Pierre Assouline

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pierre Assouline
Date personale
Născut (70 de ani)[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Casablanca, Marocul francez[5] Modificați la Wikidata
Cetățenie Franța Modificați la Wikidata
Ocupațiejurnalist
scriitor
critic literar[*]​
biograf[*]​ Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiParis[6] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba franceză[7][8] Modificați la Wikidata
StudiiInstitut national des langues et civilisations orientales[*]​
lycée Janson-de-Sailly[*][[lycée Janson-de-Sailly (secondary education in France)|​]]
Universitatea Paris Nanterre[*]​
PatronajInstitut d'études politiques de Paris
France-Soir[*][[France-Soir (French daily newspaper)|​]]
Le Nouvel Obs[*][[Le Nouvel Obs (weekly French newsmagazine)|​]]  Modificați la Wikidata
Opere semnificativeQ115913306[*]​  Modificați la Wikidata
Note
Premiiprix Prince-Pierre-de-Monaco[*][[prix Prince-Pierre-de-Monaco (multi-award by the Prince Pierre Foundation)|​]]
prix de la langue française[*][[prix de la langue française (french literary award)|​]]
prix des libraires[*][[prix des libraires (French book award)|​]]  Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Pierre Assouline[9] (n. , Casablanca, Marocul francez) este un jurnalist,[10] cronicar de radio,[11] romancier[12][13][14] și biograf francez, fost redactor-șef al revistei Lire, membru în comitetul de redacție al revistei L'Histoire și membru al Academiei Goncourt din 2012. Este originar dintr-o familie de evrei sefarzi.

A scris biografii ale lui Marcel Dassault, Georges Simenon,[15] Gaston Gallimard, Jean Jardin, Daniel-Henry Kahnweiler, Albert Londres sau Hergé.[16][17] El este autorul a mai multe mii de articole și cronici radiofonice.[18]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Pierre Assouline și-a petrecut perioada de început a copilăriei la Casablanca și apoi a venit în Franța, unde a urmat studiile secundare la cursurile Fidès și la liceul Janson-de-Sailly din Paris. A efectuat studii superioare la Universitatea din Nanterre și la Școala de limbi orientale, iar apoi a devenit jurnalist.

El a lucrat mai întâi pentru mai multe agenții de presă (Apei, Asa Press, Fotolib) înainte de a fi angajat la secțiile de relații externe ale publicațiilor Le Quotidien de Paris (1976-1978) și apoi  France-Soir (1979-1983), urmând cursuri la Centre de perfectionnement des journalistes și colaborând la revista L'Histoire (1979).

Începând din anii 1980 s-a apropiat de comunitatea literară, devenind consilier literar al editurii Balland (1984-1986) și scriind mai multe cărți despre istoria culturală recentă, începând cu o biografie a lui Gaston Gallimard (1984). S-a angajat ca redactor al revistei Lire în 1985 și a devenit șef de redacție în 1993.

A lucrat, de asemenea, în domeniul radiofonic, la France Inter (1986-1990), RTL (1990-1999), periodic la France Culture, a fost cronicar la Monde 2, critic la Le Nouvel Observateur și membru al comitetului de redacție al publicației lunare L'Histoire.[19]

El este conferențiar la Institut d'études politiques de Paris, ținând cursul de citire/scriere în primul an și la școala de jurnalism a aceluiași institut.[20][21]

A fost ales în Academia Goncourt în 11 ianuarie 2012 pentru a ocupa locul deținut anterior de Françoise Mallet-Joris, care demisionase.[22]

Este un membru al „comitetului cultural” al casei de licitații Artcurial,[23] al Cercle de l'interalliée[24] și al clubului Le Siècle.[25]

Prin activitatea sa de lobby către consilierii primăriei orașului Paris[26][27] strada Sébastien-Bottin a primit numele de rue Gaston-Gallimard.

Polemici[modificare | modificare sursă]

  • În 24 octombrie 1996 Calixthe Beyala a obținut marele premiu pentru roman al Academiei Franceze pentru cartea Les Honneurs perdus, publicată în august 1996 de editura Albin Michel.[28] În revista literară Lire, Pierre Assouline a susținut că a identificat împrumuturi din cartea lui Ben Okri, La route de la faim.[necesită citare] După un studiu comparativ de text, editorii lui Ben Okri și Calixthe Beyala au respins acuzația lui Pierre Assouline printr-un comunicat de presă comun.[necesită citare] În fața insistenței lui Pierre Assouline, Calixthe Beyala i-a răspuns pe un ton ironic în Le Figaro într-un text intitulat „Moi Calixthe Beyala la plagiaire !”.[necesită citare] Numeroase personalități ale Academiei Franceze[cine?] au luat atitudine, acordând sprijin scriitoarei prin afirmația că „era vorba de o operă veche” și că „toată lumea a plagiat” de la Corneille la Stendhal.[28]
  • Pierre Assouline a publicat mai multe articole în care a criticat enciclopedia Wikipedia.[29][30] În 2007, sub conducerea sa, studenții de la Institut d'études politiques de Paris s-au implicat în acte de vandalism ale articolelor enciclopediei cu scopul de a observa timpul necesar pentru corectarea lor,[31] acțiune care a fost mediatizată ulterior (vezi, de asemenea, La Révolution Wikipédia).
  • În septembrie 2008, tribunalul corecțional din Paris l-a condamnat pentru defăimarea Maríei Kodama (văduva scriitorului argentinian Jorge Luis Borges)[32] prin afirmarea fără dovezi că mariajul ei nu ar fi fost „valid” și că testamentul scriitorului ar fi făcut obiectul unor „manipulări”.

Blog[modificare | modificare sursă]

Blogul său, intitulat La République des livres, este centrat pe literatură, actualitate literară și critica de carte. Găzduit de lemonde.fr acest blog a fost pentru câteva luni una dintre cele mai vizualizate pagini Internet de actualitate literară în limba franceză.[33]

Articolul din 9 ianuarie 2007 denunță, în urma unui articol al lui Daniel Garcia (blog Livres Hebdo) din 30 noiembrie, prezența în bibliografia paginii „Afacerea Dreyfus” de pe Wikipedia în limba franceză a unei cărți antidreyfusarde plasate din 14 iulie 2006, în partea de sus a listei.

Blogul La République des livres a părăsit platforma ziarului Le Monde pe 26 noiembrie 2012 pentru a fi găzduit pe propriul server,[34] păstrând aceeași formulă și deschizându-se altor critici literari și traducători.

Opera[modificare | modificare sursă]

Prezentarea unor lucrări[modificare | modificare sursă]

  • La Cliente (1998) prezintă un narator care se cufundă în studierea arhivelor Ocupației și colaborării. El descoperă din întâmplare o scrisoare în care era denunțată familia unuia dintre prietenii lui. El află, de asemenea, de existența a mii de scrisori anonime, în care francezii își denunță vecinul, un membru al familiei, un prieten, apropiații evrei.
  • Double vie[36] (2002) tratează, printre altele, locul tehnologiei în societățile contemporane.
  • Lutetia (2005) relatează o poveste de dragoste între un detectiv de la Lutetia și o prietenă din copilărie, realizând mai ales o istorie a Franței din 1938 până în 1945 prin intermediul prezentării istoriei Hotelului Lutetia, care a servit, pe parcursul întregii perioade a Ocupației, ca sediu al Abwehr-ului (serviciul secret al statului major german) și apoi, în perioada Eliberării, ca loc de primire al deportaților și repatriaților.[37]
  • Le Portrait[38][39] (2007) relatează pornind de la portretul baronesei Betty de Rothschild, pictat de Ingres în 1848, povestea familiei Rothschild[40].

Listă de lucrări publicate[modificare | modificare sursă]

Anul este cel al ediției originale. Prefețele și postfețele au fost neglijate.

Biografii
Istorie
Reportaje
  • Les Nouveaux Convertis : enquête sur des chrétiens, des juifs et des musulmans pas comme les autres, Paris : A. Michel, 1981
  • De nos envoyés spéciaux : les coulisses du reportage, Paris : J.-C. Simoën, 1977 (en coll. avec Philippe Dampenon)
  • Germinal : l'aventure d'un film, Paris : Fayard, 1993 ISBN: 2-213-03152-5
Interviuri
  • Le Flâneur de la rive gauche : entretiens avec Antoine Blondin, Paris : F. Bourin, 1988 ISBN: 2-87686-022-8
  • Singulièrement libre : entretiens avec Raoul Girardet, Paris : Perrin, 1990 ISBN: 2-262-00717-9
Ficțiune
Diverse
  • Desiree Dolron : exaltation, gaze, Xteriors, Paris : X. Barral, Institut néerlandais, 2006 (avec Mark Haworth-Booth) ISBN: 2-915173-15-X
  • Le Portrait, Paris : Gallimard, 2007 ISBN: 978-2-07-077614-6
  • Brèves de blog. Le nouvel âge de la conversation, Paris : Les Arènes, 2008 ISBN: 978-2-35204-068-2
  • Autodictionnaire Simenon, Paris : Omnibus, 2009 ISBN: 978-2258080096
  • Vies de Job, Paris : Gallimard, 2010 ISBN: 978-2-07-012539-5
  • Autodictionnaire Proust, Paris : Omnibus, 2009
  • Du côté de chez Drouant. Cent dix ans de vie littéraire chez les Goncourt, Paris : Gallimard, 2013 ISBN: 978-2-07-014304-7
  • « Préface » au livre de Pierre Gourdain, Florence O’Kelly, Béatrice Roman-Amat, Delphine Soulas, Tassilo von Droste zu Hülshoff, La Révolution Wikipédia – Les encyclopédies vont-elles mourir ?, Mille et une nuits, 2007, 142 p.

Premii literare[modificare | modificare sursă]

Biografia lui Albert Londres a fost distinsă cu premiul pentru eseu acordat de Academia Franceză (1989).

Cartea La Cliente (1998) a primit premiul WIZO[42] și premiul Liste Goncourt : le choix polonais.

Roman Lutetia (éditions Gallimard) a obținut în 2005 prix Maison de la Presse. Acest roman l-a inspirat pe regizorul Frédéric Schoendoerffer în realizarea filmului Lutetia.[43]

Pe 10 octombrie 2007 Pierre Assouline a obținut premiul limbii franceze, care a recompensat „opera unei personalități din lumea literară, artistică sau științifică, care a contribuit într-o măsură considerabilă, prin stilul cărților lui sau a acțiunilor lui, la ilustrarea calității și frumuseții limbii franceze”.[44]

Les Vies de Job i-a adus prix Méditerranée în 2011,[45] precum și prix Prince-Pierre-de-Monaco în 2011.[46]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b „Pierre Assouline”, Internet Movie Database, accesat în  
  2. ^ a b Pierre Assouline, Discogs, accesat în  
  3. ^ a b Pierre Assouline, BD Gest', accesat în  
  4. ^ a b Pierre Assouline, Babelio 
  5. ^ „Pierre Assouline”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  6. ^ „Pierre Assouline”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  7. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  8. ^ CONOR[*][[CONOR (authority control file for author and corporate names in Slovene system COBISS)|​]]  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  9. ^ « Assouline » correspond à un mot berbère qui signifie « rocher ». C'est à la fois un nom de lieu et un nom de tribu. On notera, au sud de Marrakech, la tribu des Aït Tizguin Ouassouline Arhivat în , la Wayback Machine..
  10. ^ Notamment pour Le Monde et Le Nouvel Observateur
  11. ^ Dont France Culture.
  12. ^ « Pierre Assouline : la trace ou la preuve », par Marcel Olscamp dans Nuit Blanche, le magazine du livre (Québec). Arhivat în , la Wayback Machine.
  13. ^ Portraits d’écrivains. « Dix questions à Pierre Assouline », par Alain Mabanckou.
  14. ^ « Dans les cordes », entretien avec Pierre Assouline, par Frédéric Grolleau Le Littéraire.com Arhivat în , la Wayback Machine..
  15. ^ Durant l'été 2009, il coanime sur France Culture une série d'émissions sur la vie et l'œuvre de Georges Simenon.
  16. ^ Pierre Assouline, Tintin et la politique, émission L'invité de Net, David Abiker, France-Info Arhivat în , la Wayback Machine. (document audio).
  17. ^ « Extrait d'Hergé », par Pierre Assouline, L'Express Livre.
  18. ^ « La soif d'écrire de Pierre Assouline », par Geneviève Simon, La Libre Belgique.
  19. ^ Who's who in France, 2003, p. 142.
  20. ^ „Accueil - Sciences Po”. Sciences Po. 
  21. ^ « Rencontre avec Pierre Assouline » à l'occasion du prix Goncourt des Lycéens 2007, compte rendu réalisé par Coraline Soulier, CRDP de l'Académie de Lille[nefuncțională].
  22. ^ « Philippe Claudel et Pierre Assouline, nouveaux jurés Goncourt » dans Le Figaro du 11 janvier 2012.
  23. ^ Salle de vente aux enchères de l’hôtel Marcel-Dassault, au rond-point des Champs-Élysées ; cf. le site Internet Arhivat în , la Wayback Machine. d'Artcurial.
  24. ^ Le Figaro Magazine, no 20449, 30 avril 2010
  25. ^ „Le « who's who » du « Siècle » : un site américain divulgue la composition secrète du club le plus fermé de France”. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  26. ^ L’affaire de la rue Gallimard dans Le Nouvel Observateur du 15 juin 2011.
  27. ^ éditions Gallimard, 5 rue Gaston-Gallimard, Paris dans L'Express du 1er décembre 2010.
  28. ^ a b « Calixthe Beyala, entre prix et plagiat. Couronnée par l'Académie, la romancière a été condamnée il y a six mois pour contrefaçon. » ; Antoine de Gaudemar pour Libération, sur le site www.liberation.fr - 26 octobre 1996.
  29. ^ Un exemple en étant un article de son blog L'affaire Wikipedia Arhivat în , la Wayback Machine. ou De l'irresponsabilité de Wikipedia Arhivat în , la Wayback Machine.
  30. ^ Voir une liste détaillée de ses mentions critiques de Wikipédia dans Jacques Richard, Pierre Assouline et Wikipédia
  31. ^ Christian Vandendorpe (). Le phénomène Wikipedia, une utopie en marche. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ „P. Assouline condamné pour diffamation”. FIGARO. . 
  33. ^ « 15 blogueurs leaders d'opinion sur la toile », lemonde.fr, 6 avril 2006.
  34. ^ „La République Des Livres par Pierre Assouline”. La République Des Livres par Pierre Assouline. 
  35. ^ Peut-on écrire sans conséquence ? L'Épuration des intellectuels (1944-1945), Bruxelles : Complexe ISBN: 2-87027-167-0
  36. ^ Rencontre avec Pierre Assouline à l'occasion de la parution de Double vie - Les éditions Gallimard Arhivat în , la Wayback Machine.
  37. ^ Culture - Lutetia, hôtel avec vues, Entretien réalisé par Jean-Claude Lebrun, L'Humanité Arhivat în , la Wayback Machine.
  38. ^ Le tableau vivant de Pierre Assouline, Tribune juive
  39. ^ "Le Portrait" de Pierre Assouline, présenté par Shlomo Malka, Akadem, le Campus numérique juif - Paris, octobre 2007 (document vidéo)
  40. ^ „letemps.ch”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  41. ^ Pierre Assouline, à l'occasion de la parution de Rosebud, par Carine Sechaud TSR.ch (document multimédia)
  42. ^ „copie arhivă”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  43. ^ „premiere.fr”. 
  44. ^ „Pierre Assouline”. www.prix-litteraires.net. Arhivat din original la . Accesat în . 
  45. ^ „Le prix Méditerranée à Pierre Assouline et Dimitris Stefanakis”. http://www.lepoint.fr. . Accesat în .  Legătură externa în |site= (ajutor)
  46. ^ „Pierre Assouline primé par la Fondation Prince Pierre-de-Monaco”. http://www.livreshebdo.fr. . Arhivat din original la . Accesat în .  Legătură externa în |site= (ajutor)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pierre_Assouline&oldid=15964898