Burete primăvăratic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Amanita verna
Amanita verna.jpg
Burete primăvăratic
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Hymenomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Amanitaceae
Gen: Amanita
Specie: A. verna
Nume binomial
Amanita verna
(Bull. ex Fr.) Lam.
Toxic.png

Amanita verna (1783), sin. Agaricus bulbosus f. vernus (1780) (mai departe și Agaricus virosus var. vernus (1838), Amanitina verna în 1941), din familia Amanitaceae și genul Amanita este împreună cu gemenele ei Amanita virosa și Amanita phalloides una din cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute. Această specie este numită în popor burete primăvăratic. El coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor) și se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord din mai până în septembrie mai ales în păduri foioase (stejar, fag, castan), sub castani, prin tufișuri, chiar și în livezi și parcuri, crescând de preferat pe soluri calcaroase.[1][2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Jean-Bapt. de Lamarck

Ordinul Agaricales este de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic în diferență de exemplu cu genul Boletus (între 44 și 34 milioane de ani).[3]

Această ciupercă a fost comentată de mulți micologi aproape mereu ca o formă respectiv variație a speciei Amanita phalloides.

În anul 1780, buretele a fost descris oficial pentru prima dată de botanistul francez Pierre Bulliard în volumul I al operei sale Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume sub denumirea Agaricus bulbosus f. (forma) vernus.[4] Aceasta a fost modificată de savantul francez Jean-Baptiste de Lamarck (1744-1829) în volumul I al lucrării sale Encyclopédie méthodique. Botanique (1783), el numind-o Amanita verna.[5]

Între denumiri mai discutate pot fi menționate acea a lui Elias Magnus Fries din 1838 (Agaricus virosus var. vernus) precum acea a micologului francez Edouard-Jean Gilbert (1888-1954), care a numit specia în cartea sa Amanitaceae (Milano, 1941) Amanitina verna.[6] Această lucrare, în care a descris toate speciile cunoscute din genul Amanita, face o contribuție semnificativă la Iconographia Mycologica a lui Giacomo Bresadola.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Amanita verna tânăr
Amanita virosa
Amanita phalloides

Această specie are un velum universale (văl universal), o membrană subțire care o învelește la începutul evoluției ei, extinzându-se de la vârful pălăriei la capătul inferior al piciorului precum un velum partiale (văl parțial) care acoperă numai părțile purtătoare de spori, astfel încât se întinde de la de marginea pălăriei la capătul superior al tijei. Scurt timp mai târziu, membranele se rup, lăsând urme de fulgi pe pălărie, un guler în jurul tijei și o rămășiță în formă de săculeț la bază, numită volva (vagin).[7]

  • Pălăria: Ea este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate, cu un diametru de aproximativ 4-10 cm și este amenajată central peste picior, la început emisferică, apoi convexă ca în final să fie aproape plată, netedă, uscată sau ușor lipicioasă, în bătrânețe cu margine foarte subțire și sinuoasă. Pălărie și picior sunt ușor separabili. Ciuperca poartă fulgi albi puțin pronunțați (rest al velum universale), care dispar repede după o ploaie. Culoarea ei este albă uneori cu nuanțe de ocru deschis sau rozalie.
  • Lamelele: Ele sunt aglomerate, late, libere (fără contact cu picior) sunt foarte strânse una lângă alta, albe, intercalate cu numeroase jumătăți de lamele, de lungime inegală și la maturitate bulboase. Trama (micologie) lamelelor este bilaterală. Pulberea sporilor este albă, sporii fiind rotunjori, netezi, incolori și amiloidozi (colorându-se cu un reactiv de iod).
  • Piciorul: El are o lungime de 5-12 cm și o lățime de 0,7-2 cm, fiind alb, câteodată brumat, puțin îngroșat la bază, sfârșind într-un bulb infășurat de o volvă membranoasă. Mai departe el este destul de subțire, îngustându-se în sus, la început plin, apoi împăiat, la sfârșit gol. Înapoi rămâne la fructele mature un inel în jurul mijlocului tijei care este neted, liber și atârnat în jos.
  • Carnea: Ea este mereu albă, fragedă și minimal fibroasă. În tinerețe este fără miros sau gust specific, primind la bătrânețe unul neplăcut. Faceți niciodată o probă! Buretele este, consumat chiar și în doze foarte mici, tare otrăvitor, la o cantitate de aproximativ 30 g mortal.[1][2]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

Amanita verna menține aproximativ zece toxine diferite, din otrava non-letală muscarina foarte puțin, în schimb cantități foarte mari de veninuri mult mai periculoase, fiindcă cu efect mortal, ca de exemplu falloidine (între ele faloidina, falacidina și falisina), amanitine α, β, γ, δ, ε precum aminopectide, în primul rând virotaxine care sunt compuse din șapte aminoacizi, peptide ciclice, toxice ce apar de asemenea în „gemenele” ei Amanita phalloides și Amanita virosa. În acțiunea lor, ele aseamănă faloidinei. Astfel conțin cele trei amanatide numite mai sus în material proaspăt aproximativ 20 până la 60 de miligrame falotoxine la 100 de grame masă fungidă. Doza letală de amanitină la om este de 0,1 miligrame pe kilogram de greutate corporală, pentru o persoană de 70 kilograme adică aproximativ 7 miligrame. Această cantitate este conținută în aproximativ 30 de grame de ciuperci proaspete. Un organism ajuns la maturitate poate cântării 50 de grame sau mai mult, prin urmare, un singur exemplar consumat va produce o otrăvire mortală.[8][9][10][11]

Simptomele otrăvirii sunt identice, amatoxina atacă ficatul, iar simptomele apar abia după 6-24 ore de la consumare, prima dată doar cu niște crampe și diaree puternice, ce durează 2-3 zile, iar în a treia zi semnele par să dispară ceea ce duce la gândul revenirii victimei, dar este doar liniștea dinaintea ultimului val care în cele mai multe cazuri este fatală. Se consideră că pentru o persoană sănătoasă, matură, doza letală este undeva la 30 g din această ciupercă, dar ea va diferii mult pentru copii, vârstnici, bolnavi. Așadar ar trebui să fim foarte atenți la aceste specii de ciuperci[12][13][14]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Specia Amanita verna poate fi confundată cu Amanita phalloides, de culoare mai deschisă sau Amanita virosa, ce nu joacă un rol, pentru că toate trei sunt mortal otrăvitoare. Dar de dincolo, ea poate fi recunoscută prin eroare ca ciupercă comestibilă. Asta se poate întâmpla la clasificarea altor Amanitaceae, ca de exemplu la A. citrina, A. eliae, A. ovoidea, A. strobiliformis, variația albă a Amanita vaginata sau A. vittadini.[15]

Pentru începători se pot ivi probleme, deoarece buretele se poate confunda cu specii de genul Agaricus, între altele cu Agaricus abruptibulbus,[16] Agaricus aestivalis,[17] A. arvensis,[18] A. campestris, A. radicatus,[19] A. semoticus,[20] A. silvicola[21] sau Leucoagaricus leucothites precum Leucoagaricus cretaceus,[22] dar și cu Lepiota naucina,[23] Volvariella bombycina,[24] Volvariella speciosa sin. Volvariella gloiocephala[25] sau cu Calocybe gambosa.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 90-91, ISBN 3-405-11774-7
  2. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 105, 107, 109-110, ISBN 3-426-00312-0
  3. ^ Bryn Dentinger: „Molecular phylogenetics of porcini mushrooms (Boletus section Boletus)”, în: Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 57, nr. 3,‎ Londra 2010, p. 1276–1292
  4. ^ Charles Kavina și Albert Pilat (Ed.): „Atlas des champignons de l'Europe rédigé”, vol. 1, Editura Chez les éditeurs, Praga 1934, p. 12
  5. ^ Jean-Baptiste de Lamarck: „Encyclopédie méthodique. Botanique”, vol. 1, Editura Panckoucke, Paris, Liège 1783, p. 113
  6. ^ Index fungorum
  7. ^ Heinrich Dörfelt, Gottfried Jetschke (Ed.): „Wörterbuch der Mykologie”, Editura Spektrum, Heidelberg 2001, p. 336-338, ISBN 3-8274-0920-9
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 58-78, ISBN 3-405-11774-7
  9. ^ Karl și Gretl Kronberger: „Das farbige Pilzbuch”, Editura H. G. Gachet & Co., Langen 1976, p. 14-18, ISBN 3-8068-0215-7
  10. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, Münchenj, Berna Viena 1977, p. 116-126, ISBN 3-405-11568-2
  11. ^ Otrăvile Amanitei
  12. ^ Andreas Bresinsky, Helmut Besl: „Giftpilze - Ein Handbuch für Ärzte, Apotheker und Biologen”, Editura Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft mbH, Stuttgart 1985, p. 30-31
  13. ^ Toxinele specii Amanita verna 1
  14. ^ Toxinele specii Amanita verna 2
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 88-119, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 168-169, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 76-77, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 74-75, ISBN 3-405-12081-0
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 64-65, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 50-51, ISBN 88-85013-25-2
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 68-69, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 40-41, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 134-135, ISBN 3-405-11774-7
  24. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 124-125, ISBN 3-405-11774-7
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-33, ISBN 3-405-12081-0

Bibiliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • J. Breitenbach, J. F. Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 4: Blätterpilze, partea a 2-a, Editura Mycologia, Luzern 1995* H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Bruno Cetto, volumul 1, vezi note
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • E. Horak: „Röhrlinge und Blätterpilze in Europa” Editura Elsevier GmbH, München 2005
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]