Furan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Furan
Nume IUPACFuran
Alte denumiriFurfuran
Identificare
Număr CAS110-00-9
ChEMBLCHEMBL278980
PubChem CID8029
Informații generale
Formulă chimicăC4H4O
Aspectlichid incolor, volatil
Masă molară168,07 g/mol
Proprietăți
Densitate0,936 g/mL
Starea de agregarelichid
Punct de topire−85.6 °C
Punct de fierbere31,3 °C
Temperatură de aprindere−69 °C
Pericol
F+ : Extrem de inflamabilT : Toxic
Extrem de inflamabil, Toxic,
Fraze RR12, R19, R20/22, R38, R45, R48/22, R52/53, R68
Fraze SS45, S53, S61
SGH02 : InflamabilSGH08 : Sensibilizant, mutagen, cancerigen, reprotoxic
Pericol
H224, H302, H315, H332, H341, H350, H373, H412, EUH019, P201, P210, P261, P273, P281, P311,
NFPA 704

4
2
1
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Furanul este un compus heterociclic, format dintr-un inel aromatic din cinci atomi, dintre care patru sunt atomi de carbon și unul de oxigen. Clasa de compuși organici care conține astfel de inele se numesc furani.

Furanul este un lichid incolor, inflamabil, foarte volatil și cu un punct de fierbere apropiat de temperatura camerei. Este solubil în solvenți organici obișnuiți, ca de exemplu alcool, eter și acetonă, dar este greu solubil în apă. [1] Este toxic și poate fi cancerigen.

Obținere[modificare | modificare sursă]

Industrial, furanul este fabricat ori prin decarbonilarea catalitică (în prezență de paladiu) a furfuralului, ori prin oxidarea catalitică (în prezență de cupru) a 1,3-butadienei: [2]

Sinteza furanului
Sinteza furanului

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hans Dieter Jakubke; Hans Jeschkeit (). Concise Encyclopedia of Chemistry. Walter de Gruyter. pp. 001–1201. ISBN 0-89925-457-8. 
  2. ^ H. E. Hoydonckx, W. M. Van Rhijn, W. Van Rhijn, D. E. De Vos, P. A. Jacobs (), „Furfural and Derivatives”, Ullmann's Encyclopedia of Industrial Chemistry, Weinheim: Wiley-VCH, doi:10.1002/14356007.a12_119.pub2 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • C.D.Nenițescu Chimie Organică, vol. II, ediția a VII-a, Editura Didactică și Pedagogică, 1973, pag. 567-568
  • Mică Enciclopedie de Chimie, Editura Enciclopedică Română, 1974, pag. 238