptul cu bărbia;
vărsături;
confuzie şi un nivel scăzut de conştienţă/luciditate;
convulsii.

Alte simptome ale meningitei sunt:

oboseala/lenevire, slăbiciune şi dureri musculare şi senzaţii ciudate (cum ar fi furnicături) sau slăbiciune în întregul corp;
sensibilitatea ochilor şi dureri ale ochilor la lumină puternică;
erupţie cutanată;
momente de ameţeală.

La unii oameni pot apărea simptome neobişnuite de meningită. Astfel, sugarii, copiii mici şi vârstnicii şi persoanele cu alte afecţiuni medicale pot să nu prezinte simptomele comune ale meningitei. Este posibil ca ei să nu se simtă bine şi sa aibă energie puţină

la sugari, semnele de meningită pot fi febra, o iritabilitate care este greu de calmat, scăderea poftei de mâncare, erupţie cutanată, vărsături şi un ţipăt ascuţit. Copii cu vârsta mai mică de 18 luni pot să nu prezinte "înţepenirea" gâtului;
sugarii mai pot prezenta de asemenea nişte pete uşor umflate la nivelul capului, care nu se datorează plânsului şi corpul încordat. Ei pot plânge atunci când sunt luaţi în braţe;
copii mici cu meningită pot avea manifestări asemănătoare gripei, tusei sau tulburări de respiraţie;
adulţii în vârstă şi persoanele care au alte afecţiuni medicale pot prezenta doar o durere de cap uşoară şi febră.

De obicei, simptomele meningitei bacteriene debutează brusc, iar cele ale meningitei virale pot debuta brusc sau treptat, în curs de câteva zile. De exemplu, simptomele meningitei virale apărute după oreion pot apărea după câteva zile sau săptămâni. Alte afecţiuni ce pot da simptome asemănătoare meningitei sunt hepatita virală şi gripa.

Perioada de incubaţie - durata de timp măsurată din momentul expunerii la infecţie şi până când se dezvoltă primele simptome - depinde de tipul de microorganism care a cauzat infecţia.

[modifică] Diagnostic

Medicii pun diagnosticul de meningită pe baza istoricului medical, a examenului fizic şi a unuia sau mai multor teste. În timpul efectuării istoricului medical, pacientul este întrebat dacă a fost expus la microorganisme care pot produce meningita, sau dacă a venit în contact cu o persoană infectată cu un microorganism de acest tip. Se face de asemenea un examen fizic în scopul căutării semnelor de infecţie, cum ar fi "înţepenirea" gâtului şi în poziţia culcată, incapacitatea de a putea atinge pieptul cu bărbia fără a ridica picioarele. Dacă se suspectează meningita, medicul poate face testele imediat, înaintea sau la începutul internării în spital.

[modifică] Investigaţii

[modifică] Puncţia lombară

Puncţia lombară este cel mai important test de laborator pentru diagnosticul de meningită. Ea se face aproape întotdeauna în cazul suspiciunii de meningită. Este prelevată o mostră de lichid cefalorahidian (LCR) care este testată în scopul căutării şi identificării unuia din microorganismele ce pot provoca meningita. Se face o cultură din lichid cu acest scop. Adesea este nevoie de câteva zile până la câteva săptămâni până la obţinerea rezultatelor acestei culturi din LCR.

Totuşi se pot face şi alte teste din lichidul cefalorahidian pentru identificarea micro-organismului care a cauzat infecţia. Rezultatele acestor teste pot fi gata înaintea rezultatelor culturii. Pot fi făcute şi alte teste pentru confirmarea diagnosticului, cum ar fi:

hemocultură (cultura efectuată din sânge), pentru identificarea infecţiei
tomografie computerizată (CT) sau rezonanţa magnetică nucleară (RMN) la nivelul capului, pentru găsirea tumefierii ţesuturilor cerebrale sau a complicaţiilor, cum ar fi leziunile cerebrale
testele urinare, pentru identificarea unei infecţii urinare
radiografie toracică, în căutarea unei infecţii pulmonare
precum şi o biopsie de la nivelul erupţiei cutanate.

[modifică] Mod de transmitere

Microorganismele care cauzează meningita pot fi transmise de la o persoană la alta sau transmise de la rozătoare sau insecte la oameni. Totuşi, expunerea la un microorganism care provoacă meningita nu înseamnă neapărat că persoana respectivă va face meningită. Microorganismele pot fi transmise de la o persoană la alta:

în timpul naşterii. O mamă poate transmite copilului ei un microorganism care cauzează meningita, chiar dacă mama nu are nici un simptom. Naşterea copilului cu operaţie cezariană şi nu pe cale normală nu îl protejează întotdeauna pe copil împotriva infectării. Microorganisme precum enterovirusurile, streptococii de grup B şi Escherichia coli se pot transmite în acest mod.
prin intermediul materiilor fecale. Enterovirusurile şi unele bacterii (de exemplu, Listeria monocytogenes şi E. coli) se pot transmite în acest fel. Pe această cale, meningita apare în special la copii şi mult mai rar la adulţi.
prin tuse sau strănut. Persoanele infectate pot transmite anumite bacterii care sunt prezente în mod normal la nivelul nasului şi gâtului lor (precum Streptococcus pneumoniae şi Neisseria meningitidis) prin intermediul salivei sau a secreţiilor nazale
prin sărut, prin contact sexual sau prin contactul cu sângele infectat. Virusul imunodeficientei umane (HIV) poate de asemenea să provoace meningită şi poate fi transmis de la o persoană infectată la altă persoană prin contact sexual sau prin sânge, dar nu prin sărut. Unele microorganisme care provoacă meningita cu encefalită pot fi transmise la oameni de la rozătoare sau insecte. Cele mai frecvente dintre acestea sunt arbovirusurile (inclusiv virusul encefalitei St. Louis şi virusul West Nile) şi coriomeningita limfocitică, care se transmite prin praf sau alimente contaminate cu urină de la şoareci, hamsteri sau şoricei.

[modifică] Evoluţie

Evoluţia meningitei depinde de vârsta pacientului, de starea generală de sănătate şi de microorganismul care a cauzat infecţia. Afecţiunea poate varia de la uşoară la severă. Meningita virală este mai frecventă spre sfârşitul verii şi la începutul toamnei. De obicei nu provoacă o afecţiune severă. Totuşi, este foarte important un consult medical, mai ales dacă simptomele evoluează în aşa fel încât se poate suspecta o meningită bacteriană, care este mai serioasă. În cazurile uşoare de meningită virală se poate face un tratament la domiciliu, iar vindecarea se face în două săptămâni. Totuşi, la unele persoane pot să persiste simptome, ca oboseală sau ameţeală pentru câteva luni după aceea. Meningita bacteriană apare cel mai frecvent spre sfârşitul iernii până la începutul primăverii. De obicei determină o afectare serioasă şi poate deveni ameninţătoare de viaţă. Simptomele meningitei bacteriene apar de obicei brusc şi durează cel puţin 2 – 3 săptămâni. O persoană cu meningită bacteriană este internată şi tratată în spital cu antibiotice. Complicaţiile care apar în cursul bolii sau complicaţiile pe termen lung sunt mai frecvente în meningita bacteriană decât în meningita virală. Nou–născuţii şi copii mici cu meningită bacteriană, persoanele cu sistemul imun afectat şi vârstnicii cu afecţiuni cronice au un risc mai mare decât restul de a dezvolta complicaţii imediate sau pe termen lung. Există riscul de deces la persoanele cu meningită bacteriană care nu sunt tratate prompt. Nou-născuţii, copii mici cu vârsta sub 2 ani, vârstnicii şi persoanele cu sistemul imun slăbit au un risc mai mare de deces decât ceilalţi.

Probabilitatea de deces din cauza meningitei bacteriene la adulţi este cea mai mare la cei care:

au vârsta de peste 50 de ani;
au convulsii în primele 24 de ore de boala;
întârzie începerea tratamentului;
sunt în comă la internarea în spital;
sunt în stare de şoc;
nu pot respira autonom, fără ajutorul maşinilor.

Meningita cauzată de Streptococcus (S.) pneumoniae are riscul cel mai mare de a provoca moartea dintre toate meningitele bacteriene. Vaccinul împotriva S. pneumoniae îi protejează de obicei pe cei care îl fac, de bolile (inclusiv meningita) provocate de majoritatea tulpinilor acestei bacterii.

Factorii care pot creşte riscul de meningită sunt:

genetici - Unele persoane pot moşteni tendinţa de a face meningită daca vin în contact cu aceste microorganisme care o provoacă;
sexul - Bărbaţii fac meningita mai frecvent decât femeile;
vârsta - în general, sugarii, copiii mici, adulţii tineri şi vârstnicii au cel mai mare risc de a face meningită;
condiţii de trai aglomerate - persoanele din tabere, şcoli şi cămine/internate au o probabilitate mai mare de a face meningită provocată de microorganisme care se răspândesc cu uşurinţă de la o persoană la alta.

De exemplu:

studenţii de anul întâi la facultate care locuiesc în cămine - Aceştia au un risc moderat crescut de a face meningită comparativ cu ceilalţi tineri de vârsta lor. Totuşi, în general, riscul studenţilor din facultăţi este scăzut;
copii care merg la cămin/grădiniţă au un risc mai mare decât ceilalţi de vârsta lor de a face meningită cu microorganisme care se răspândesc cu uşurinţă prin materiile fecale sau prin mâinile sau apă contaminate;
expunerea la insecte sau rozătoare, la persoanele care locuiesc în zone în care sunt predispuşi la contactul cu acestea;
lipsa imunizării împotriva oreionului, împotriva Haemophilus influenzae, lipsa vaccinării anti-pneumococice la copii de 2 ani şi mai mici. Vaccinul anti-pneumococic oferă protecţie împotriva tulpinilor acestei bacterii care sunt în vaccin;
vârstnicii care nu sunt vaccinaţi împotriva Streptococcus pneumoniae şi/sau cei care nu au o splină funcţională;
călătorii în zone în care meningita este frecventă. De exemplu, persoanele care călătoresc în zona "centurii meningitei" din Africa Subsahariană trebuie să se vaccineze împotriva Neisseriei meningitidis.

[modifică] Factori de risc

stare generală de sănătate precară. Persoanele cu sănătate precară sau cele care au alte afecţiuni cronice pot avea un risc crescut de a face meningită deoarece mecanismele de apărare naturale ale organismelor lor sunt scăzute. De exemplu, copiii care au anemie cu hematii în seceră (siclemie) sau cancer au un risc mai mare decât alţi copii;
prezenţa unui defect din naştere al cutiei craniene, o leziune la cap sau o operaţie chirurgicală;
tratament cu dializă renală;
prezenţa altor infecţii, precum infecţiile căilor respiratorii superioare, oreion, tuberculoză (TBC), sifilis, boala Lyme şi afecţiuni cauzate de virusurile herpetice;
prezenţa unui implant cohlear pentru hipoacuzie (surditate) severă. Un studiu recent arată că implantele cohleare la copii dau un risc crescut de meningită bacteriană;
copil născut dintr-o mamă infectată cu un microorganism ce cauzează meningita. Virusurile precum enterovirusurile şi herpes virusurile şi bacteriile precum streptococii de grup B, Listeria monocytogenes şi E. coli pot fi transmise de la mama infectată la făt în timpul naşterii;
prezenţa unui episod de meningită în trecut. Unele persoane care au avut meningită în trecut au o probabilitate mai mare de a o face din nou. Aceste persoane sunt cele cu defecte din naştere sau leziuni la nivelul cutiei craniene sau al feţei, cele cu sistemul imun afectat sau cele care fac reacţii adverse neaşteptate la unele medicamente.

[modifică] Tratament

Tratamentul meningitei depinde de microorganismul care a cauzat infecţia, de vârsta, de extinderea infecţiei şi de prezenţa altor afecţiuni medicale sau a complicaţiilor meningitei.

Majoritatea cazurilor de meningită sunt cauzate de virusuri (determinând meningita virală). Cele mai multe persoane cu meningită virală de obicei încep să se simtă mai bine după 3 zile de boală şi se fac bine în aproximativ 2 săptămâni.

Meningita cauzată de bacterii trebuie tratată în spital, cu antibiotice. Este mai probabil să se dezvolte complicaţii în cursul bolii (cum ar fi febra prelungită şi convulsii) şi complicaţii pe termen lung (precum pierderea auzului şi probleme cu vederea) în cazul meningitelor bacteriene decât în cazul celor virale. Dacă meningita bacteriană nu este tratată prompt şi adecvat, poate surveni decesul. Meningita bacteriană sau meningita virală severă pot impune tratarea în spital, cu:

antibiotice. Aceste medicamente se administrează de obicei în venă (pe cale intravenoasă sau IV). Antibioticele se administrează numai dacă infecţia este cauzată de o bacterie. Administrarea de antibiotice atunci când nu este nevoie poate duce la apariţia rezistenţei la ele
măsuri pentru reducerea presiunii din creier. Dacă meningita provoacă creşterea presiunii în creier, se administrează medicamente cortizonice precum dexametazona. Aceasta administrată în asociere cu antibiotice, cel mai curând posibil în evoluţia meningitei, poate reduce riscul de apariţie a sechelor şi a decesului. Totuşi, un studiu arată că steroizii nu au ameliorat evoluţia la copiii din ţările în curs de dezvoltare, atunci când adeseori copiii nu sunt aduşi la spital suficient de devreme după ce simptomele de meningită încep să se dezvolte
măsuri pentru reducerea febrei. Medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol), consumul de lichide şi o bună ventilare a camerei pot reduce febra. În caz de febră înaltă, poate fi nevoie de o intervenţie, cum ar fi punerea unui cearceaf udat cu apă rece pe pat
măsuri pentru prevenirea convulsiilor. Dacă apar convulsiile, este nevoie de un mediu înconjurător calm şi liniştit. Medicamente precum fenobarbital sau diazepam pot fi administrate pentru oprirea lor
oxigenoterapia. Administrarea de oxigen se face în caz de dificultate a respiraţiei şi pentru creşterea cantităţii de oxigen în întregul organism. Oxigenul se poate administra printr-un cort sau o capotă plasate deasupra corpului, printr-o mască facială pusă deasupra nasului şi a gurii, printr-o piesa ţinută sub nas (canula nazală) sau în cazuri severe, printr-un tub introdus prin gură până la nivelul traheei
monitorizarea consumului de lichide. Poate fi nevoie de consum de lichide în plus deoarece infecţiile cresc nevoia organismului de apă. Consumul de lichide poate reduce de asemenea riscul posibil al deshidratării. Lichidele se administrează intravenos (IV) în cazul în care vărsăturile împiedică consumarea lichidelor pe cale orală. Medicii şi asistentele controlează cantitatea de lichide administrată deoarece persoanele cu meningită pot face complicaţii în cazul în care au prea puţine sau prea multe lichide
monitorizarea analizelor sângelui. Se fac frecvent teste sanguine pentru măsurarea electroliţilor, precum sodiul, potasiul şi a glucozei din sânge.

O persoană cu meningită severă trebuie tratată într-o unitate de terapie intensivă (UTI) dintr-un spital. Medicii monitorizează îndeaproape pacientul şi asigură îngrijirile necesare. Majoritatea adulţilor sănătoşi care s-au vindecat de meningită nu necesită îngrijiri ulterioare. Totuşi, adulţii care au afecţiuni medicale care îi fac mai predispuşi decât alţii să dezvolte complicaţii pe termen lung sau să facă din nou meningită trebuie să revină la control după ce s-au vindecat.

Sugarii şi copii trataţi pentru meningită trebuie să fie întotdeauna monitorizaţi după ce s-au vindecat şi trebuie verificaţi pentru prevenirea complicaţiilor pe termen lung, precum pierderea auzului.

[modifică] Tratamentul ambulator (la domiciliu)

Tratamentul la domiciliu este de obicei suficient pentru majoritatea persoanelor care au menigita virală. El cuprinde:

scăderea febrei. Uneori nu este nevoie de niciun tratament pentru febră. Pentru reducerea febrei se pot folosi comprese cu apă rece pe frunte, duşuri reci, şi medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol) sau ibuprofen
îndepărtarea durerii uşoare. Durerea de cap este un simptom comun în meningită. Unii oameni pot avea de asemenea şi dureri musculare uşoare sau mai severe. Durerea uşoară poate fi îndepărtată de regulă cu medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol) sau ibuprofen
prevenirea deshidratării. Semnele comune ale deshidratării cuprind uscăciunea gurii, gura "cleioasa" şi urină redusă cantitativ, cu culoare închisă. Se poate preveni deshidratarea prin consumarea de lichide în cantitate mai mare decât în mod obişnuit, sub forma de apă, sucuri, ceaiuri, şi lichide de rehidratare. Copii pot să prefere batoanele de sucuri îngheţate. Daca persoana respectivă prezintă vărsături, trebuie să evite mâncarea sub formă solidă şi să bea apă sau alte lichide cu înghiţituri mici
odihna. Repausul ajută la însănătoşire şi asigură îndepărtarea unor simptome precum durerea de cap. Activităţile efectuate în linişte, precum cititul de cărţi, vizionarea de filme, ascultarea de muzică, care pot face să treacă timpul mai repede
urmărirea apariţiei de semne ale complicaţiilor în timpul bolii. Cele mai frecvente complicaţii sunt febra care durează mai mult timp decât ar fi de aşteptat şi convulsiile. Unii oameni care au complicaţii în timpul bolii pot necesita internare în spital pentru tratament.

Tratamentul la domiciliu este de asemenea necesar după însănătoşire. Este importantă urmărirea pentru identificarea apariţiei de semne ale complicaţiilor pe termen lung, precum pierderea auzului (surditatea).

[modifică] Opţiuni de medicamente

Medicamentele folosite pentru tratamentul meningitei depind de microorganismul care a cauzat infecţia, de extinderea infecţiei, de vârsta persoanei şi de starea generală de sănătate. Medicamentele cuprind : - antibiotice pentru tratarea infecţiei bacteriene - medicamente pentru tratamentul convulsiilor - medicamente pentru tratamentul presiunii din creier - medicamente pentru reducerea febrei - medicamente pentru îndepărtarea durerilor musculare - cele mai frecvent folosite sunt antiinflamatoarele non-steroidiene (AINS) şi acetaminofenul (Paracetamol, Tylenol). Reacţiile adverse comune sunt greţurile şi durerile de stomac. În plus, AINS –urile pot provoca înceţoşarea privirii şi zgomote în urechi. Înainte de începerea tratamentului cu antibiotice în meningita bacteriană, este important sa se identifice care este bacteria care a provocat infecţia. În acest sens se foloseşte o mostră din lichidul cefalorahidian sau din sânge. Tipul de antibiotic folosit şi durata tratamentului depind de bacterie, de extinderea infecţiei, de vârsta persoanei respective şi de probabilitatea de a se dezvolta o meningită severă sau de a apărea complicaţii în cursul bolii. Adeseori se administrează o asociere de două medicamente, precum ampicilina şi gentamicina sulfat.

[modifică] Tratament chirurgical

Nu exista niciun tratament chirurgical pentru meningită.

[modifică] Alte tratamente

Persoanele cu meningită severă sau cu complicaţii apărute în cursul bolii pot necesita internare în unitatea de terapie intensivă. Ei pot avea nevoie de:

oxigenoterapie, pentru îmbunătăţirea respiraţiei şi pentru reducerea muncii depuse de inimă. Un pulsoximetru este folosit adeseori pentru măsurarea cantităţii de oxigen din sânge. În plus, dacă persoana respectivă este prea bolnavă ca să poată respira singură, poate avea nevoie de o maşină numită ventilator
aspirarea secreţiilor mucoase de la nivelul bronhiilor. Se introduce un mic tub de plastic prin nas sau prin gură. Acest tub este conectat la o maşină care aspiră uşor secreţiile mucoase. Alte tratamente, cum ar fi exerciţiile de respiraţie şi masajul, pot de asemenea să ajute la îndepărtarea acestor secreţii
administrarea de lichide pe cale intravenoasă (IV). Uneori oamenii sunt prea bolnavi ca să poată bea lichide.

[modifică] Profilaxie

Vaccinarea (imunizarea) împotriva unora din microorganismele ce pot provoca meningita este cel mai eficient mod de a preveni apariţia bolii. Imunizarea împotriva unor cauze comune de meningita includ:

vaccinul împotriva pojarului, a oreionului şi a rubeolei (measles, mumps, and rubella =MMR). Acest vaccin este administrat de rutină la copii cu vârsta între 12 luni şi 15 luni;
vaccinul împotriva varicelei (vărsat de vânt). Acest vaccin este recomandat la copii cu vârsta mai mică de 18 luni, precum şi la copii mai mari, adolescenţii şi la adulţii care nu au avut vărsat de vânt;
vaccinul împotriva Haemophilus influenzae, tipul b. Imunizarea împotriva Haemophilus influenzae tipul b se recomandă la toţi copiii cu vârsta între 2 luni şi 5 ani, precum şi la toate persoanele cu vârsta peste 5 ani care are o afecţiune medicală precum anemia cu hematii în secera (siclemie) sau are sistemul imun afectat.

De la introducerea acestui vaccin în 1985, acesta a dus la o scădere semnificativă a numărului cazurilor de meningită provocată de această bacterie

vaccinurile împotriva celor mai frecvente cauze de meningită bacteriană (Streptococcus pneumoniae şi Neisseria meningitidis) sunt recomandate la persoanele cu risc crescut de infecţie. Aceste persoane cu risc mare includ vârstnicii şi copiii şi adulţii care au sistemul imun scăzut, ca de exemplu cei care prezintă o boală gravă sau care nu au o splină funcţională (care este o parte a sistemului imun). De asemenea, persoanele care au avut meningită în trecut au un risc crescut.

Vaccinarea de rutină împotriva Streptococului pneumoniae se recomandă la copiii de 2 ani şi mai mici de 2 ani, precum şi la cei cu vârstă între 2 si 4 ani care prezintă un risc crescut de a face o afecţiune pneumococică serioasă. Aceştia sunt copii care nu au splină şi cei cu SIDA sau infecţie HIV sau anemie cu hematii în secera (siclemie). Centrele pentru prevenţia şi controlul bolilor recomandă vaccinarea cu un nou vaccin (Menactra) care oferă protecţie împotriva anumitor tulpini de Neisseria meningitidis, la copii cu vârsta de 11 şi 12 ani, la adolescenţii care intră la liceu şi la studenţii din primul an de facultate care locuiesc în cămine/internate. Vaccinul împotriva Neisseria meningitidis se poate administra de asemenea şi la persoanele care au un risc mai mare decât în mod normal, cum ar fi persoanele care trăiesc/călătoresc în zone în care prevalenţa meningitei e crescută, cum ar fi "centura meningitei" din Africa subsahariană, persoanele care nu au splină, sau cele cu infecţie HIV. Deşi în general la studenţii din facultăţi riscul de meningită cu Neisseria meningitidis (boala menigococică) este scăzut, cei din anul întâi, în special cei care trăiesc în cămine/internate au un risc moderat crescut de a face meningită meningococică faţă de alte persoane de vârsta lor. De aceea acestora li se recomanda administrarea de vaccinuri impotriva neisseria meningitidis. Studentii din anul intai care nu locuiesc in camine/internate sunt sfatuiti sa se vaccineze de asemenea, pentru a avea un risc mai mic de a face meningita.

[modifică] Implanturile cohleare

S-a găsit o asociere intre meningita si implanturile cohleare puse pentru surditatea severa. Pentru a reduce riscul de meningita, expertii recomanda ca persoanele care au astfel de implanturi sa fie vaccinate impotriva Streptococcus pneumoniae. De asemenea, unii oameni cu implanturi aveau infectii localizate la nivelul urechii inainte de a dezvolta o meningita; de aceea persoanele care au implanturi trebuie sa primeasca un tratament prompt si adecvat cu antibiotice pentru infectia urechii.

[modifică] Hrănirea la sân

Hrănirea la sân poate proteja copilul cu vârsta cuprinsă între 2 şi 5 luni împotriva meningitei cauzate de bacteria Haemophilus influenzae, tipul b. Totuşi, este important să li se facă şi vaccinul împotriva Haemophilus influenzae copiilor alăptaţi la sân.

[modifică] Reducerea riscului de meningită

Etapele pentru reducerea riscului de infecţie şi pentru prevenirea răspândirii meningitei sunt:

evitarea persoanelor care au meningită;
separarea persoanelor cu meningită de ceilalţi din casă ;
spălarea frecventă a mâinilor în cazul în care aveţi meningită sau dacă aveţi în îngrijire o persoană cu meningită.
evitarea insectelor şi a rozătoarelor purtătoare de microorganisme ce pot cauza meningită.

[modifică] Legături externe

despreCopii.ro