George Eliot

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
George Eliot

Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, AFTF29 mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot (n. 22 noiembrie 1819, Nuneaton/Warwickshire - d. 22 decembrie 1880, Londra), a fost o romancieră din Anglia. Ea a fost una dintre scriitorii fruntași ai erei Victoriene, romanele ei fiind caracterizate de o analiză realistă a societății englezești provinciale din acea epocă.

Ea și-a ales un pseudonim bărbătesc, spunea ea, pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios. Ea și-a ales un pseudonim bărbătesc, aidoma lui George Sand și altor scriitoare din epoca respectivă, deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, ele au resimțit efectele acestor prejudecăți. Un alt factor a fost dorința de a-și apăra viața privată departe de atenția publică și de a preveni scandalurile care urmau să apară dacă va ieși la iveală relația sa cu George Henry Lewes, care era căsătorit pe atunci. [1]


Biografia[modificare | modificare sursă]

Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans (1773-1849) și Christiana Evans (născută Pearson), fiica unui fermer local, (1788-1836). În copilărie, Mary Evans, a fost deseori numită Marian, [2] a avut un frate, Robert (1802-1864), și o soră, Fanny (1805-1882), de la prima căsătorie a tatălui său cu Harriet Poznton (?1780-1809). Robert Evans a fost administratorul moșiei Arbury Hall ai familiei Newdigate din Warwickshire, iar Marrz Anne a fost născută în moșia South Farm. La începutul anilor 1820 familia a demenajat într-o casă numită Griff, ce se afla între Nuneaton și Coventry. Alți frați și surori ale sale au fost, Christiana, cunoscută Chrissey (1814-1859), Isaac (1816-1890), și frații gemeni care au supraviețuit puține zile în martie 1821.

Tînăra Evans era inteligentă evident, și datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moșiei, lui Evans i-a fost permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, care i-a fost de folos la educația ei și lărgirea orizontului de cunoștințe. Educația sa clasică și-a lăsat amprenta; Christopher Stray a remarcat că: "George Eliot's novels draw heavily on Greek literature (only one of her books can be printed correctly without the use of a Greek typeface), and her themes are often influenced by Greek tragedy".[3] Vizitele sale frecvente i-au permis, de asemenea, să compare bogăția în care trăia proprietarul de pământuri cu viețile oamenilor mult mai săraci, această diferență dintre viețile lor va apărea des în multe opere de-ale sale. O importanță mare în operele sale timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Ea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut printr-un număr crescînd de sectanți. Ea a primit pensiune la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry. La cea de-a doua ea a fost învățată de evanghelica Maria Lewis – căreia îi adresează scrisorile timpurii – și la școala în Coventry este învățată de surorile baptiste.

În 1836 moare mama sa, iar Evans se întoarce acasă pentru a lua în mâinile sale conducerea casei. Ea continuă corespondența cu tutorele său Maria Lewis. Cînd Evans avea 21, fratele său Isaac se căsătorește și se stabilește cu familia în casa lor, de aceea Evans, împreună cu tatăl său demenajează la Foleshill, nu departe de Coventry. Apropierea de societatea din Coventry aduce noi influențe; în special e influențată de Charles și Cara Bray. Charles Bray a îmbogățit fabricând panglici și și-a învestit capitalul în construcția unor școli sau în alte cauze filantropice. Evans, care lupta pentru ceva timp cu dubiile la tema religiei, devine prieteni familiari cu progresivul și liber-gânditorul Braya, casa căruia era paradisul pentru cei care susțineu și dezbăteau păreri radicale. Printre cei pe care tânăra Evans i-a cunoscut la Brays erau Robert Owen, Herbert Spencer, Harriet Martineau și Ralph Waldo Emerson. Prin intermediul acestei societăți, Evans a fost introdusă altor teologi mai liberali și scriitorilor ca David Strauss și Ludwig Feuerbach, care insuflau dubii privind veridicitatea istoriilor Biblice. De fapt, prima sa mare operă literară a fost traducerea în engleză a „Viații lui Iisus” (1846) de Strauss, care a fost completată mai târziu de alt membru al cercului Rosehill.

Cînd Evans și-a pierdut credința religioasă, tatăl său a amenințat-o că o va alunga, deși aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, ea a mers la biserică de-a lungul anilor și întreținea casa pentru el până la moartea lui în 1849. Peste cinci zile după înmormântarea tatălui său, ea întreprinde o călătorie în Elveția împreună cu Brays. Ea decide să stea singură la Geneva, locuind, mai întâi lângă lacul Plongeon (lângă clădirile ONU din prezent), iar apoi pe Rue de Chanoines (acum Rue de la Pelisserie) împreună cu François și Juliet d’Albert Durade la etajul trei. Ea citește mult și întreprinde plimbări îndelungate care o inspiră mult. François i-a pictat portretul. [4] După reîntoarcere, în 1850, ea se schimbă cu traiul la Londra intenționând să devină scriitoare și să se numească Marian Evans. Ea stă la casa lui John Chapman, un publicist radical, pe care l-a cunoscut la Rosehill și care i-a tipărit traducerea. Chapman cumpărase recent jurnalul de stânga The Westminster Review, și în 1851 Evans este numită ajutor al editorului. Deși Chapman era editorul propriu-zis, cea mai mare parte a lucrului o făcea Evans, colaborând, pînă la plecarea sa în 1856, la multe eseuri și corectări.

Femeile scriitoare nu erau ceva neobișnuit pe acele vrenmuri, dar rolul lui Evans în fruntea literaturii de atunci era. Aflarea unei femei tinere necăsătorite în societatea preponderent bărbătească din Londra era ceva neobișnuit în acele timpuri, mai mult decât atât - uneori și scandalos. Deși arătă hotărâtă, ea era deseori sensibilă, depresivă și măcinată de dubii. Evans era considerată având o aparență bolnăvicioasă, [5] și și-a format un număr de relații emoționale stînjenitoare și nereciproce, inclusiv atașamentul față de patronul său, Chapman, și Herbert Spencer. Totuși o altă atracție improprie se va dovedi a fi mult mai folositoare și cu succes pentru Evans. [neutralitate disputată]

Filozoful și criticul George Henry Lewes a întâlnit-o pe Evans în 1851, iar către 1854 ei au hotărât să locuiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar ei au căzut de acord să aibă o căsătorie deschisă, și în afară de cei trei copii pe care i-au avut împreună, Agnes a mai avut câțiva copii de la alți bărbați. Din momentul că Lewes a fost numit în certificatul de naștere tată a unuia din acești copii, cu totul că știa că aceasta este fals, el a fost considerat ulterior complice la adulter, și nu a mai putut să divorțeze cu Agnes. În iulie 1854 Lewes și Evans călătoresc împreună la Weimar și la Berlin pentru cercetări. Înainte de a merge în Germania, Evans continuă interesul său pentru lucrări teologice, traducând „Esența Creștinismului” de Feuerbach, iar în timp ce se află peste hotare scrie esuri și lucrează asupra traducerii Eticii lui Baruch Spinoza, pe care o finisează în 1856, dar care nu este publicată în timpul vieții sale. [6]

Călătoria în Germania a fost, de asemenea, și luna de miere a lui Evans și Lewes, care se considerau căsătoriți, iar Evans numindu-se Marian Evans Lewes, și adresându-se lui Lewes ca soțului său. În societatea Victoriană nu era obișnuit ca bărbații și femeile să aibă relații; dar Charles Bray, John Chapman, Charles Dickens, Friedrich Engels și Wilkie Collins toți au avut relații cu alte femei decât cele cu care erau căsătorite, deși mult mai discret decât au făcut-o Lewes și Evans. Admiterea în public a relației lor de către Lewes era punctul cel mai scandalos. La întoarcerea lor în Anglia ei au trăit aparte de societatea Londrei, în măsură egală evitând și fiind evitați. Continuând să scrie articole pentru Westminster Review, Evans a hotărât să devină romancieră, și își fixează o declarație-program în unul din ultimele sale eseuri pentru Review: Silly Novels by Lady Novelists. Eseul critica subiectele triviale și ridicole ale ficțiunii acelor timpuri scrisă de femei. În alte eseuri, ea lăudase realismul romanelor scrise în Europa la acea vreme; accentul asupra unei povestiri realistice devenind clar în toată ficțiunea ulterioară a ei. De asemenea, ea și-a creat un nou pseudonim – George Eliot. Acest nume bărbătesc a fost ales pentru a se distanța de la alte scriitoare de romane proaste, dar și pentru a evita discuțiile viclene despre statutul său conjugal.

În 1858 este publicat, în Blackwood’s Magazine, Amos Barton, primul din „Scene din viața unui cleric” (Scenes of Clerical Life), și alături de alte Scene, este primit bine. Primul său roman publicat în întregime este Adam Bede, publicat în 1859; având un succes imediat, el înstinge și un interes pentru personalitatea autorului. „Scene din viața unui cleric” erau considerate a fi scrise de către un pastor protestant, sau poate de către femeia acestuia. Cu apariția popularului Adam Bede speculația a crescut și mai mult; mai mult decât atât, era chiar și un pretendent pentru a se declara autor – Joseph Liggins. Spre sfârșite, adevărata George Eliot a făcut un pas îndrăzneț: Marian Evans Lewes a admis că ea este autoarea. Revelațiile despre viața privată a lui Eliot au surpins și au șocat mulți dintre cititorii care o adorau, dar aceasta nu a afectat popularitatea sa ca romancieră. Relația lui Eliot cu Lewes i-a asigurat curajul și stabilitatea de care ea avea nevoie pentru a scrie ficțiune; totuși a fost nevoie de puțin timp până ei au fost acceptați în societate. Acceptarea lor a fost confirmată în final în 1877, când ei au fost introduși Prințesei Louise, fiicei reginei Victoria, care era o cititoare setoasă a romanelor lui Eliot.

După succesul lui Adam Bede, ea continuă să scrie romane populare pentru viitorii cincisprezece ani. După un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie Mill on the Floss („Moara de pe Floss”), dedicând manuscriptul: "To my beloved husband, George Henry Lewes, I give this MS. of my third book, written in the sixth year of our life together, at Holly Lodge, South Field, Wandsworth, and finished 21st March 1860."

Ultimul său roman a fost Daniel Deronda, publicat în 1876, după ce ea și Lewes se mută la Witley, Surrey, dar sănătatea lui Lewes se înrăutățește și el moare peste doi ani, la 30 noiembrie 1878. Următorii doi ani, Eliot îi petrece editând, pentru publicație, ultima lucrare a lui Lewes „Life and Mind” și găsește consolare cu John Walter Cross, un bancher american a cărui mamă a murit recent.

La 16 mai 1880 George Eliot dă naștere bârfelor și controversiei măritându-se cu un bărbat mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani și schimbându-și din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Căsătoria legală l-a mulțumit, cel puțin, pe fratele ei Isaac, care îi trimite felicitări, aceasta după ce a rupt relațiile cu sora sa atunci când ea începuse să trăiască cu Lewes. Jown Cross era, mai degrabă, un tip schimbător și instabil. El a căzut sau a sărit de pe balconul hotelului în care ei locuiau în Grand Canal în Veneția, unde perechea își petrecea luna de miere. Cross a supraviețuit, iar ei s-au întors în Anglia. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă în Chelsea, dar Eliot se îmbolnăvește având o infecție a gâtului. Aceasta, în cuplu cu deficiența rinichilor care a afectat-o pentru ultimii doi ani, o ducpe Eliot la moarte la 22 decembrie 1880, la vârsta de 61 de ani.

Posibilitatea înmormântării la Westminster Abbey a fost respinsă din motivul că Eliot a negat credința creștină, dar și a vieții monogame cu Lewes. Eliot este înmormântată la Highgate Cemetery (East), Highgate, London în teritoriul rezervat pentru sectanții religiioși, alături de George Henry Lewes. În 1980, la împlinirea a o sută de ani de la moartea sa, o piatră memorială a fost pusă pentru ea în Poets’ Corner. Câteva clădiri în locul său de naștere, la Nuneaton îi poartă numele sau numele operelor sale (George Eliot Hospital, George Eliot Community School and Middlemarch Junior School).

Opera[modificare | modificare sursă]

Eliot a scris romanul Middlemarch, unde prezintă istoria unui număr de străini din Anglia în ajunul Reformei din 1832. Personajele principale, Dorothea Brooke și Tertius Lydgate sunt constrânși de așteptările lor nerealizabile, dar și de societate conservativă. Romanul este remarcabil printr-o adâncă analiză psihologică și portrete sofisticate.

De-a lungul carierei sale Eliot scrie perspicace despre viața politică. De la „Adam Bede” și până la „Moara de pe Floss” și „Silas Marner”, Eliot prezintă viața „outsiderilor” politici și persecuțiile din orașele mici. Nici un autor după Jane Austen nu a fost atât de conștient social și atât de ager la demascarea ipocriziei boierilor. „Felix Holt, the Radical” și „The Legend of Jubal” au fost pur politice; criza politică este la originea lui „Middlemarch”. Cititorii din epoca Victoriană lăudau cărțile sale pentru depictarea societății rurale, pe care ea o cunoscuse în copilărie, și remarcând, după cum îi spunea și lui Wordsworth, că mai multă atenție se acordă detaliilor mondene a vieții de la țară. Eliot, totuși, nu se identifica pe sine însuși cu țăranii.

Elementele religioase din opera sa, de asemenea, datorează mult educației sale; trăirile lui Maggie Tulliver din „Moara de pe Floss” prezintă multe asemănări cu dezvoltarea tinerei Mary Anne Evans. Când Silas Marner este convins că înstrăinarea sa de la biserică, înseamnă și înstrăinarea de la societate, viața autoarei este iarăși oglindită în refuzul ei de a merge la biserică. Ea ajunge la cele mai mari asemănări autobiografice în „Looking Backwards”, parte din ultima sa operă tipărită „Impressions of Theophrastus Such”. Aproape de anii când scrie „Daniel Deronda”, vânzările lui Eliot scădeau, iar ea dispărea din atenția publicului. Nu i-a ajutat nici biografia, scrisă de către soțul ei după moartea ei, care a descris o femeie extraordinară, aproape sfântă. În secolul 20 ea a fost susținută de o nouă generație de critici, mai remarcabilă fiind Virginia Woolf, care a numit „Middlemarch” „unul dintre puținele romane englezești scris pentru oameni maturi” [7] Variatele filme și adaptări televizate ale cărților sale au reintrodus-o pe Eliot publicului larg.


Principalele opere[modificare | modificare sursă]

Romane

  • Adam Bede, 1859, conține remarcabile tablouri din viața satului englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
  • The Mill on the Floss, ("Moara de pe Floss"), 1860, operă cu rezonanțe tragice, în care se descrie conflictul unei tinere fete, îndepărtată pe nedrept din societate.
  • Silas Marner, 1861, și aici personajul suferă nedreptatea societății, fiind acuzat de un furt pe care nu îl comisese.
  • Romola, 1863, reproduce tablouri din viața societății italiene din secolul al XV-lea, și anume evenimentele istorice legate de activitatea predicatorului Savonarola la Florența.
  • Felix Holt, the Radical, ("Felix Holt, radicalul"), 1866, primul dintr-o serie de romane sociale, prezentând transformările produse în societate prin revoluția industrială.
  • Middlemarch, 1871–72, cel mai realist dintre romanele sociale ale lui George Eliot, tratând în mod curajos problema familiei și a căsătoriei în societatea victoriană. Dezvoltarea pe mai multe planuri a subiectului se îmbină cu descrierea plină de viață a personajelor.
  • Daniel Deronda, 1876, abordează problema conflictelor într-o societate în care domnesc prejudecățile rasiale și naționale.

Poezie

Poeme scrise de George Eliot:

  • The Spanish Gypsy (un poem dramatic) 1868
  • Agatha, 1869
  • Armgart, 1871
  • Stradivarius, 1873
  • The Legend of Jubal, 1874
  • Arion, 1874
  • A Minor Prophet, 1874
  • A College Breakfast Party, 1879
  • The Death of Moses, 1879
  • From a London Drawing Room,
  • Count That Day Lost, ?
  • I Grant You Ample Leave

Alte opere

  • Traducerea "The Life of Jesus Critically Examined" Volume 2 by David Strauss, 1846
  • Traducerea "The Essence of Christianity" by Ludwig Feuerbach, 1854
  • Scenes of Clerical Life, ("Scene din viața unui cleric" 1858)
  • The Sad Fortunes of the Rev. Amos Barton
  • Mr Gilfil's Love Story
  • Janet's Repentance
  • The Lifted Veil, 1859
  • Brother Jacob, 1864
  • Impressions of Theophrastus Such, 1879

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Karl, Frederick R. George Eliot: Voice of a Century. Norton, 1995. pp. 237-8.
  2. ^ http://etext.lib.virginia.edu/collections/projects/eliot/middlemarch/bio.html#mary According to a University of Virginia research forum published here, her baptismal records record the spelling as Mary Anne, and she uses this spelling in her earliest letters. Around 1857, she began to use Mary Ann. In 1859, she was using Marian, but she reverted to Mary Ann in 1880.
  3. ^ Classics Transformed, p. 81
  4. ^ Hardy BN. George Elliot: A Critic's Biography. Continuum. London 2006 pp42-45.
  5. ^ She had a low forehead, a dull grey eye, a vast pendulous nose, a huge mouth full of uneven teeth and a chin and jawbone 'qui n'en finissent pas'... Now in this vast ugliness resides a most powerful beauty which, in a very few minutes, steals forth and charms the mind, so that you end, as I ended, in falling in love with her. Yes, behold me in love with this great horse-faced bluestocking. Henry James, in a letter to his father, published in Edel, Leon (ed.) Henry James: Selected Letters (1990)
  6. ^ Hughes, Kathryn, George Eliot: The Last Victorian, 168.
  7. ^ Woolf, Virginia. "George Eliot." The Common Reader. New York: Harcourt, Brace, and World, 1925. pp. 166-76.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Willis Cooke: George Eliot: A Critical Study of her Life, Writings and Philosophy. Harvard Univ. Press, 1883
  • Gordon S. Haight: George Eliot: A Biography. Oxford Univ. Press, 1968
  • Elsemarie Maletzke: George Eliot. Insel Verlag, 1993

Legături externe[modificare | modificare sursă]