Fierea pădurii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Tylopilus felleus)
Jump to navigation Jump to search
Tylopilus felleus
Hřib žlučník.jpg
Hrib amar
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Boletales
Familie: Boletaceae
Gen: Tylopilus
Specie: T. felleus
Nume binomial
Tylopilus felleus
(Bull.) P.Karst. (1881)
Sinonime
  • Boletus felleus Bull. (1788)
  • Boletus alutarius Fr. (1815)
  • Tylopilus felleus var. alutarius (Fr.) P.Karst. (1882)
  • Dictyopus felleus (Fr.) Quél. (1886)
  • Rhodoporus felleus (Fr.) Quél. (1888)
  • Suillus alutarius (Fr.) O. Kuntze (1898)

Tylopilus felleus (Pierre Bulliard, 1788 ex Petter Adolf Karsten, 1881)sin. Boletus felleus (Pierre Bulliard, 1788), este o specie de ciuperci necomestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Boletaceae și de genul Tylopilus,[1] denumit în popor fierea pădurii[2] sau, ca și Boletus calopus, hrib amar.[3] Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, [Basarabia]] și Bucovina de Nord, se dezvoltă în păduri (și montane) de foioase sub fagi și stejari, de asemenea în păduri de conifere, prin luminișuri între pini și molizi, adeseori în ani umezi, în perioade secetoase foarte rar. Timpul apariției este din iunie până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Pierre Bulliard

În anul 1788, ciuperca a fost menționată pentru prima dată de savantul francez Pierre Bulliard în volumul V al cărții sale Histoire des plantes vénéneuses et suspectes de la France, aprobată, în 1815, de faimosul Elias Magnus Fries în volumul I al lucrării sale Observationes mycologicae sub numele Boletus alutarius.

În prezent (2018,) buretele poartă numele Tylopilus felleus, dat de micologul finlandez Petter Adolf Karsten (1834-1917) în articolul său Enumeratio Boletinearum et Polyporearum Fennicarum, systemate novo dispositarum, publicat în volumul 3 al jurnalului micologic Revue Mycologique din 1881.[6]

Au mai avut loc încercări de redenumire. Astfel renumitul micolog Lucien Quélet a descris buretele chiar de două ori, în 1886 și 1888, mai întâi sub taxonul Dictyopus felleus, apoi sub cel de Rhodoporus felleus, amândouă denumiri acceptate sinonim. Celelalte încercări de redenumire, ultima prin Albert Pilát și Aurel Dermek (Tylopilus felleus var. minor, 1974), pot fi neglijate.[1][7]

Neapărat de menționat este, că renumitul savant suedez Elias Magnus Fries a descris și determinat o ciupercă sub numele Tylopilus alutarius în volumul 1 al lucrării sale Observationes mycologicae din 1815,[8] însă sus numitul Petter Adolf Karsten a văzut în ea doar o variație a soiului Tylopilus felleus, denumind-o Tylopilus felleus var. alutarius, de verificat în jurnalul finlandez Bildrag til kännedom om Finlands natur och folk din 1882.[9] Dar aici există o diferență mare în aspect și gust (vezi mai jos).

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Boletus felleus
  • Pălăria: Ea are un diametru de 6-12 (18) cm, este foarte cărnoasă și tare, la început semisferică, apoi convexă și la maturitate plată sau ușor adâncită, deseori cu marginea ondulată și crestată. Cuticula este uscată și netedă până ușor catifelată. Coloritul pălăriei poate varia între brun-deschis și galben de miere.
  • Tuburile și porii: Sporiferele sunt destul de lungi, libere sau aderente printr-un cârlig, colorate mai întâi alb, apoi roz. Porii sunt relativ mici, inițial rotunzi, apoi unghiulari, în tinerețe albi, devenind foarte curând rozi, la bătrânețe chiar și roz-negricioși.
  • Sporii: Ei sunt fusiformi și netezi cu o mărime de 12-15 x 4-6 microni. Pulberea lor este rozalie.
  • Piciorul: El are o formă de pară, adică bulbos la bază, cu o înălțime de 8-15 cm și o grosime de 2-5 cm. Peste piciorul albicios până maroniu deschis se întinde o rețea în relief bătătoare la ochi de colorit brun-închis care tinde să dispară spre bază.
  • Carnea: Ea este cărnoasă și tare la buretele tânăr, apoi, la maturitate, moale aproape spongioasă, cu miros delicat și gust amar. Când este tăiată, carnea devine roză, ca singura în familia Boletaceae.[4][10][11]
  • Reacții chimice: Cuticula și tuburile se colorează cu acid sulfuric maroniu, carnea pălăriei cu sulfat de fier gri-roșiatic și carnea buretelui cu tinctură de Guaiacum încet albastru.[12][13]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Tylopilus felleus seamănă foarte mult cu câțiva bureți de genul Boletus cu pori neroșii, în primul rând cu Boletus edulis (Hribul),[14] Boletus edulis var. clavipes[15] sau cu Boletus aereus (hribul pucios),[16] căror strat fertil însă nu schimbă niciodată la roz, de asemenea ei au rețeaua de pe picior mai delicată. În primul rând n-au gust amar. Mai departe hribul amar poate fi confundat cu: Boletus calopus sin. Caloboletus calopus (picior galben-roșu, foarte amar și ușor otrăvitor),[17] Boletus fechtneri,[18] Boletus fragans (comestibil, picior mai gălbui șai nereticulat),[19] Boletus pinicola sin. Boletus pinophilus (hribul pinului),[20] Boletus radicans (amar, cu aspect general mai gălbui)[21] sau Boletus reticulatus sin. Boletus aestivalis (hribul de vară).[22]

O confuzie foarte plăcută este cea cu variația buretelui Tylopilus alutarius care nu este amară, ci are un gust dulceag. Se diferă de asemenea în aspect: culoarea cuticulei este mai deschisă, ca pielea de porc și piciorul nu arată o rețea pe suprafață, fiind maximal punctată.[23]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Tylopilus alutarius

Ciuperca care poate fi gustată fără ezitare, pentru că conține o cantitate doar forte mică de bufotenină. Această toxină se distruge prin încălzire.

Pe timpuri grele de război și/sau foamete, oamenii din Franța, Germania (în special din provinciile de altădată Silezia Superioară și Prusia Răsăriteană precum fosta RDG), dar, de asemenea din România, au scos amăreala, ori prin fierberea ciupercilor pentru mai mult timp în lapte smântânit, ori prin marinarea feliilor tăiate în smântâna pentru 3-4 zile, schimbând marinada zilnic. [Această procedură îmi este cunoscută și știu din experiență personală că funcționează, dar este neeficientă.] De asemenea ea să-și piardă gustul neplăcut prin uscare și făcută praf.[24]

Tylopilus felleus var. alutarius, tot descris de Karsten (1882), este numai foarte slab amar și poate fi mâncat. El poartă o rețea mai puțin intensivă.[25]

În mod general, buretele este fără interes alimentar. Un singur mic Tylopilus, adăugat din eroare de exemplu la o ciulama de hribi, o va face necomestibilă.

Dacă găsiți un burete mai deschis în culoarea pălăriei precum (aproape) lipsit de o rețea, încercați-l neapărat. Ar putea fi savurosul gemen al fierii pădurii anume Tylopilus alutarius (vezi mai sus)!

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Index fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 510-511, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1977, p. 192-193, ISBN 3-405-11568-2
  6. ^ Petter Adolf Karsten: „Enumeratio Boletinearum et Polyporearum Fennicarum, systemate novo dispositarum”, în „Revue Mycologique”, vol. 3, Toulouse 1881, p. 16-19
  7. ^ Mykobank
  8. ^ „Elias Magnus Fries: „Observationes mycologicae”, vol. 1, Editura Gerhard Bonnier, Havniae 1815, p. 115
  9. ^ Bildrag til kännedom om Finlands natur och folk, vol. 37, Editura Finska litteratur-sällskapets, Helsingfors 1882, p. 3
  10. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 79-80
  11. ^ Karl și Gretl Kronberger: „Das farbige Pilzbuch”, Editura H. G. Gachet & Co., Langen 1976, p. 20, ISBN 3-8068-0215-7
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 62, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 69
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 468-469, ISBN 3-405-11774-7
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 498-499, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 478-479, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 488-489, ISBN 3-405-11774-7
  18. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 462-463, ISBN 88-85013-25-2
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 494-495, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 470-471, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 496-497, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 472-473, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 444-445, ISBN 3-405-12124-8
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 80
  25. ^ Despre comestibilitatea buretelui

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, volumul 1-7, vezi note
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983.
  • Rolf Singer: „Die Pilze Mitteleuropas”, vol. 5 și 6: „Die Röhrlinge, pârțile 1 și 2”, Editura Justus Klinkhardt, Bad Heilbrunn 1965-1967* Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe[modificare | modificare sursă]