Cruciada ţăranilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Cruciadele |
|---|
|
Prima – A ţăranilor – Germană –Din 1101 A doua – A treia – A patra – Albigensiană – A copiilor A cincea – A şasea – A şaptea – A ciobanilor – A opta – A noua Aragoneză – Alexandriană – Nicopole – Nordică – Războaiele Husite – Varna |
Cruciada ţăranilor este parte a primei cruciade şi a durat cu aproximaţie şase luni, din aprilie până în octombrie 1096. Mai este cunoscută cu alte nume: Cruciada populară, Cruciada maselor ori Cruciada săracilor.
Cuprins |
[modifică] Context istoric
Papa Urban al III-lea a făcut planuri pentru plecarea către Ţara Sfântă a cruciaţilor pe 15 august 1096, dar, cu câteva luni mai înainte de această dată, se adunaseră efective neaşteptat de mari de ţărani şi cavaleri de rang inferior, care au plecat pe propria răspundere către Ierusalim. Ţăranii fuseseră chinuiţi de foamete, secetă şi ciumă cu mulţi ani mai înainte de 1096, unii dintre ei văzând în cruciadă probabil o modalitate de a scăpa de greutăţi. Mobilizarea ţăranilor a fost datorată şi unui număr de fenomene naturale care se manifestaseră la începutul anului 1095, fenomene care păreau că sunt o binecuvântare divină pentru cruciadă: printre altele o ploaie de meteoriţi, o eclipsă de lună, o cometă şi o auroră. A izbucnit, de asemenea, cu doar puţin timp înaintea convocării Conciliului de la Clermont o epidemie de ergotism, care genera oricum ample mişcări de populaţie. Milenarismul, credinţa conform căreia sfârşitul lumii este iminent, foarte răspândită la începutul secolului al XI-lea, a cunoscut o revenire în forţă.
Răspunsul maselor a depăşit orice aşteptări: în timp ce Papa Urban se aştepta la câteva mii de cavaleri, el s-a trezit cu o migraţie în masă a aproximativ 100.000 de persoane, dintre care cei mai mulţi erau luptători neexperimentaţi, printre ei aflându-se şi femei şi copii. Un căugăr carismatic şi orator bun, Pierre l'Ermite din Amiens, a devenit liderul spiritual al mişcării. El s-a remarcat prin modestie, apărând în public îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi călărind pe un măgar. El a predicat ridicarea la luptă pentru cruciadă prin tot nordul Franţei şi în Flandra. Călugărul pretindea că fusese însărcinat să predice de însuşi Isus Cristos, având chiar o presupusă scrisoare de la Mântuitor pentru a demonstra aceast afirmaţie. Se pare că mulţi credincioşi credeau că Pierre l'Ermite, nu Papa Urban, este iniţiatorul cruciadei.
Presupunerea că armata mobilizată de călugăr ar fi fost o adunătură de ţărani analfabeţi şi săraci cu duhul, care nu aveau nici cea mai vagă idee încotro se îndreptau şi care credeau că oricare oraş mai mare pe care îl întâlneau în cale era Ierusalimul, poate fi adevărată doar pentru câţiva dintre cei mobilizaţi, tradiţia pelerinajelor la Oraşul Sfânt asigurând fără nicio îndoială o bună cunoaştere a locaţiei către care urmau să se îndrepte cruciaţii şi a distanţelor care trebuiau străbătute. În mulţimea de cruciaţi total nepregătiţi din punct de vedere militar se afla un grup de cavaleri bine antrenaţi, care conducea deplasarea cruciaţilor, aşa cum era viitorul cronicar Fulcher din Chartres şi Gautier Sans-Avoir (Gautier cel Fără-de-Avere). Acesta din urmă era un cavaler sărăcit, fără lord protector şi fără vasali, dar cu o bogată experienţă războinică.
[modifică] Gautier şi francii
Cuvintarea lui Urban al II-lea, care a reamintit despre fabuloasela fertilitate a paminturilor din tarile orentului, i-a instigat si pe tarani, care sperau la o viata mai buna si la libertate. Călugărul Pierre şi adunat armata la Köln pe 12 aprilie 1096, având de gând să stea aici ceva vreme şi să provăduiască cruciada germanilor, în speranţa că va recruta noi cruciaţi. Francii nu s-au arătat dornici să-l aştepte pe călugăr şi pe germani şi, sub conducerea lui Gautier Sans-Avoir, câteva mii dintre ei au plecat mai departe, au traversat fără incidente teritoriul Ungariei de azi şi au ajuns la râul Sava, la Belgrad, în apropierea graniţei cu Imperiul Bizantin. Comandantul oraşului a fost luat prin surprindere şi nu a permis intrarea pelerinilor în zona fortificată. Cruciaţii au jefuit zonele rurale înconjurătoare. Aceste jafuri au dus la lupte izolate cu militarii garnizoanei Belgradului şi, pentru ca lucrurile să se înrăutăţescă, 16 cavaleri ai lui Gautier au încercat să jefuiască o piaţă din Semlin. Aici, cavalerii au fost dezbrăcaţi de armuri şi haine, care au fost atârnate pe zidurile castelului local. Până la urmă, cruciaţii au primit permisiunea să se deplaseze către Niş, unde li s-a asigurat hrană şi unde au aşteptat autorizaţia pentru traversarea teritoriilor bizantine. La sfârşitul lunii iulie, armata cruciată a ajuns la Constantinopol, fiind escortaţi de militari bizantini.
[modifică] Deplasarea germanilor de la Köln la Constantinopol
Pierre şi restul cruciaţilor au părăsit Kölnul pe 20 aprilie. Cam 20.000 de oameni au plecat imediat, în timp ce alţii au urmat după ceva vreme. (Vedeţi şi: Cruciada germană). Când au ajund pe malurile Dunării, cea mai mare parte a lor a hotărât să continue drumul pe jos, intrând în Ungaria pe la Ödenburg (Sopron), în timp ce restul s-a deplasat cu bărcile pe fluviu. După ce au traversat fără incidente Ungaria, şi-au reunit forţele la Semlin, la frontiera bizantină.
În Semlin, cruciaţii au devenit suspicioşi când au văzut cel 16 armuri atârnate de zidurile cetăţii şi, până în cele din urmă, o ceartă cu un negustor local din târg a dus la o revoltă, care s-a transformat într-un asalt asupra oraşului, în timpul căruia au fost ucişi cam 4.000 de unguri. După aceasta, cruciaţii au traversat Sava spre Belgrad, unde s-au încăierat cu militarii garnizoanei din oraş. Locuitorii Belgradului au fugit, iar cruciaţii au jefuit şi indendiat oraşul. După un marş de şapte zile, cruciaţii au ajuns la Niş pe 3 iulie. Aici, comandantul militar al garnizoanei locale a promis să asigure cruciaţilor provizii pentru drum şi o escortă care să-i călăuzească până la Constantinopol, cu condiţia ca să plece imediat. A fost stabilită dimineaţa următoarei zile pentru plecare. Totuşi, câţiva cruciaţi germani s-au încăierat cu nişte localnici, au dat foc unei mori şi conflictul a scăpat de sub controlul călugărului Pierre. Comandantul Nişului a trimis la luptă împotriva cruciaţilor toţi militarii din subordine. Cruciaţii au fost zdrobiţi complet şi puşi pe fugă după ce au pierdut cam un sfert din efective. Ei au reuşit să se regrupeze la o oarecare depărtare de oraş, la Bela Palanka, şi s-au deplasat către Sofia, unde s-au întâlnit cu trupele bizantine de escortă, care i-au călăuzit în siguranţă până la Constantinopol, unde au ajund pe 1 august.
[modifică] Destrămarea conducerii
Bazileul Alexis I Comnen, negăsind nimic de făcut cu o asemenea "armată" neaşteptată şi atipică, i-a trectut rapid Bosforul pe 6 august. Până azi nu există surse istorice demne de încredere care să ofere un răspuns fără echivoc la întrebarea dacă împăratul a încercat să se debaraseze de cruciaţi, lăsându-i fără călăuze bizantine în timpul deplasării, fiind conştient că, fără ajutor calificat, mulţimea neinstruită şi dezorientată avea să fie o pradă sigură pentru turcii selgiucizi, ori chiar cruciaţii au insistat să-şi continue drumul în Asia, în ciuda oricăror avertismente. În orice caz, se ştie sigur că Alexis l-a sfătuit pe Pierre l'Ermite să nu intre în conflict cu turcii, pe care împăratul îi considera superiori pestriţei armate cruciate din punct de vedere al pregătirii militare, şi să aştepte principala armată a cruciaţilor, care era încă pe drum spre Constantinopol.
Oamenilor lui Pierre li s-au alăturat francii lui Gautier Sans-Avoir şi un număr de detaşamente de cruciaţi italieni, care sosiseră separat de restul pelerinilor. Odată ajunşi în Asia, cruciaţii au început să jefuiască oraşele întâlnite în cale şi au ajuns la Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Aici au izbucnit neînţelegeri între intalieni şi germani pe de-o parte şi franci, pe de alta. Germanii şi italienii s-au separat şi şi-au ales un nou conducăror, un italian numit Rainald, în vreme ce francii l-au ales pe Geoffrey Burel în funcţia de comandant. Pierre a pierdut orice control asupra expediţiei.
Deşi împăratul bizantin îl indemnase pe Pierre să aştepte principala armată a cavalerilor, căugărul îşi pierduse aproape întreaga autoritate, iar cruciaţii s-au împrăştiat în mai multe coloane în mişcare. Francii au ajuns la Niceea, un oraş întărit aflat sub controlul turcilor, unde au reuşit să jefuiasă suburbiile. Germanii, pentru a nu fi mai prejos, au atacat cu şase mii de oameni Xerigordonul şi au cucerit oraşul, care a fost folosit ca bază pentru următoarele raiduri în zonă. Ca răspuns, turcii au trimis spre Xerigordon o armată puternică şi, pe 29 septembrie, au ocupat singura sursă de apă potabilă, aflată în afara zidurilor oraşului, pe care germanii nici nu se gândiseră să o apere. După ce timp de opt zile nu au avut nimic altceva de băut decât sângele animalelor sau propria urină, cruciaţii au fost forţaţi să se predea. În vreme ce unii dintre cruciaţi au fost executaţi, alţii au fost vânduţi ca sclavi.
[modifică] Criza
În principala tabără a cruciaţilor, spionii tuci au împrăştiat zvonul că germanii care cuceriseră Xerigordonul au cucerit şi Niceea, ceea ce a crescut dorinţa neexperimentaţilor războinici creştini să plece cât mai repede să participe la jefuirea noii cuceriri. Turcii au organizat o abuscadă pe drumul pe care urmau să de deplaseze coloanelor creştine spre Niceea. Când în rândul cruciaţilor s-a aflat adevărul despre dezastrul de la Xerigordon, entuziasmul s-a transformat în panică. Călugărul Pierre plecase la Constantinopol pentru a aranja aprovizionarea armatei sale şi era aşteptat să se întoarcă rapid, iar majoritatea liderilor au cerut să se aştepte revenirea lui pentru luarea unei decizii. Călugărul nu s-a mai întors niciodată, însă. Până la urmă, Geoffrey Burel, care se bucura de un bun renume în rândul cruciaţilor, a afirmat că este sinonim cu laşitatea să se aştepte la nesfârşit venirea liderului religios şi că ar fi mult mai nimerit să se pornească imediat împotriva turcilor. Părerea lui a avut câştig de cauză. În dimineaţa zilei de 21 octombrie, întreaga armată cruciată de 20.000 de luptători a pornit în marş spre Niceea, lăsând femeile, copiii, bătrânii şi bolnavii în tabără.
La cam 5 km de tabără, în locul în care drumul se strecura printr-o vale îngustă şi împădurită lângă satul Dracon, turcii aşteptau în ambuscadă. După ce au fost atacaţi, cruciaţii au intrat rapid în panică şi au luat-o la fugă spre tabără. Cei mai mulţi dintre cruciaţi au fost ucişi în luptă. Copii şi cei care s-au predat au fost cruţaţi. Trei mii de cruciaţi, inclusiv Geoffrey Burel, au fost suficient de norocoşi pentru a ajunge într-un castel vechi părăsit unde s-au apărat până când marina bizantină a intervenit şi i-a obligat pe turci să ridice asediul. Cele câteva mii de cruciaţi care au scăpat au reuşit să se reîntoarcă în Constantinopol. Aceştia au fost singurii supravieţuitori ai cruciadei ţăranilor.
[modifică] Vedeţi şi:
[modifică] Bibliografie
- Pierre l'Ermite şi cruciada ţăranilor: Collected Accounts.
- Frederic Duncalf "The Peasants Crusade." American Historical Review 26 (1921): pg. 440-453.
- Norman Cohn. The Pursuit of the Millennium.
