Buricul măslinului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Terminat.

Omphalotus olearius sin. Pleurotus olearius
Omphalotus olearius (DC.) Singer 699862.jpg
Buricul măslinului
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Marasmiaceae
Gen: Omphalotus
Specie: O. olearius
Nume binomial
Omphalotus olearius
(DC.) Singer (1948)
Sinonime
  • Agaricus olearius DC. (1815)
  • Pleurotus olearius (DC.) Gillet (1876)
  • Dryophila phosphorea (Battarra ex Pers.) Quél. (1888)
  • Clitocybe olearia (DC.) Maire (1933)
  • Clitocybe phosphorea (Battarra ex Pers.) Bohus (1957)

Omphalotus olearius (Augustin Pyramus de Candolle, 1815 ex Rolf Singer, 1948) sin. Pleurotus olearius (Augustin Pyramus de Candolle, 1815 ex Claude Casimir Gillet, 1876), din încrengătura Basidiomycota în familia Marasmiaceae și de genul Omphalotus,[1] este împreună cu „gemenul” său Omphalotus illudens o ciupercă otrăvitoare, numită în popor buricul măslinului.[2] Acest burete este o specie saprofită care crește în grupuri cu multe exemplare. După cum sugerează și numele, buretele apare pe lemn de măslini.[3] În România, Basarabia și Bucovina de Nord se găsește la rădăcinile de castani comestibili precum în păduri de foioase uscate pe stejari și carpeni, apărând deseori pe lemn îngropat în sol, ce astfel nu se poate distinge în cele mai multe cazuri, din (iunie) iulie până în septembrie.[4][5]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Pleurotus olearius
  • Pălăria: Ea are un diametru de 6-12 cm, este inițial convexă, apoi se aplatizează, iar la sfârșitul maturizării este adâncită, chiar în formă de pâlnie, cu marginea vălurită și răsfrântă spre picior și cu gurgui central vizibil (buric). Cuticula este netedă, lucioasă și cu striații foarte fine, radiale. Coloritul variază de la gălbui-portocaliu la brun-roșcat, uneori cu pete mai întunecate de diferite dimensiuni.
  • Lamelele: Ele sunt decurente de-a lungul piciorului, foarte dese, nu prea înalte și tare bifurcate. Coloritul este galben-auriu cu nuanțe portocalii, mai mult sau mai puțin intense. În întuneric emit ca piciorul o ușoară luminescență verde-albăstruie.
  • Sporii: Ei sunt ovoidali, aproape rotunzi, netezi, cu o mărime de 4-7 x 3,5-6 microni. Culoarea lor este albicios-gălbuie.
  • Piciorul: El are o înălțime de 5-14 cm și o lățime de 0,9-1,5 cm, fiind plin, fibros, dur și conic, subțiindu-se către bază și în interior de culoare galben-portocalie. Suprafața este ridată. Afară este de aceeași colorit cu pălăria. În întuneric emite ca lamelele o ușoară luminescență verde-albăstruie.
  • Carnea: Ea este rezistentă și fibroasă, având pete deschise sau închise. Mirosul este puternic și plăcut, gustul dulceag.[4][5]
  • Reacții chimice: Carnea se decolorează cu hidroxid de potasiu verde și cu hidroxid de amoniu palid-verzui pe suprafața pălăriei precum cu sulfovanilină imediat roșu-violet, apoi mai închis (pălărie și lamele).[6]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

Cu toate că ciuperca prezintă proprietăți medicinale antibiotice slabe, efectul toxic al conținutului de iludină, numit sindromul resinoidian,[7] ce rescrie practic ADN-ul celulelor „infectate”, este mult mai dăunător. Intoxicațiile cu această ciupercă sunt numai foarte rar fatale, dar se manifestă clar, durând chiar până la o săptămână. Ele apar în intervalul de la o jumătate până la patru ore de la ingestie și constau în crampe puternice, tulburări digestive ca greață, vomă, diaree, dureri abdominale care antrenează tulburări hidro-electrolitice (deshidratare, șoc hipovolemic). Transpirații si dureri de cap sunt posibile. În unele cazuri s-a descris o scădere a tensiunii arteriale și a frecvenței cardiace, pe când simptome neurologice sunt foarte rare.[8][9]

Nu există un antidot specific. Pentru tratament se aplică măsuri terapeutice simptomatice, constând in administrare de antispastice, antidiuretice, antiemetice si reechilibrare hidroelectrolitică.[8]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Ciuperca este confundată cel mai ades cu Cantharellus cibarius,[10] deosebindu-se prin faptul că gălbiorul nu are lame propriu zise ci doar niște pliuri, precum Omphalotus olearius are carnea în picior de culoare portocalie în loc de albicios-gălbuie. Mai departe buretele poate fi confundat cu „gemenii” săi Omphalotus illudens, (diferențele sunt la nivel de ADN respectiv la preferințele saprofite)[11] și Omphalotus olivascens (diferențele sunt la nivel de ADN respectiv la preferințele saprofite, prezintă în plus pete măslinii pe pălăria ciupercii mature),[12] ambii tot atât de otrăvitori precum cu mortalele Galerina marginata și Inocybe lacera[13] sau cu comestibilele Hygrophoropsis aurantiaca (are lame bifurcate dar nu crește in grupuri compacte)[14] precum Hygrocybe aurantiosplendens.[15]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ Naturführer, Stiria
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 316-317, ISBN 3-405-11774-7
  5. ^ a b Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 36-37, ISBN 978-3-8427-0483-1
  6. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 82, ISBN 3-85502-0450
  7. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 52, ISBN 3-426-00312-0
  8. ^ a b D. Panaitescu – Intoxicații cu ciuperci
  9. ^ Deutsche Gesellschaft für Mykologie, Syndrome
  10. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 207-209, ISBN 3-426-00312-0
  11. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 37, ISBN 978-3-8427-0483-1
  12. ^ Omphalotus olivascens
  13. ^ Funghi italiani
  14. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 92-93, ISBN 978-3-440-14530-2
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 408-409, ISBN 3-405-12124-8

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ettore Bielli: „Funghi. Conoscere, riconoscere e ricercare tutte le specie di funghi piu diffuse”, Editura Istituto Geografico De Agostini, Novara 1997, ISBN 88-415-4140-7
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Kai Welzel: „Molekularbiologische Untersuchungen zur nicht-ribosomalen Peptidsynthese in Omphalotus olearius” Editura WiKu-Verlag für Wissenschaft und Kultur, Berlin 2006, ISBN 3-86553-138-5

Legături externe[modificare | modificare sursă]