Meningită

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tonul acestui articol sau al acestei secţiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie. Puteţi contribui la îmbunătăţirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuţie.

Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol trebuie îmbunătăţită. Acest articol a fost etichetat în august 2007

Acest articol este scris parţial sau în întregime fără diacritice Puteţi da chiar dumneavoastră o mână de ajutor.

Meningita este o infecţie a ţesuturilor creierului (meningele) şi uneori şi a lichidului cefalorahidian (LCR) care înconjoară creierul şi măduva spinării. Meningita constă în tumefierea (umflarea) ţesuturilor creierului şi în unele cazuri şi a ţesuturilor măduvei spinării numită meningita spinală. Atunci când ţesuturile creierului sunt tumefiate la celulele creierului ajunge mai puţin sânge şi prin urmare mai puţin oxigen. Dacă nu se tratează, în unele cazuri pot apărea sechele ale creierului. Infecţia apare mai frecvent la copii, la adulţii tineri cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, la adulţii în vârstă şi la persoane care au o afecţiune cronică, precum o scădere a sistemului imunitar (sistemul de apărare al organismului). Meningita poate îmbrăca forme uşoare sau severe, ce pot ameninţa viaţa. De regulă, severitatea depinde de microorganismul care a cauzat infecţia şi de vârsta persoanei, precum şi de starea generală de sănătate a organismului în momentul infectării.

Cuprins 1 Cauze 2 Tipologie 2.1 Meningita virală 2.2 Meningita bacteriană 3 Simptome 4 Diagnostic 5 Investigaţii 5.1 Puncţia lombară 6 Mod de transmitere 7 Evoluţie 8 Factori de risc 9 Consult de specialitate 10 Expectativă vigilentă 11 Medicii specialişti recomandaţi 12 Tratament 13 Tratamentul ambulator (la domiciliu) 14 Optiuni de medicamente 15 Tratament chirurgical 16 Alte tratamente 17 Profilaxie 18 Implanturile cohleare 19 Hranirea la san 20 Reducerea riscului de meningita

[modifică] Cauze

De obicei, meningita este cauzată de virusuri sau bacterii precum Neisseria meningitidis (cunoscută şi meningococ) şi Streptococcus pneumoniae (pneumococul). Meningita mai poate fi cauzată şi de alte microorganisme sau de alte condiţii. În cazuri rare, fungii, paraziţii, tuberculoza şi organismele ce provoacă sifilis şi boala Lyme pot provoca meningita. Infecţia se poate dezvolta de asemenea şi ca o complicaţie a altor afecţiuni, a unei răni (în particular a cutiei craniene sau a feţei) sau a unei intervenţii chirurgicale pe creier. În cazuri foarte rare, unele medicamente pot cauza meningita, cum ar fi carbamazepina (Tegretol), clotrimoxazol (Bactrim, Septra, trimetoprim-sulfametoxazol), medicamente antiinflamatorii nonsteroidiene (precum ibuprofen şi naproxen), levamisol (Ergamisol), metronidazol (Flagyl), globuline imune şi vaccinurile împotriva rubeolei şi împotriva oreionului. Uneori cauza nu se poate identifica aceasta putând fi multiplă.

[modifică] Tipologie

[modifică] Meningita virală

Între 80% si 92% din persoanele care fac meningită virală în fiecare an sunt infectate cu virusuri care trăiesc în mod normal în intestin. Aceste enterovirusuri (cum ar fi virusul Coxsackie şi echovirusul) fac parte din flora intestinală fără să producă vreo boală. Totuşi, ele pot provoca meningită atunci când sunt transmise de la o persoană la alta prin intermediul alimentelor, apei sau obiectelor contaminate. Meningita provocată de enterovirusuri apare cel mai frecvent la copii mici şi la sugari. Virusurile herpetice pot fi de asemenea o cauză de meningită cu encefalită. Ele sunt adesea prezente în organismul uman fără să determine nici o boală, totuşi ocazional ele devin active şi provoacă afecţiuni. Virusurile herpetice pot fi transmise de la o persoană la alta prin intermediul contactelor apropiate, precum sărutul, tusea, strănutul sau contactul sexual. Uneori, virusurile herpetice pot trece de la o mamă la copilul ei, în timpul naşterii. În cazuri rare, alte virusuri, precum virusul imuno-deficienţei umane (HIV) sau virusul ce provoacă oreionul, pot cauza meningită.

[modifică] Meningita bacteriană

La cei mai mulţi oameni care fac meningita bacteriană, aceasta este provocată de unul din cele două tipuri de bacterii: Streptococcus pneumoniae sau Neisseria meningitidis. Aceste bacterii trăiesc adesea în organismul uman, cel mai frecvent la nivelul nasului şi a gâtului, fără să provoace afecţiuni. Totuşi, bacteriile acestea pot provoca meningită dacă pătrund în circulaţia sanguină, de unde ajung la lichidul cefalorahidian sau la ţesuturile (meninge) care înconjoară creierul şi măduva spinării. De asemenea, aceste bacterii pot fi transmise de la o persoană la alta, de obicei prin intermediul salivei sau a secreţiilor nazale infectate. Alte două bacterii care pot provoca uneori meningita sunt streptococul de grup B şi Listeria monocytogenes. Meningita cauzată de bacteria streptococică de grup B apare cel mai frecvent la nou-născuţi, care se pot infecta în timpul naşterii sau după. Meningita cauzată de Listeria monocytogenes apare cel mai frecvent la nou-născuţi şi la adulţii în vârstă. Programele pentru prevenţia infecţiei cu streptococii de grup B au scăzut incidenţa bolii. Aceste programe includ recomandarea sceening-ului prenatal la toate femeile însărcinate în săptămâna 35–37 şi administrarea de antibiotice în timpul naşterii la femeile care sunt infectate cu această bacterie. În cazuri rare, alte bacterii pot cauza meningita, de obicei la persoane cu afecţiuni medicale îndelungate.

[modifică] Simptome

Cele mai frecvente simptome ale tuturor formelor de meningită includ:

• febră;
• durere de cap severă şi persistentă;
• gâtul este înţepenit şi dureros, cel mai bine evidenţiindu-se la încercarea de a atinge pieptul cu bărbia;
• vărsături;
• confuzie şi un nivel scăzut de conştienţă/luciditate;
• convulsii.

Alte simptome ale meningitei sunt:

• oboseala/lenevire, slăbiciune şi dureri musculare şi senzaţii ciudate (cum ar fi furnicături) sau slăbiciune în întregul corp;
• sensibilitatea ochilor şi dureri ale ochilor la lumină puternică;
• erupţie cutanată;
• momente de ameţeală.

La unii oameni pot apărea simptome neobişnuite de meningită. Astfel, sugarii, copiii mici şi vârstnicii şi persoanele cu alte afecţiuni medicale pot să nu prezinte simptomele comune ale meningitei. Este posibil ca ei să nu se simtă bine şi sa aibă energie puţină

• la sugari, semnele de meningită pot fi febra, o iritabilitate care este greu de calmat, scăderea poftei de mâncare, erupţie cutanată, vărsături şi un ţipăt ascuţit. Copii cu vârsta mai mică de 18 luni pot să nu prezinte "înţepenirea" gâtului;
• sugarii mai pot prezenta de asemenea nişte pete uşor umflate la nivelul capului, care nu se datorează plânsului şi corpul încordat. Ei pot plânge atunci când sunt luaţi în braţe;
• copii mici cu meningită pot avea manifestări asemănătoare gripei, tusei sau tulburări de respiraţie;
• adulţii în vârstă şi persoanele care au alte afecţiuni medicale pot prezenta doar o durere de cap uşoară şi febră.

De obicei, simptomele meningitei bacteriene debutează brusc, iar cele ale meningitei virale pot debuta brusc sau treptat, în curs de câteva zile. De exemplu, simptomele meningitei virale apărute după oreion pot apărea după câteva zile sau săptămâni. Alte afecţiuni ce pot da simptome asemănătoare meningitei sunt hepatita virală şi gripa.

Perioada de incubaţie - durata de timp măsurată din momentul expunerii la infecţie şi până când se dezvoltă primele simptome - depinde de tipul de microorganism care a cauzat infecţia.

[modifică] Diagnostic

Medicii pun diagnosticul de meningită pe baza istoricului medical, a examenului fizic şi a unuia sau mai multor teste. În timpul efectuării istoricului medical, pacientul este întrebat dacă a fost expus la microorganisme care pot produce meningita, sau dacă a venit în contact cu o persoană infectată cu un microorganism de acest tip. Se face de asemenea un examen fizic în scopul căutării semnelor de infecţie, cum ar fi "înţepenirea" gâtului şi în poziţia culcată, incapacitatea de a putea atinge pieptul cu bărbia fără a ridica picioarele. Dacă se suspectează meningita, medicul poate face testele imediat, înaintea sau la începutul internării în spital.

[modifică] Investigaţii

[modifică] Puncţia lombară

Puncţia lombară este cel mai important test de laborator pentru diagnosticul de meningită. Ea se face aproape întotdeauna în cazul suspiciunii de meningită. Este prelevată o mostră de lichid cefalorahidian (LCR) care este testată în scopul căutării şi identificării unuia din microorganismele ce pot provoca meningita. Se face o cultură din lichid cu acest scop. Adesea este nevoie de câteva zile până la câteva săptămâni până la obţinerea rezultatelor acestei culturi din LCR.
Totuşi se pot face şi alte teste din lichidul cefalorahidian pentru identificarea micro-organismului care a cauzat infecţia. Rezultatele acestor teste pot fi gata înaintea rezultatelor culturii. Pot fi făcute şi alte teste pentru confirmarea diagnosticului, cum ar fi:

• hemocultură (cultura efectuată din sânge), pentru identificarea infecţiei
• tomografie computerizată (CT) sau rezonanţa magnetică nucleară (RMN) la nivelul capului, pentru găsirea tumefierii ţesuturilor cerebrale sau a complicaţiilor, cum ar fi leziunile cerebrale
• testele urinare, pentru identificarea unei infecţii urinare
• radiografie toracică, în căutarea unei infecţii pulmonare
• precum şi o biopsie de la nivelul erupţiei cutanate.

[modifică] Mod de transmitere

Microorganismele care cauzează meningita pot fi transmise de la o persoana la alta sau transmise de la rozătoare sau insecte la oameni. Totuşi, expunerea la un microorganism care provoacă meningita nu înseamnă neapărat că persoana respectivă va face meningită. Microorganismele pot fi transmise de la o persoană la alta:

• în timpul naşterii. O mamă poate transmite copilului ei un microorganism care cauzează meningita, chiar dacă mama nu are nici un simptom. Naşterea copilului cu operaţie cezariană şi nu pe cale normală nu îl protejează întotdeauna pe copil împotriva infectării. Microorganisme precum enterovirusurile, streptococii de grup B şi Escherichia coli se pot transmite în acest mod.
• prin intermediul materiilor fecale. Enterovirusurile şi unele bacterii (de exemplu, Listeria monocytogenes şi E. coli) se pot transmite în acest fel. Pe această cale, meningita apare în special la copii şi mult mai rar la adulţi.
• prin tuse sau strănut. Persoanele infectate pot transmite anumite bacterii care sunt prezente în mod normal la nivelul nasului şi gâtului lor (precum Streptococcus pneumoniae şi Neisseria meningitidis) prin intermediul salivei sau a secreţiilor nazale
• prin sărut, prin contact sexual sau prin contactul cu sângele infectat. Virusul imunodeficientei umane (HIV) poate de asemenea să provoace meningită şi poate fi transmis de la o persoană infectată la altă persoană prin contact sexual sau prin sânge, dar nu prin sărut. Unele microorganisme care provoacă meningita cu encefalită pot fi transmise la oameni de la rozătoare sau insecte. Cele mai frecvente dintre acestea sunt arbovirusurile (inclusiv virusul encefalitei St. Louis şi virusul West Nile) şi coriomeningita limfocitică, care se transmite prin praf sau alimente contaminate cu urină de la şoareci, hamsteri sau şoricei.

[modifică] Evoluţie

Evoluţia meningitei depinde de vârsta pacientului, de starea generală de sănătate şi de microorganismul care a cauzat infecţia. Afecţiunea poate varia de la uşoară la severă. Meningita virală este mai frecventă spre sfârşitul verii şi la începutul toamnei. De obicei nu provoacă o afecţiune severă. Totuşi, este foarte important un consult medical, mai ales dacă simptomele evoluează în aşa fel încât se poate suspecta o meningită bacteriană, care este mai serioasă. În cazurile uşoare de meningită virală se poate face un tratament la domiciliu, iar vindecarea se face în două săptămâni. Totuşi, la unele persoane pot să persiste simptome, ca oboseală sau ameţeală pentru câteva luni după aceea. Meningita bacteriană apare cel mai frecvent spre sfârşitul iernii până la începutul primăverii. De obicei determină o afectare serioasă şi poate deveni ameninţătoare de viaţă. Simptomele meningitei bacteriene apar de obicei brusc şi durează cel puţin 2 – 3 săptămâni. O persoană cu meningită bacteriană este internată şi tratată în spital cu antibiotice. Complicaţiile care apar în cursul bolii sau complicaţiile pe termen lung sunt mai frecvente în meningita bacteriană decât în meningita virală. Nou – născuţii şi copii mici cu meningită bacteriană, persoanele cu sistemul imun afectat şi vârstnicii cu afecţiuni cronice au un risc mai mare decât restul de a dezvolta complicaţii imediate sau pe termen lung. Există riscul de deces la persoanele cu meningită bacteriană care nu sunt tratate prompt. Nou-născuţii, copii mici cu vârsta sub 2 ani, vârstnicii şi persoanele cu sistemul imun slăbit au un risc mai mare de deces decât ceilalţi.
Probabilitatea de deces din cauza meningitei bacteriene la adulţi este cea mai mare la cei care:

• au vârsta de peste 50 de ani;
• au convulsii în primele 24 de ore de boala;
• întârzie începerea tratamentului;
• sunt în comă la internarea în spital;
• sunt în stare de şoc;
• nu pot respira autonom, fără ajutorul maşinilor.

Meningita cauzată de Streptococcus (S.) pneumoniae are riscul cel mai mare de a provoca moartea dintre toate meningitele bacteriene. Vaccinul împotriva S. pneumoniae îi protejează de obicei pe cei care îl fac, de bolile (inclusiv meningita) provocate de majoritatea tulpinilor acestei bacterii.
Factorii care pot creşte riscul de meningită sunt:

• genetici - Unele persoane pot moşteni tendinţa de a face meningită daca vin în contact cu aceste microorganisme care o provoacă;
• sexul - Bărbaţii fac meningita mai frecvent decât femeile;
• vârsta - în general, sugarii, copiii mici, adulţii tineri şi vârstnicii au cel mai mare risc de a face meningită;
• condiţii de trai aglomerate - persoanele din tabere, şcoli şi cămine/internate au o probabilitate mai mare de a face meningită provocată de microorganisme care se răspândesc cu uşurinţă de la o persoană la alta.

De exemplu:

• studenţii de anul întâi la facultate care locuiesc în cămine - Aceştia au un risc moderat crescut de a face meningită comparativ cu ceilalţi tineri de vârsta lor. Totuşi, în general, riscul studenţilor din facultăţi este scăzut;
• copii care merg la cămin/grădiniţă au un risc mai mare decât ceilalţi de vârsta lor de a face meningită cu microorganisme care se răspândesc cu uşurinţă prin materiile fecale sau prin mâinile sau apă contaminate;
• expunerea la insecte sau rozătoare, la persoanele care locuiesc în zone în care sunt predispuşi la contactul cu acestea;
• lipsa imunizării împotriva oreionului, împotriva Haemophilus influenzae, lipsa vaccinării anti-pneumococice la copii de 2 ani şi mai mici. Vaccinul anti-pneumococic oferă protecţie împotriva tulpinilor acestei bacterii care sunt în vaccin;
• vârstnicii care nu sunt vaccinaţi împotriva Streptococcus pneumoniae şi/sau cei care nu au o splină funcţională;
• călătorii în zone în care meningita este frecventă. De exemplu, persoanele care călătoresc în zona "centurii meningitei" din Africa Subsahariană trebuie să se vaccineze împotriva Neisseriei meningitidis.

[modifică] Factori de risc

• stare generală de sănătate precară. Persoanele cu sănătate precară sau cele care au alte afecţiuni cronice pot avea un risc crescut de a face meningită deoarece mecanismele de apărare naturale ale organismelor lor sunt scăzute. De exemplu, copiii care au anemie cu hematii în seceră (siclemie) sau cancer au un risc mai mare decât alţi copii;
• prezenţa unui defect din naştere al cutiei craniene, o leziune la cap sau o operaţie chirurgicală;
• tratament cu dializă renală;
• prezenţa altor infecţii, precum infecţiile căilor respiratorii superioare, oreion, tuberculoză (TBC), sifilis, boala Lyme şi afecţiuni cauzate de virusurile herpetice;
• prezenţa unui implant cohlear pentru hipoacuzie (surditate) severă. Un studiu recent arată că implantele cohleare la copii dau un risc crescut de meningită bacteriană;
• copil născut dintr-o mamă infectată cu un microorganism ce cauzează meningita. Virusurile precum enterovirusurile şi herpes virusurile şi bacteriile precum streptococii de grup B, Listeria monocytogenes şi E. coli pot fi transmise de la mama infectată la făt în timpul naşterii;
• prezenţa unui episod de meningită în trecut. Unele persoane care au avut meningită în trecut au o probabilitate mai mare de a o face din nou. Aceste persoane sunt cele cu defecte din naştere sau leziuni la nivelul cutiei craniene sau al feţei, cele cu sistemul imun afectat sau cele care fac reacţii adverse neaşteptate la unele medicamente.

[modifică] Consult de specialitate

Se recomandă chemarea salvării (961) si un consult de urgenţă dacă:

• dumneavoastră sau copilul dumneavoastră aveţi simptome de meningită severă, precum febră, convulsii şi confuzie
• copilul dumneavoastră are semne de meningită severă, precum dificultate respiratorie sau febră, cu pete uşor tumefiate la nivelul capului, care nu sunt datorate plânsului.

Se recomandă consultarea imediată a unui doctor dacă:

• dumneavoastră sau copilul dumneavoastră aveţi simptome sau semne de meningită, precum o durere de cap severă şi persistent, gâtul "înţepenit", febră, erupţie cutanată, greţuri sau vărsături
• dumneavoastră sau copilul dumneavoastră aveţi meningită virală şi nu se ameliorează cu tratament la domiciliu după 3 zile de medicaţie
• dumneavoastră sau copilul dumneavoastră sunteţi în tratament pentru meningită virală şi apar semne ale complicaţiilor în timpul bolii (de exemplu, febra care durează o perioadă mai lungă de 3 zile întregi şi care nu scade cu tratamentul administrat la domiciliu)
• copilul dumneavoastră are o febră care apare şi dispare, diaree, vărsături, abdomen meteorizat şi un ţipăt ascuţit.

Se recomandă consultul prompt al unui medic dacă suspectaţi că aţi fost expuşi la una din condiţiile ce determină meningita. Cu tratament antibiotic se poate preveni dezvoltarea bolii.

[modifică] Expectativă vigilentă

Perioada de aşteptare şi de observare atenta este o perioada de timp în care dumneavoastră şi medicul dumneavoastră observaţi simptomele care vă apar, fără să se recomande vreun tratament medicamentos. Meningita bacteriană, în special la un nou-născut, este o urgenţă medicală. Perioada de aşteptare nu este indicată dacă credeţi că dumneavoastră sau copilul dumneavoastră aveţi meningită, mai ales pentru că nu ştiţi dacă infecţia este bacteriană sau virală. Se recomandă să faceţi un consult medical de îndată ce simptomele şi semnele de meningită apar.

[modifică] Medicii specialişti recomandaţi

Specialiştii care pot diagnostica şi trata meningita sunt:

• pediatrul;
• medicul de familie;
• medicul de la camera de urgenţă;
• medicul internist (de medicină internă).

Specialiştii care trebuie consultaţi, mai ales daca apar complicaţii sunt:

• medicul de boli infecţioase;
• neurologul.

[modifică] Tratament

Tratamentul meningitei depinde de microorganismul care a cauzat infecţia, de vârsta, de extinderea infecţiei şi de prezenţa altor afecţiuni medicale sau a complicaţiilor meningitei. Se recomandă consultarea imediată a doctorului în cazul în care dumneavoastră sau copilul dumneavoastră prezentaţi simptome de meningită, deoarece meningita bacteriană poate duce la apariţia unor complicaţii ameninţătoare de viaţă dacă nu sunt tratate cât mai curând.

• Majoritatea cazurilor de meningită sunt cauzate de virusuri (determinând meningita virală). Cele mai multe persoane cu meningită virală de obicei încep să se simtă mai bine după 3 zile de boală şi se fac bine în aproximativ 2 săptămâni.

Totuşi, este important să consultaţi un medic în cazul în care simptomele de meningită evoluează aşa încât există suspiciunea unei meningite bacteriene, care este mai severă. În cazurile de meningită virală uşoară poate fi nevoie doar de un tratament la domiciliu, ce conţine consumarea de lichide cu scopul prevenirii deshidratării şi medicamente ce controlează durerea şi febra. Dacă starea de sănătate nu se îmbunătăţeşte sau dacă, din contra, simptomele dumneavoastră se înrăutăţesc, este nevoie de efectuarea unor noi teste pentru a se cauta alte cauze de boală.

• Meningita cauzată de bacterii trebuie tratată în spital, cu antibiotice. Este mai probabil să se dezvolte complicaţii în cursul bolii (cum ar fi febra prelungită şi convulsii) şi complicaţii pe termen lung (precum pierderea auzului şi probleme cu vederea) în cazul meningitelor bacteriene decât în cazul celor virale. Dacă meningita bacteriană nu este tratată prompt şi adecvat, poate surveni decesul. Meningita bacteriană sau meningita virală severă pot impune tratarea în spital, cu:
  • antibiotice. Aceste medicamente se administrează de obicei în venă (pe cale intravenoasă sau IV). Antibioticele se administrează numai dacă infecţia este cauzată de o bacterie. Administrarea de antibiotice atunci când nu este nevoie poate duce la apariţia rezistenţei la ele
  • măsuri pentru reducerea presiunii din creier. Dacă meningita provoacă creşterea presiunii în creier, se administrează medicamente cortizonice precum dexametazona. Aceasta administrată în asociere cu antibiotice, cel mai curând posibil în evoluţia meningitei, poate reduce riscul de apariţie a sechelor şi a decesului. Totuşi, un studiu arată că steroizii nu au ameliorat evoluţia la copiii din ţările în curs de dezvoltare, atunci când adeseori copiii nu sunt aduşi la spital suficient de devreme după ce simptomele de meningită încep să se dezvolte
  • măsuri pentru reducerea febrei. Medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol), consumul de lichide şi o bună ventilare a camerei pot reduce febra. În caz de febră înaltă, poate fi nevoie de o intervenţie, cum ar fi punerea unui cearceaf udat cu apă rece pe pat
  • măsuri pentru prevenirea convulsiilor. Dacă apar convulsiile, este nevoie de un mediu înconjurător calm şi liniştit. Medicamente precum fenobarbital sau diazepam pot fi administrate pentru oprirea lor
  • oxigenoterapia. Administrarea de oxigen se face în caz de dificultate a respiraţiei şi pentru creşterea cantităţii de oxigen în întregul organism. Oxigenul se poate administra printr-un cort sau o capotă plasate deasupra corpului, printr-o mască facială pusă deasupra nasului şi a gurii, printr-o piesa ţinută sub nas (canula nazală) sau în cazuri severe, printr-un tub introdus prin gură până la nivelul traheei
  • monitorizarea consumului de lichide. Poate fi nevoie de consum de lichide în plus deoarece infecţiile cresc nevoia organismului de apă. Consumul de lichide poate reduce de asemenea riscul posibil al deshidratării. Lichidele se administrează intravenos (IV) în cazul în care vărsăturile împiedică consumarea lichidelor pe cale orală. Medicii şi asistentele controlează cantitatea de lichide administrată deoarece persoanele cu meningită pot face complicaţii în cazul în care au prea puţine sau prea multe lichide
  • monitorizarea analizelor sângelui. Se fac frecvent teste sanguine pentru măsurarea electroliţilor, precum sodiul, potasiul şi a glucozei din sânge.

O persoană cu meningită severă trebuie tratată într-o unitate de terapie intensivă (UTI) dintr-un spital. Medicii monitorizează îndeaproape pacientul şi asigură îngrijirile necesare. Majoritatea adulţilor sănătoşi care s-au vindecat de meningită nu necesită îngrijiri ulterioare. Totuşi, adulţii care au afecţiuni medicale care îi fac mai predispuşi decât alţii să dezvolte complicaţii pe termen lung sau să facă din nou meningită trebuie să revină la control după ce s-au vindecat.

Sugarii şi copii trataţi pentru meningită trebuie să fie întotdeauna monitorizaţi după ce s-au vindecat şi trebuie verificaţi pentru prevenirea complicaţiilor pe termen lung, precum pierderea auzului.

[modifică] Tratamentul ambulator (la domiciliu)

Tratamentul la domiciliu este de obicei suficient pentru majoritatea persoanelor care au menigita virala. El cuprinde:

• scaderea febrei. Uneori nu este nevoie de nici un tratament pentru febra. Pentru reducerea febrei se pot folosi comprese cu apa rece pe frunte, dusuri reci, si medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol) sau ibuprofen
• indepartarea durerii usoare. Durerea de cap este un simptom comun in meningita. Unii oameni pot avea de asemenea si dureri musculare usoare sau mai severe. Durerea usoara poate fi indepartata de regula cu medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol) sau ibuprofen
• prevenirea deshidratarii. Semnele comune ale deshidratarii cuprind uscaciunea gurii, gura "cleioasa" si urini reduse cantitativ, cu culoare inchisa. Se poate preveni deshidratarea prin consumarea de lichide in cantitate mai mare decat in mod obisnuit, sub forma de apa, sucuri, ceaiuri, si lichide de rehidratare. Copii pot sa prefere batoanele de sucuri inghetate. Daca persoana respectiva prezinta varsaturi, trebuie sa evite mancarea sub forma solida si sa bea apa sau alte lichide cu ingitituri mici
• odihna. Repausul ajuta la insanatosire si asigura indepartarea unor simptome precum durerea de cap. Activitatile efectuate in liniste, precum cititul de carti, vizionarea de filme, ascultarea de muzica, care pot face sa treaca timpul mai repede
• urmarirea aparitiei de semne ale complicatiilor in timpul bolii. Cele mai frecvente complicatii sunt febra care dureaza mai mult timp decat ar fi de asteptat si convulsiile. Unii oameni care au complicatii in timpul bolii pot necesita internare in spital pentru tratament.

Tratamentul la domiciliu este de asemenea necesar dupa insanatosire. Este importanta urmarirea pentru identificarea aparitiei de semne ale complicatiilor pe termen lung, precum pierderea auzului (surditatea).

[modifică] Optiuni de medicamente

Medicamentele folosite pentru tratamentul meningitei depind de microorganismul care a cauzat infectia, de extinderea infectiei, de varsta persoanei si de starea generala de sanatate. Medicamentele cuprind : - antibiotice pentru tratarea infectiei bacteriene - medicamente pentru tratamentul convulsiilor - medicamente pentru tratamentul presiunii din creier - medicamente pentru reducerea febrei - medicamente pentru indepartarea durerilor musculare - cele mai frecvent folosite sunt antiinflamatoarele non-steroidiene (AINS) si acetaminofenul (Paracetamol, Tylenol). Reactiile adverse comune sunt greturile si durerile de stomac. In plus, AINS –urile pot provoca incetosarea privirii si zgomote in urechi. Inainte de inceperea tratamentului cu antibiotice in meningita bacteriana, este important sa se identifice care este bacteria care a provocat infectia. In acest sens se foloseste o mostra din lichidul cefalorahidian sau din sange. Tipul de antibiotic folosit si durata tratamentului depind de bacterie, de extinderea infectiei, de varsta persoanei respective si de probabilitatea de a se dezvolta o meningita severa sau de a aparea complicatii in cursul bolii. Adeseori se administreaza o asociere de doua medicamente, precum ampicilina si gentamicina sulfat.

[modifică] Tratament chirurgical

Nu exista nici un tratament chirurgical pentru meningita.

[modifică] Alte tratamente

Persoanele cu meningita severa sau cu complicatii aparute in cursul bolii pot necesita internare in unitatea de terapie intensiva. Ei pot avea nevoie de:

• oxigenoterapie, pentru imbunatatirea respiratiei si pentru reducerea muncii depuse de inima. Un pulsoximetru este folosit adeseori pentru masurarea cantitatii de oxigen din sange. In plus, daca persoana respectiva este prea bolnava ca sa poata respira singura, poate avea nevoie de o masina numita ventilator
• aspirarea secretiilor mucoase de la nivelul bronhiilor. Se introduce un mic tub de plastic prin nas sau prin gura. Acest tub este conectat la o masina care aspira usor secretiile mucoase. Alte tratamente, cum ar fi exercitiile de respiratie si masajul, pot de asemenea sa ajute la indepartarea acestor secretii
• administrarea de lichide pe cale intravenoasa (IV). Uneori oamenii sunt prea bolnavi ca sa poata bea lichide.

[modifică] Profilaxie

Vaccinarea (imunizarea) impotriva unora din microorganismele ce pot provoca meningita este cel mai eficient mod de a preveni aparitia bolii. Imunizarea impotriva unor cauze comune de meningita includ:

• vaccinul impotriva pojarului, a oreionului si a rubeolei (measles, mumps, and rubella =MMR). Acest vaccin este administrat de rutina la copii cu varsta intre 12 luni si 15 luni;
• vaccinul impotriva varicelei (varsat de vant). Acest vaccin este recomandat la copii cu varsta mai mica de 18 luni, precum si la copii mai mari, adolescentii si la adultii care nu au avut varsat de vant;
• vaccinul impotriva Haemophilus influenzae tipul b. Imunizarea impotriva Haemophilus influenzae tipul b se recomanda la toti copiii cu varsta intre 2 luni si 5 ani, precum si la toate persoanele cu varsta peste 5 ani care are o afectiune medicala precum anemia cu hematii in secera (siclemie) sau are sistemul imun afectat.

De la introducerea acestui vaccin in 1985, acesta a dus la o scadere semnificativa a numarului cazurilor de meningita provocata de aceasta bacterie

• vaccinurile impotriva celor mai frecvente cauze de meningita bacteriana (Streptococcus pneumoniae si Neisseria meningitidis) sunt recomandate la persoanele cu risc crescut de infectie. Aceste persoane cu risc mare includ varstnicii si copiii si adultii care au sistemul imun scazut, ca de exemplu cei care prezinta o boala grava sau care nu au o splina functionala (care este o parte a sistemului imun). De asemenea, persoanele care au avut meningita in trecut au un risc crescut.

Vaccinarea de rutina impotriva Streptococului pneumoniae se recomanda la copiii de 2 ani si mai mici de 2 ani, precum si la cei cu varsta intre 2 si 4 ani care prezinta un risc crescut de a face o afectiune pneumococica serioasa. Acestia sunt copii care nu au splina si cei cu SIDA sau infectie HIV sau anemie cu hematii in secera (siclemie). Centrele pentru preventia si controlul bolilor recomanda vaccinarea cu un nou vaccin (Menactra) care ofera protectie impotriva anumitor tulpini de Neisseria meningitidis, la copii cu varsta de 11 si 12 ani, la adolescentii care intra la liceu si la studentii din primul an de facultate care locuiesc in camine/internate. Vaccinul impotriva Neisseria meningitidis se poate administra de asemenea si la persoanele care au un risc mai mare decat in mod normal, cum ar fi persoanele care traiesc/calatoresc in zone in care prevalenta meningitei e crescuta, cum ar fi "centura meningitei" din Africa subsahariana, persoanele care nu au splina sau cele cu infectie HIV. Desi in general la studentii din facultati riscul de meningita cu Neisseria meningitidis (boala menigococica) este scazut, cei din anul intai, in special cei care traiesc in camine/internate au un risc moderat crescut de a face meningita meningococica fata de alte persoane de varsta lor. De aceea acestora li se recomanda administrarea de vaccinuri impotriva neisseria meningitidis. Studentii din anul intai care nu locuiesc in camine/internate sunt sfatuiti sa se vaccineze de asemenea, pentru a avea un risc mai mic de a face meningita.

[modifică] Implanturile cohleare

S-a gasit o asociere intre meningita si implanturile cohleare puse pentru surditatea severa. Pentru a reduce riscul de meningita, expertii recomanda ca persoanele care au astfel de implanturi sa fie vaccinate impotriva Streptococcus pneumoniae. De asemenea, unii oameni cu implanturi aveau infectii localizate la nivelul urechii inainte de a dezvolta o meningita; de aceea persoanele care au implanturi trebuie sa primeasca un tratament prompt si adecvat cu antibiotice pentru infectia urechii.

[modifică] Hranirea la san

Hranirea la san poate proteja copilul cu varsta cuprinsa intre 2 si 5 luni impotriva meningitei cauzate de bacteria Haemophilus influenzae tipul b. Totusi, este important sa li se faca si vaccinul impotriva Haemophilus influenzae copiilor alaptati la san.

[modifică] Reducerea riscului de meningita

Etapele pentru reducerea riscului de infecţie si pentru prevenirea răspândirii meningitei sunt:

• evitarea persoanelor care au meningita;
• separarea persoanelor cu meningita de ceilalţi din casa ;
• spălarea frecventa a mâinilor in cazul in care aveţi meningita sau daca aveţi in îngrijire o persoana cu meningita. Spălaţi-va pe mâini după ce mergeţi la toaleta sau după ce ajutaţi un copil bolnav sa meargă la toaleta, după ce schimbaţi scutecele unui copil bolnav, sau după ce puneţi mana pe cearceaful de pat, prosopul, hainele sau obiectele personale ale unei persoane cu meningita;
• evitarea insectelor si a rozătoarelor purtătoare de microorganisme ce pot cauza meningita. In cazul in care locuiţi într-o zona in care exista insecte (cum ar fi ţânţarii si căpuşele) si rozătoare (şoareci) care sunt purtătoare de microorganisme ce pot cauza meningita, evitaţi contactul cu ele si folosiţi spray-uri împotriva insectelor, plase de ţânţari, etc.

În cazul in care veniţi in contact apropiat cu o persoana care are o boala menigococica, se recomanda administrarea preventiva de antibiotice pentru împiedicarea dezvoltării afecţiunii. De exemplu, o persoana care a venit in contact cu saliva sau secreţiile nazale ale unei persoane cu meningita cauzată de Neisseria meningitidis poate primi antibiotice precum ciprofloxacina, ceftriaxona, sau rifampina. Totuşi, ciprofloxacina nu se recomanda de obicei la cei cu vârsta sub 16 ani sau la femeile însărcinate. De asemenea, rifampicina nu se administrează la femeile însărcinate. Daca veniţi doar ocazional in contact cu o persoana care are meningita, de exemplu la scoală sau la serviciu, nu este nevoie sa luaţi antibiotice.