Aureliu Goci

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Aureliu Goci
Aureliu goci.jpg
Aureliu Goci in 2014
Date personale
Născut5 iunie 1948
Letca Nouă, Giurgiu
PărințiMarin și Elena Goci
Căsătorit cuGabriela Banu
CopiiCostin Aurelian Banu
Andrei Alexandru Goci
Naționalitate România
Ocupațiecritic literar[*] Modificați la Wikidata
StudiiFacultatea de Filologie București
PregătireNicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vladimir Streinu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Marian Popa, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, Emanuel Vasiliu, Matilda Caragiu Marioțanu
Activitatea literară
Activ ca scriitor1970 - prezent
Operă de debut1970 - critică România Literară (la rubrica „Poezie”)

Aureliu Goci (n. 5 iunie 1948, Letca Nouă, Giurgiu) este un critic literar român.

Biografie[1][2][modificare | modificare sursă]

Aureliu Goci este un critic literar născut la 5 iunie 1948 în satul Letca Nouă din județul Giurgiu. Părinții: Marin și Elena , poștaș, respectiv muncitoare.

Studii[modificare | modificare sursă]

Studiază exclusiv la București (Liceul 36, „Ion Barbu”) și la Facultatea de Filologie 1967 - 1972,ultima poromoție cu 5 ani de studiu , cu profesorii: Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vladimir Streinu, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Marian Popa, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, Emanuel Vasiliu, Matilda Caragiu Marioțanu.

Debut în critică[modificare | modificare sursă]

În anul III de facultate, Nicolae Manolescu îl cooptează colaborator la „România Literară” pentru rubrica de „Poezie”. Publică în revistele România literară, Amfiteatru, Scînteia tineretului, Luceafărul, Ramuri, Curtea de la Argeș, Confesiuni și altele.

Cariera[modificare | modificare sursă]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Căsătorit cu traducătoarea și scriitoarea Gabriela Banu; doi fii – Costin Aurelian Banu și Andrei Alexandru Goci.

Opera[3][4][modificare | modificare sursă]

Colecții inițiate[modificare | modificare sursă]

  1. „Manuscriptum” în 50 de numere, alături de Fănuș Băileșteanu (ed. Muzeului Literaturii Române, 1983)
  2. „Clasicii noștri” (editura „Exigent”, cu prefețe semnate aproape exclusiv de A.G.)
  3. „101 capodopere ale romanului românesc” (editura Gramar)

Volume de critică și studii critice[modificare | modificare sursă]

  1. Delavrancea și devenirile arhetipului (ed. „Glasul”, 1995)
  2. Arghezi între infinituri. Eseu despre religiozitatea omului necredincios, (ed. Curierul Dunării, 1996)
  3. Eminescu la infinit, (ed. Viitorul românesc, 1997)
  4. Răzbunarea lui Moromete sau Marin preda și onoarea de a fi contrazis de istorie (ed. Curierul Dunării, 1998)
  5. Romane și romancieri în secolul XX (ed. Fundației PRO, 2000)
  6. Originile, înflorirea și răspândirea mitului Dracula (ed. Equator Publishers, Victoria, Australia, 2000)
  7. Mileniul al III-lea și „direcția nouă” în cultura românească (ed. Viitorul românesc, 2001)
  8. Geneza și structura poeziei românești în secolul XX (ed. Gramar, 2001)
  9. Dinu Săraru și reconvertirea romanului în poveste (ed. Semne, 2002)
  10. Fenomenul Caragiale și reîncarnările virtuale (ed. Curierul Dunării, 2002)
  11. Prozatori români la frontiera dintre milenii ( ed. Viitorul românesc, 2003)
  12. Prozatori romnâni la frontiera mileniului, ediție revăzută și adăugită (ed. Betta, 2009)
  13. Apocalipsa după Arghezi (ed. Betta, 2010)
  14. Poeți români la frontiera dintre milenii (ed. Niculescu, 2012)
  15. Liviu Rebreanu – centrul operei și distribuția tipologică (ed. Betta, 2014)
  16. Întâmpinarea cărților – echilibru și contraste, metamorfoze și metafore în cronici literare (ed. Betta, 2015)
  17. Mircea Eliade – spațiul ancestral și tipologia urbană (ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 2016)
  18. Mihai Eminescu - Identitate și semnificație (ed. Betta, București, 2017)

Referințe critice[modificare | modificare sursă]

Al. Piru: Fostul nostru student, Aureliu Goci, scrie critică literară cu pasiune și aplicație și atacă subiecte numai de vârf: Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Istoria și structura genurilor literare.

A publicat foarte devreme cronici și recenzii, studii specializate și exhaustive, dar a amânat, până la limita ratării, debutul în volum. Student eminent, a practicat ulterior toate meseriile filologice: a fost profesor, bibliotecar, muzeograf, redactor la toate tipurile de publicații de la cotidian la reviste foarte specializate, de tip „Manuscriptum”. Avem acum, în 1992, plăcerea și motivația să-i predăm ștafeta direcției critice pentru o nouă „generație maioresciană”, pe care și noi am primit-o de la G.Călinescu. Profesorul o avea de la Mihail Dragomirescu, care și el o preluase, ca pe un mesaj sacerdotal, și chiar printr-un fel de ritual de inițiere, de la Titu Maiorescu, pe la începutul secolului XX. Credem că autorului monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent” i-ar fi plăcut modul gordianic prin care Goci rezolvă unele, aparent insurmontabile, probleme ale analizei și sintezei. Ca și imaginația sa critică.

El s-a născut cu „harul”, noi îi transmitem „darul”.[5] (recomandare pentru ocuparea postului de muzeograf la Muzeul Literaturii Române, apărut ulterior ca referință critică).

Dumitru Radu Popescu: Aureliu Goci are un ideal – profesorul Piru consideră că, în afară de a trăi ca orice familist, istoria și critica literară formează temeiul existenței sale. Precum d. Al.Piru, citește tot ce apare pe piața culturală și, ca și cum ar veni dinspre viitor, domnul Goci vrea să-și spună părerea despre trecut și prezent, (asumându-și chiar posibilitatea de a greși. Are simpatii, idiosincrazii, ca orice critic viu. Adică este un critic normal). A cunoscut la față, din studenție, toate motoarele critice ale vremurilor și a asistat la multiplele schimbări la față ale acestor motoare ce trebuiau să împingă înainte societatea – și societatea culturală în primul rând! – curățind-o de putregai. (...)

Aureliu Goci scrie despre prozatori, despre poeți, despre debutanți sau despre cei aflați în fața mareliu debut de dincolo, având ambiția să descopere noi ramuri în ogorul literar. Scrie și despre critici, despre aproape toți cei care au ceva de spus, dar nu-i ocolește nici pe cei care cunosc totul despre nimic și descriu în pagini somptuoase nimicul social, politic, moral, sexual (...)

Oricum, Aureliu Goci nu-i consideră pe literați niște păcătoși pentru care criticul (oricine ar fi el) trebuie să se jertfească, asemenei lui Cristis, ca să-i mântuiască... Nu, Aureliu Goci este un om între oameni, un coleg, cu simpatiile și idiosincraziile sale, ca orice critic, asemeni profesorului Piru, pentru care apatia critică era un nonsens care certifica rațiunea de a nu fi critic.[6]

Nicolae Georgescu: Aureliu Goci vine către tărâmul Eminescu după largile sinteze asupra poeziei românești și asupra romanului, adevărate istorii ale literaturii făcute categorial, după o ediție a poeziilor eminesciene cu o prefață ce sintetizează viziunea sa în domeniu – și  după câteva monografii exemplare dedicate unor scriitori clasici români. De fapt, acest „după” se referă, temporal, doar la ordinea aparițiilor – pentru că preocuparea sa pentru subiect a fost concomitentă și rămâne o permanență, fie ca referențial expres, fie ca tratare în sine printre celelalte lucrări.  Autorul vine în istoria literară din domeniul atât de delicat al criticii literare, în care se ilustrează cu metaforă și aplomb în clară descendență călinesciană (între colegii săi de generație era un merit și chiar o glorie să fii numit de către colegi „Călinescu-cel-mic”, apelativ pe care și l-au auzit numai câțiva, printre care și Aureliu Goci) – călinescianism ce implică talent înainte de toate, adică pasiune a scrisului frumos, dar și cunoaștere autentică, din surse prime, și cuprindere culturală cât mai largă (sau, cel puțin, fugă de specializare într-un singur domeniu umanist).[7]

Radu Voinescu: Critic având o bogată și semnificativă experiență în apropierea, pe căi mai puțin bătătorite, de nume clasice ale literaturii române (a se vedea, între altele, “Liviu Rebreanu. Centrul operei și distribuția tipologică”, din 2014), cu fecunde intuiții și identificări tematice, Aureliu Goci procedează gidian, proiectând lumina investigației sale ca pe un cerc trasat în jurul subiectului luat în discuție. Rezultă un eseu (...) incitant, alert, dar care nu-și refuză, acolo unde e cazul, pătrunderea în profunzimile subiectului, cititorul fiind purtat cu meșteșug pe căi ce lămuresc multe dintre aspectele operei lui Eliade, operă ce aglutinează un topos numit de autor, cu un vădit curaj lexical, “bucureștitate”, adică un univers ce denotă “stereotipul specificității și conexiunea cu tradiția”.[8]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin (). Dictionarul scriitorilor romani de azi. Portile orientului. 
  2. ^ Academia romana. Dictionarul general al literaturii romane, Vol. III. 
  3. ^ Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin (). Dictionarul scriitorilor romani de azi. Portile orientului. 
  4. ^ Goci, Aureliu (). Liviu Rebreanu - Centrul operei si distributia tipologica. Betta. 
  5. ^ Goci, Aureliu (). Arghezi intre infinituri. Curierul Dunării. p. Referințe critice. 
  6. ^ Goci, Aureliu (). Prozatori la frontiera mileniului. Betta. p. Referințe critice. 
  7. ^ Goci, Aureliu (). Mihai Eminescu - Identitate și semnificație. Betta. p. Cuvânt înainte. 
  8. ^ Voinescu, Radu; Luceafărul de dimineață (noiembrie - decembrie 2017). „Mircea Eliade – bucureșteanul” (11-12).  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)