Generația douămiistă

Adaugă legături
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Generația douămiistă reprezintă o categorie de scriitori care au debutat începând cu anul 2000. Este caracterizată de opțiunea acestora de a scrie altfel. Poeticile lor implicite diferă de la autor la autor și chiar de la un volum la altul, în cazul aceluiași autor.

Această denumire a fost dată de Marin Mincu,[1] prin cenaclul Euridice și prin antologia sa din 2004, „Generația 2000”,[2] „pentru a indica situarea diferită (a autorilor recenți) față de generațiile anterioare, atât la nivelul orizontului de așteptare poetic, cât și al aceluia existențial.”[3]

Origine[modificare | modificare sursă]

Curentul douămiist a pornit de la două manifeste: fracturismul și utilitarismul.[4]

Fracturismul are mai multe niveluri: sociocultural, psihologic și estetic. Se declară ca fiind reflectarea literară a unei realități noi. Fracturismul luptă împotriva celor care consideră că literatura și-a atins apogeul la sfârșitul anilor optzeci și că poezia tinerilor ar fi o copie nereușită a lunediștilor[5] sau a textualiștilor. De fapt, fracturismul disprețuiește cotididianul (postmodern) și jocurile textuale, considerându-se primul model de ruptură radicală față de postmodernism.[6]

Manifestul fracturist al lui Dumitru Crudu și Marius Ianuș (1998)[7] a provocat în rândul poeților care l-au citit ecouri puternice, unii din ei simțind nevoia unor nuanțări sau contribuții proprii. Dumitru Crudu a adăugat manifestului, după publicare, o anexă cu ambiții teoretice, Ionuț Chiva a realizat o variantă a fracturismului în proză, însă majoritatea reacțiilor la textul apărut în „Monitorul de Brașov” au fost generate de inconsistența lui conceptuală. Principalul reproș a fost acela că manifestul reprezenta mai degrabă o luare de atitudine împotriva canonului literar existent decât proiectul coerent al unui program poetic.[8]

Poeții fracturiști pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Fracturismul reprezintă primul curent care nu mai are nicio legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul și este primul model al unei rupturi radicale față de postmodernism.[9]

Utilitarismului poetic a fost teoretizat de Adrian Urmanov. Pornind de la ideea că textul poetic este mort, dacă nu-l implică pe cititor, Urmanov vorbește despre „imunizarea sensibilității în fața stimulilor“, care s-ar traduce printr-o imposibilitate de raportare a receptorului la textul poetic. Autorul manifestului de față îi reproșează fracturismului lipsa unui echilibru de comunicare, considerând că acesta s-ar limita la a fi doar o altă formă de dezechilibru, prin accentul prea puternic pus pe bruiaj și prin privilegierea unei singure componente a procesului de comunicare. Prin această delimitare de fracturism, Urmanov încearcă să-și impună conceptul și viziunea tocmai printr‑o reîntregire a mecanismului de comunicare, care ar redeschide canalele de receptare poet-cititor. Poemul utilitar s-ar construi pe principiile textului de advertising, însușindu‑și de la acesta toate formele de persuasiune.[6]

Fracturismul și utilitarismul nu sunt singurele manifeste ale generației douămiiste. Au mai fost publicate Deprimismul lui Gelu Vlașin și Performatismul lui Claudiu Komartin.[6]

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Poezia anilor 2000 nu este una unitară. În ciuda delimitărilor teoretice clare între fracturism și utilitarism, mai întâi, iar apoi, între diferite vârste ale tinerei poezii românești a anilor 2000, e „imposibil de identificat un model fundamental comun sau un corpus de discursuri acceptat ca reper de mai mult de doi sau trei scriitori”. Cu toate acestea, Grațiela Benga își asumă rolul realmente dificil al categorisirii, împărțind tabloul douămiist în: „poezia noului realism autenticist”, poezia conceptului și a limbajului”, „poezia autenticismului existențialist”, „poezia neoexpresionistă”, „poezia măștilor”, „poezia profundului”, „poezia traumei”, poezia intervalului”, „poezia de tranziție moderată” (după 2006), „poezia fără bariere”, poezia „de la fizic la meta-fizic”, „poezia contradicților”, „poezia alienării”, „poezia lucidității”, „poezia memoriei”, plus o categorie suplimentară, indecisă, numită „căutări, așezări, reașezări”.[10]

Tinerii autori ai anilor 2000 sunt vocali, energici, revoltați, dar nu au cu toții aceeași atitudine ireverențioasă și nici nu împărtășesc aceeași stilistică.[11]

Generația douămiistă abordează teme precum: explorarea mizeriei cotidiene, retragerea imaginarului literar în zona lumilor marginale din punct de vedere social, în spațiile lipsite de orizont ale periferiei și provinciei, sondarea formelor existenței larvare, focalizarea pe detalii ce frizează grotescul, cultivarea oralității, „coloristica“ argotică a limbajului, exprimarea frustă, directă, „indecentă“ sau chiar „vulgară“, „lipsa de pudoare”[12] sau supradimensionarea temei sexualității, până la alunecarea pe panta „pornografiei“.[13]

„Douămiiștii“ nu s-au individualizat doar din perspectivă mai largă, exterioară, prin modul în care s-au raportat la fenomenele literare anterioare și la formele lor de reprezentare specifice. Mai exact, prin radicalizarea proiectului biografist-autenticist optzecist și prin „reumanizarea“ literaturii.

Multe dintre direcțiile explorate într-o primă fază, precum visceralitatea, agresivitatea discursului, „predilecția pentru morbid și pentru zonele psihedelice și intraumane“[14], care nici nu pot fi considerate linii definitorii pentru poezia „douămiistă“ în ansamblu, sunt abandonate ulterior sau rămân în alte fonduri de expresivitate.[13]

Atracția către obscenitate este tipică mentalității postmoderniste. Limbajul douămiiștilor este extrem de dur, chiar obscen, până la limita suportabilității argotice.[15]

Acești poeți vor să fie (și sunt) cei mai radicali: nu-i mai satisfac ironia, ludicul, parodicul, autoreferențialitatea textuală – trăsături acreditate de literatura optzecistă în special. Ceea ce îi preocupă nu este textul și nici experimentul textualist, ci, în primul rând, contextul social.[16] Sunt autori a căror biografie a fost marcată de perioada de tranziție a anilor ‘90, perioadă în care și-au petrecut adolescența, și pentru care căderea regimului comunist a reprezentat un moment cheie și o oportunitate de deturnare a canonului optzecist, căruia i-au reproșat incapacitatea de a opune rezistență printr-o subversiune explicită și prin luări de poziție categorice.[17]

Poeți reprezentativi[modificare | modificare sursă]

Scriitori douămiiști
Numele Anul debutului
literar 		Opera de debut Observații
Constantin Acosmei 1995 A debutat înainte de anul 2000
Șerban Axinte 1998 Starea balanței A debutat înainte de anul 2000

Legături externe[modificare | modificare sursă]

https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/interviu-criticul-nicolae-manolescu-generatia-1758593.html Interviu cu Nicolae Manolescu

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Marin Mincu, Polemos: duelul cu/în idei, Editura Compania, București, 2011
  • Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, vol. II, Lirica epocii postcomuniste, Editura Casa de pariuri literare, București, 2011
  • Grațiela Benga, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016
  • Compania poeților tineri, antologie de Dan Coman și Petru Romoșan, Editura Compania, 2011
  • Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, antologie realizată de Daniel D. Marin, Editura Paralela 45, 2010
  • Ion Pop, Avangarda în literatura română, Editura Atlas, 2000
  • Nicolae Vasile (coordonator), Enciclopedia scriitori din generația 2000, vol. 1, Editura UZP - Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, 2020
  • Cine nu e mângâiat nu există. Antologia generației 2000, de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cozmescu, Editura Cartier, 2021
  • Silviu Gongonea, O incursiune în cadrul avangardei literare românești, Craiova, Editura Universitaria, 2021

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mincu, Marin, coordonator (). Generația 2000. Editura Pontica. p. V. 
  2. ^ „„Douămiism la purtător", articol de Marius Chivu, publicat în Dilema Veche, nr. 341 din 25 august-1 septembrie 2010”. Accesat în . 
  3. ^ Mincu, Marin (). Polemos: duelul cu/în idei. Editura Compania. p. 317. 
  4. ^ „Iulian Boldea - Generația 2000. Trei ipostaze poetice - articol publicat în 16 august 2012, în Revista Cultura, nr. 385”. Accesat în . 
  5. ^ „Sorin Șerb - Despre Nicolae Manolescu la a 80-a aniversare. Când poezia era subversivă, articol din 27 noiembrie 2019”. Accesat în . 
  6. ^ a b c „Șerban Axinte, „Douămiismul de esență tare" în Observator cultural, nr. 836 din 2016”. Accesat în . 
  7. ^ „Manifestul fracturist”. Accesat în . 
  8. ^ Olaru, Ovio. Douămiismul poetic românesc. Condițiile unei schimbări de paradigmă. Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. 
  9. ^ Marius Ianuș, Dumitru Crudu (). Manifest fracturist, în „Monitorul de Brașov”. 
  10. ^ Cotoi, Amalia (). Dinamica poeziei douămiiste, articol apărut în revista „Steaua”, Cluj, mai 2017, p. 42. 
  11. ^ Benga, Grațiela (). Rețeaua: Poezia românească a anilor 2000. Editura Universității de Vest. p. 15. 
  12. ^ „Pudoarea în proza românească extrem contemporană”, publicat de Camelia Teodora Bunea, în revista „Vatra”, nr. 3-4, din 2020, p. 179-186
  13. ^ a b Sînziana-Maria Stoe - „Privind înapoi, douămiismul”, articol din 7 decembrie 2021. „observator cultural”. Accesat în . 
  14. ^ Cernat, Paul (). Articolul „Douămiism vs. Douămiism”, din Cuvîntul, anul XV (XX), nr. 6 (384)/iunie 2009. 
  15. ^ Mincu, Marin, coordonator (). Generația 2000. Editura Pontica. p. VII. 
  16. ^ Mincu, Ștefania (). Douămiismul poetic românesc. Starea poeziei II. Editura Pontica. p. 15. 
  17. ^ Mincu, Marian (). Avangarda literară românească. Editura Pontica. p. 33-37. 
  18. ^ „februarie 2011”. Artgothica. Accesat în . Paul Aretzu: Silviu Viorel Păcală aparține, prin data debutului, generației douămiiste. 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Generația_douămiistă&oldid=15677369