Greva tipografilor din București
| Greva tipografilor din București | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| Informații generale | |||||
| Perioadă | - | ||||
| Loc | România | ||||
| Cauze |
| ||||
| Obiective |
Alte revendicări:
| ||||
| Caracteristici |
| ||||
| Rezultat | Înăbușirea violentă a grevei de către autorități | ||||
| Părți implicate | |||||
|
| |||||
Modifică date / text  | |||||
Greva tipografilor din București a fost o grevă muncitorească din București.[1][2][3] Greva a început pe , când tipografii din oraș au inițiat o grevă pentru salarii mai mari, ziua de muncă de 8 ore, și recunoașterea sindicatelor.[1][2][3] Muncitorii aflați în grevă au anunțat un al doilea protest în săptămâna următoare, și pe , li s-au alăturat numeroase grupări de stânga, care au cerut abolirea monarhiei.[1][3] Se estimează că mai mult de 15.000 de oameni au participat la manifestații pe 13 decembrie.[2] Greva a fost înăbușită violent de către autoritățile române, represiunea soldându-se cu moartea și rănirea a zeci de muncitori, bilanțul morților fiind disputat.[1][3]
Context[modificare | modificare sursă]
Ca urmare a sfârșitului Primului Război Mondial și al Revoluției Bolșevice din Rusia, mai multe țări din Europa s-au trezit cu revolte comuniste. În jur de 700.000 de români militari și civili fuseseră omorâți în timpul războiului.[2]
În plus, condițiile de muncă în rândul populației urbane erau precare la acea vreme: lucrau și copii de până la șase ani, iar zilele de lucru se încadrau între 12 și 16 ore pe zi.[2] Protestele anterioare din timpul Primului Război Mondial fuseseră suprimate violent deoarece guvernul acționa cu puteri sporite conferite de starea de urgență.[2] Grupările de stânga au început să se facă din ce în ce mai vizibile, iar tipografii imprimau multe materiale de stânga.[2]
Când Ferdinand I s-a întors din exil la , 6.000 de muncitori feroviari au intrat în grevă la București.[2] Pe , 5.000 de funcționari publici au intrat în grevă.[2]
Evenimente[modificare | modificare sursă]
Pe , tipografii din orașul București intraseră în grevă, cerând salarii mai mari, o zi de muncă de 8 ore și recunoașterea sindicatului lor.[1][2] În timpul acestei greve, protestatarii au anunțat un al doilea protest în vinerea următoare.[1] Pe , protestatarii au defilat pe Calea Victoriei, lângă Palatul Regal.[1] Protestatarii au abordat apoi un general al armatei, cerându-i permisiunea de a protesta, lucru pe care militarii nu l-au aprobat.[1] Armata a început apoi să împuște protestatarii cu patru mitraliere.[1] Un oficial militar a remarcat că, la acea vreme, astfel de trageri erau împotriva reglementărilor impuse armatei, care impuneau ca un procuror militar să fie prezent pentru a le aproba și că îndrumările indicau că mai întâi trebuia să fie trase focuri de avertizare.[1]
Urmări și bilanțul morților[modificare | modificare sursă]
Inițial, guvernul a raportat un număr scăzut de morți, cu cifre variind de la 6 la 16 greviști care au fost uciși,[1][2][3] dar în timpul regimului comunist, presa oficială a afirmat că 87 sau 102 de greviști ar fi fost uciși.[1][3]
Organizatorul socialist Ion Frimu s-a numărat printre cei răniți de ofițerii militari și a murit din cauza rănilor sale câteva săptămâni mai târziu.[2] Alte personalități marcante care au fost arestate la marș au fost Alecu Constantinescu și Alexandru Bogdan.[3] Constantin Titel Petrescu și N. D. Cocea au fost unii dintre avocații care i-au apărat pe cei arestați.[3]
Memoria[modificare | modificare sursă]
În timpul regimului comunist, ziua de 13 decembrie a devenit zi de sărbătoare, cunoscută ca „Ziua Tipografilor”.[2]
Ion Frimu a fost reînhumat în Parcul Libertății (astăzi Parcul Carol), alături de alte personalități iar la locul protestului au fost construite o statuie comemorativă și o placă.[2] După căderea regimului comunist, Frimu a fost reînhumat din nou în Cimitirul Sfânta Vineri, mormântul său fiind marcat cu un stâlp roșu.[4]
Una dintre străzile pe care au defilat protestatarii, strada Ion Câmpineanu, a primit numele de Strada 13 Decembrie 1918, dar a revenit la denumirea de strada Ion Câmpineanu după căderea Republicii Socialiste România.[2]
Referințe[modificare | modificare sursă]
- ^ a b c d e f g h i j k l Lambru, Steliu (). „100 years since the events of December 13, 1918”. Radio Romania International. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ a b c d e f g h i j k l m n o Gorky, Patricia (). „Typographers' revolt: The day Bucharest stood still”. Liberation School (în engleză). Party for Socialism and Liberation. Arhivat din original la . Accesat în .[este de încredere?]
- ^ a b c d e f g h Nacu, Florin (). „Why Did the Socialist Movement Fail in Modern Romania?”. Revista de Stiinte Politice (în engleză) (61): 80–92.
- ^ https://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=540&cHash=775c2b3e088d10557620d04b0ab2a229