Al Doilea Război Punic

Al doilea război punic Parte a din Războaiele punice Teritoriile deținute de Roma și Cartagina în 218, înainte de începutul războiului Informații generale Perioadă din 218 până în 201 î.Hr. Loc Italia, Sicilia, Hispania, Galia Cisalpină, Galia Transalpină, Africa, Grecia Rezultat Victorie a Republicii romane , Roma câștigă o dominație totală asupra bazinului vestic al Mării Mediterane Casus belli Hannibal atacǎ orașul Saguntum Modificări teritoriale Roma capătă controlul asupra Iberiei și Insulelor Baleare, Africa Cartagineză devine client al Romei, iar Numidia rămâne sub conducerea lui Masinissa Combatanți Republica Romană Liga Etoliană Pergam Numidia Cartagina Syracusa Macedonia Conducători Publius Cornelius Scipio†, Tiberius Sempronius Longus Publius Cornelius Scipio Africanus, Gaius Flaminius†, Fabius Maximus, Claudius Marcellus†, Lucius Aemilius Paullus†, Gaius Terentius Varro, Marcus Livius Salinator, Gaius Claudius Nero, Gnaeus Cornelius Scipio Calvus†, Masinissa, Marcus Minucius Rufus†, Gnaeus Servilius Geminus† Hannibal, fiul lui Hamilcar Barca, Hasdrubal, son of Hamilcar Barca†, Mago, fiul lui Hamilcar Barca†, Hasdrubal Gisco†, Syphax, Hanno the Elder†, Hasdrubal the Bald, Hampsicora†, Maharbal, Filip al V-lea Al Doilea Război Punic denumit de către romani și ca „Războiul contra lui Hannibal” a avut loc între 218 î.Hr. și 201 î.Hr. și a implicat combatanți, atât din vestul cât și din estul Mării Mediterane. Acesta a fost al doilea mare război dintre Roma și Cartagina, la acesta participând de partea Cartaginei și berberii din Nordul Africii. Cele două state au avut trei războaie una contra celeilalte, războaie care le-a marcat existența. Aceste războaie au fost numite Războaiele punice, după numele de „puni” pe care romanii îl dădeau cartaginezilor. Acest război a fost marcat de expediția surprinzătoare a lui Hannibal, expediție în care a trecut Alpii, reușind de asemenea să își întărească armata cu aliați din rândul galilor. De asemenea o importanță deosebită au avut-o victoriile obținute în Bătălia de la Trebia și marea ambuscadă de la Lacul Trasimene. Stilului său de luptă i se va opune tactica impusă de Fabius. Cu toate acestea datorită creșterii ostilității față de această strategie romanii au hotărât să rezolve războiul printr-o bătălie majoră. Rezultatul a fost o grea înfrângere romană în Bătălia de la Cannae. În consecință mulți aliați romani au trecut de partea Cartaginei dând naștere unui război în Italia de peste 10 ani, război în care multe armate romane au fost distruse pe câmpul de luptă. În ciuda acestor probleme, armata romană era mult mai bine pregătită pentru asedii decât cea cartagineză, reușind să recaptureze cele mai multe din marile orașe pierdute. De asemenea romanii au reușit să blocheze trimiterea de întăriri pentru Hannibal în bătălii cum ar fi Bătălia de la Metaurus. În același timp în Peninsula Iberică, care servea ca bază pentru puterea militară a punilor, a fost trimisă o forță expediționară condusă de Publius Cornelius Scipio Africanus. Acesta a cucerit Noua Cartagină și în urma Bătăliei de la Ilipa a pus capăt dominației Cartaginei în această zonă. Conflictul s-a încheiat în Africa prin Bătălia de la Zama, din 202 î. Hr. între Scipio Africanul și Hannibal. Rezultatul a fost o înfrângere zdrobitoare pentru Cartagina, urmată de o pace încheiată în condiții foarte grele, prin care punii pierdeau cea mai mare parte din puterea deținută anterior și deveneau stat clientelar al Romei. În același timp cu acest război, romanii au mai purtat și Primul Război Macedonean, în Marea Mediterană și Marea Ionică, război încheiat nedecis. Toate luptele menționate în introducere sunt renumite ca fiind printre cele mai sângeroase bătălii tradiționale ale istoriei umane; pe de altă parte, unele din aceste bătălii sunt menționate printre cele mai de succes ambuscade încheiate cu anhilarea totală a adversarului. Începuturile Al doilea război punic dintre Roma și Cartagina a fost provocat de disputa pentru hegemonie asupra orașului Saguntum, un oraș grecesc de pe coasta răsăriteană a Peninsulei Iberice, care avea contacte dipomatice cu Roma. După mai multe tensiuni izbucnite în cadrul conducerii orașului Saguntum, care au culminat cu uciderea suporterilor Cartaginei, Hannibal a asediat orașul în 219 î. Hr.. Orașul i-a chemat pe romani în ajutor, dar aceștia nu au răspuns apelului. În urma unui asediu prelungit și a unei lupte sângeroase, în care Hannibal însuși a fost rănit și armata aproape distrusă, cartaginezii au preluat în cele din urmă controlul asupra orașului. Mulți dintre locuitori au ales să se sinucidă, mai degrabă decât să fie cuceriți de către cartaginezi. Hannibal preia inițiativa(218-213 î.Hr.) Vestul Mediteranei(218-213 î.Hr.) Expediția lui Hannibal Drumul lui Hannibal în invazia Italiei Trecerea Alpilor Armata cartagineză din Peninsula Iberică, fără forțele din Africa, totalizau conform istoricului Polybius, 90 000 de pedestrași, 1200 călăreți și un număr neprecizat de elefanți de luptă, aceasta fiind una din cele mai mari armate din lumea elenistică și comparabilă ca număr cu armatele romane desfășurate pe câmpul de luptă. Hannibal a plecat cu această armată de la Noua Cartagină spre nord de-a lungul coastei pe la sfârșitul primăverii anului 218 î.Hr. După ce a ajuns la râul Ebro el a împărțit armata în trei coloane și a învins triburile aflate în apropiere de Munții Pirinei, în câteva săptămâni, dar cu pierderi grele. În Pirinei a rămas fără 11 000 de soldați iberici, care nu doreau să își părăsească casele și care au rămas ca garnizoană în teritoriile nou cucerite. Conform izvoarelor Hannibal a intrat în Gallia cu 50 000 de pedestrași și 9 000 de călăreți. El și-a condus armata de-a lungul coastei, evitând aliații romanilor. În urma negocierilor a reușit să traverseze Gallia fără incidente, cu excepția Bătăliei de pe râul Rhone în care triburile Allobrogesilor au opus rezistență, dar nu au reușit să se opună celor 38 000 de pedestrași, 8 000 de călăreți și celor 37 de elefanți de luptă. În același timp o flotă romană cu o armată de invazie era în curs de debarcare în Nordul Peninsulei Iberice. Comandanții romani, frații Gnaeus Cornelius Scipio Calvus și Publius Cornelius Scipio știau că Hannibal a trecut râul Ebro, dar au fost surprinși de faptul că acesta ajunsese deja la râul Rhone și se afla în apropierea aliatului lor Massilia. În aceste condiții un grup mic, format din 300 de călăreți au fost trimiși pentru a descoperi locul unde se află inamicul. Aceștia au reușit să învingă o trupă de cercetași cartaginezi, formată din 500 de numidieni și i-au urmărit până la tabăra principală. Astfel, cunoscând unde se află inamicul, romanii au pornit în marș, fiind pregătiți de bătălie. Hannibal a reușit să scape și pe o rută necunoscută (pe la Isere sau Durance) a ajuns în toamnă la poalele Alpilor. De asemenea a trimis un mesaj la aliații gali din Italia să îi vina în ajutor și să îi trimită ghizi pentru traversarea munților. Înainte de a trece Munții Alpi armata a fost aprovizionată de către un trib local, pe care Hannibal îl ajutase să rezolve niște dispute. Prima expediție romană în Peninsula Iberică Basorelief cu luptător iberic, cca. 200 î.Hr.. Luptătorul este înarmat cu o falcata și cu un scut oval. Triburile iberice au luptat de ambele părți în al doilea război punic, dar de fapt au dorit să scape de dominația străină. National Archaeological Museum of Spain, Madrid Iberian falcata, sec. IV-III î.Hr.. Această armă, o sabie scitică, este unică pentru Iberia. Prin modul cum era distribuită masa sa, aceasta putea da lovituri fel de puternice ca un topor. Iberici au făcut cele mai bune arme din lumea antică: ei au inventat gladius, sabia standard pentru armata romană. National Archaeological Museum of Spain, Madrid .