A doua bătălie de pe Lacurile Mazurice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
A doua bătălie de pe Lacurile Mazurice
Parte din Frontului de Est din Primul Război Mondial
Ostfront 18021915.jpg
Frontul de est, 7–18 februarie 1915
Informații generale
Perioadă 7–22 februarie 1915
Loc Prusia Orientală, Germania (astăzi în Polonia)
54°N 22°E
Rezultat victorie germană
Beligeranți
 Imperiul Rus  Imperiul German
Conducători
Nikolai Ruzski⁠(en)
Thadeus von Sievers⁠(en)
Pavel Plehve⁠(en)
Paul von Hindenburg
Erich Ludendorff
Max Hoffmann⁠(en)
Hermann von Eichhorn
Efective
la început, 220.000 de oameni la început, 100.000 de oameni
Pierderi
200.000 morți, răniți, dispăruți[1] pierderi scăzute;[2] 16.200 morți, răniți, dispăruți

A doua bătălie de pe Lacurile Mazuriene, denumită și bătălia de iarnă de pe Lacurile Mazuriene, a constituit partea nordică a ofensivei Puterilor Centrale pe Frontul de Est din iarna lui 1915. Ofensiva avea scopul de a înainta peste râul Vistula și eventual de a scoate Rusia din război.

Context[modificare | modificare sursă]

Șeful statului major german Erich von Falkenhayn credea cu tărie că războiul va fi câștigat pe Frontul de Vest și ezita să-l susțină pe Paul von Hindenburg, comandantul Frontului de Est. Falkenhayn a aprobat însă în cele din urmă ofensiva pusă la cale de Hindenburg.

Hindenburg urma să conducă personal ofensiva de pe sectorul nordic în zona Lacurilor Mazurice⁠(en) (locul unei alte bătălii din 1914). Generalul Alexander von Linsingen⁠(en) avea să conducă un atac împotriva rușilor în Carpați pe direcția Lemberg, și mai spre sud, generalul Svetozar Borojević va încerca să înlăture asediul cetății Przemyśl.

Forțele[modificare | modificare sursă]

Pentru ofensiva din nord, Hindenburg avea la dispoziție Armata a VIII-a Germană⁠(en), comandată de Otto von Below⁠(en). În est mai era trimisă și o forță nou-creată, Armata a Zecea Germană⁠(en), sub comanda general-colonelului Hermann von Eichhorn. În fața lui Hindenburg se afla Armata a X-a Rusă a generalului Sievers în zona Lacurilor Mazurice. Spre sud, de-a lungul liniei rusești de lângă Lacurile Mazurice, se afla Armata a XII-a Rusă, condusă de Pavel Plehve⁠(en).

Desfășurarea luptei[modificare | modificare sursă]

În ziua de 7 februarie, în mijlocul unei furtuni de zăpadă, Armata a VIII-a a lui Below a lansat un atac-surpriză împotriva lui Sievers și a înaintat 100 km într-o săptămână, producând pierderi grele rușilor. Retragerea rușilor a fost una dezordonată și mulți au fost luați prizonieri. Cele mai mari pierderi au survenit când Corpul XX⁠(en), condus de generalul Bulgakov, a fost încercuit de Armata a X-a Germană Tenth Army în Pădurea Augustow⁠(en). La 21 februarie, întregul corp s-a predat.

Deși rușii pierduseră un întreg corp de armată, rezistența sa eroică a permis restului Armatei a X-a Ruse să se regrupeze pe o nouă poziție defensivă. La 22 februarie, a doua zi, Armata a XII-a Rusă a lui Plehve a contraatacat și a frânat înaintarea germană. Contraatacul a pus capăt înaintării germane și a dus la sfârșitul bătăliei.

Urmări[modificare | modificare sursă]

A doua bătălie de pe Lacurile Mazurice a fost ultima operațiune a ofensivei germane din nord. Rușii pierduseră mulți soldați și mult teren, dar împiedicaseră înaintarea germanilor adânc în Rusia. Germania, la rândul ei, nu s-a apropiat de obiectivul de a scoate Rusia din război.

Mai la sud, ofensiva lui Alexander von Linsingen⁠(en) eșuase cu pierderi grele, și cetatea Przemyśl a fost obligată să capituleze în fața rușilor. Per total, ofensiva germano-austro-ungară din 1915 nu a reușit să-și îndeplinească obiectivele majore. Germania a pus capăt operațiunilor în care germanii au funcționat ca forță independentă, de susținere a campaniilor austro-ungare din sud. Din acest moment, Germania și Austro-Ungaria au început să funcționeze sub o comandă comună pe Frontul de Est.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Spencer C. Tucker, Priscilla Mary Roberts, The Encyclopedia of World War I: A Political, Social, and Military History, 2005, p. 375
  2. ^ David Eggenberger, An Encyclopedia of Battles: Accounts of Over 1,560 Battles, 2012, p. 270

Bibliografie[modificare | modificare sursă]