Giorgione
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Giorgio sau Zorzi da Castelfranco, zis Giorgione (*1477 sau 1478, Castelfranco - †1510, Veneţia) a fost un pictor italian, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Renaşterii veneţiene.
Giorgione este cel mai enigmatic pictor al Renaşterii. Nu dispunem de nici un fel de documente despre viaţa acestui artist, care, deşi a murit timpuriu la vârsta de abia treizeci şi trei de ani, s-a bucurat de mare popularitate încă în timpul vieţii. Golul de informaţii a fost umplut de legende, care au adâncit misterul vieţii sale. Un lucru este sigur în privinţa pictorului veneţian: fără el nudul de femeie, ca şi rolul culorii în pictura europeană ar fi altfel de cum le cunoaştem astăzi. Piero della Francesca şi Giovanni Bellini relevaseră deja posibilităţile nelimitate ale culorii, dar numai Giorgione a eliberat-o de dominaţia desenului. Consecinţele acestei revoluţii au fost de uriaşă însemnătate. În faţa pictorilor s-au deschis teritorii noi, artişti doritori de înoire, Tiţian, Velazquez, Cézanne, au pornit la cucerirea acestor tărâmuri din lumea culorilor.
În timpul vieţii, maestrului din Castelfranco i se spunea Giorgio sau Zorzi (în dialect veneţian). Fiind din ce în ce mai preţuit pentru picturile sale, cu timpul a fost numit Giorgione ("marele Giorgio"). În legătură cu aceasta, Vasari scrie: "Datorită ţinutei sale superbe şi a spiritului său nobil, a fost numit Giorgione".
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi Opera
Giorgione s-a născut în 1477 sau 1478 în Castelfranco, orăşel situat între Vicenza şi Treviso. Nu se ştie cu precizie ce vârstă avea când a sosit la Veneţia. După cele scrise de Vasari în "Viaţa celor mai iluştri pictori, sculptori şi arhitecţi", Giorgione ar fi lucrat la început în atelierul lui Giovanni Bellini, în acel timp unul dintre cei mai cunoscuţi maeştri ai şcolii veneţiene. Tânărul Giorgio învaţă acolo tehnica redării luminii prin culoare, tehnică introdusă de Antonello da Messina (cca. 1430-1479). Dar nu putem exclude nici influenţa lui Vittorio Carpaccio (1460-cca. 1525) şi a inovaţiilor sale în arta plastică.
Vasari notează că, că atrunci când a descoperit operele lui Leonardo da Vinci, Giorgione a fost atât de entuziasmat de stilul acestuia încât "toată viaţa lui ar fi dorit să fie aproape de el". Influenţa s-a datorat probabil prezenţei lui Leonardo la Veneţia în anul 1500. Pe tânărul pictor îl interesează şi artiştii care trăiesc în afara Republicii Venete. E de presupus că Giorgione a luat contact şi cu pictura lui Perugino (1450-1523) care a vizitat Veneţia în 1494. În sfârşit, pictura flamandă, aflată la mare cinste la Veneţia, a influenţat de asemenea activitatea artistică a lui Giorgione.
Talentul lui Giorgione s-a manifestat pentru prima dată în 1500, când realizează tabloul de altar pentru catedrala San Liberale din Castelfranco, la comanda condotierului Tuzio Costanzo. Paternitatea acestui tablou pictat în ulei pe lemn nu mai trezeşte azi nici o îndoială. Se poate constata că artistul tratează tema tradiţională (Madonna cu Pruncul Iisus şi doi sfinţi) într-un fel diferit de modalităţile anterioare. Spaţiul sacral, Madonna cu Pruncul pe un tron "absurd de abrubt", este despărţit de peisajul de fond printr-o draperie roşie de catifea. Îndepărtându-se de schematismul lui Bellini, Giorgione îşi manifestă acum independenţa. Perioada studiilor sale se închie, în acest mod, definitiv. În activitatea sa de mai târziu temele religioase apar din ce în ce mai rar, cedându-şi locul tematicii laice.
În anul 1507, lui Giorgione i se comandă o pictură pentru sala "consiliului celor Zece" din Palatul Dogilor, operă care, din păcate, nu s-a păstrat. O soartă asemănătoare au avut şi frescele sale executate pe frontispiciul clădirii Fondaco dei Tedeschi (Casa breslei negustorilor germani), după ce aceasta a fost mistuită de un incendiu. Aceste fresce, din care a rămas un mic fragment reprezentând o femeie nudă ("Ignuda del Fondaco") conservat în Galleria dell*Accademia din Veneţia, au fost terminate în 1508.
Comenzile sporite l-au determinat pe Giorgione să-şi deschidă un atelier propriu, unde lucrează pictori începători ca Tiţian şi Sebastiano del Piombo. Mai târziu, colaborarea strânsă care s-a realizat între cei trei pictori a produs istoricilor de artă mari dificultăţi în stabilirea paternităţii unor picturi atribuite lui Giorgione, pentru că el nu-şi semna operele. Nu este exclus ca la realizarea unui tablou să fi contribuit mai mulţi artişti, lucru obşnuit în acel timp, cum este cazul cu tabloul Venus dormind, la care se bănuieşte o intervenţie finală a lui Tiţian. Tabloul, executat în jurul anului 1508 la comanda lui Girolamo Marcello, introduce o noutate ce va avea un succes uriaş în itoria de mai târziu a picturii: reprezentarea, fără nicio reţinere, a nudului feminin. Este suficient să amintim aici "Venus din Urbino" a lui Tiţian sau nimfele lui Lucas Cranach.
Tabloul Furtuna ("La tempesta", 1507-1508), în care peisajul reprezintă pentru prima dată tema principală şi nu numai un cadru convenţional, a fost pictat cu o tehnică deosebită, ceea ce Vasari numeşte "stilul nou" ("maniera nuova"), fără un desen pregătit dinainte.
Giorgione nu efectuează studii prealabile pe hârtie, ci aplică direct culoarea pe pânză, mulţumindu-se cu schiţarea, cu pensula, a conturilor formelor de bază. Aceasta este explicaţia pentru faptul că, sub ultimul strat de vopsea, se pot descoperi urme ale unor motive pe care artistul, în cursul lucrului, le-a abandonat.
Poate cea mai controversată operă a lui Giorgione este tabloul cunoscut sub numele de Apus de soare ("Il tramonto"), care reprezintă pe San Rooco şi San Gottardo, pictat probabil sub impresia unei epidemii de ciumă ce s-a abătut în anul 1504 asupra peninsulei italice. Figura Sfântului Gheorghe cu balaurul în partea de sus din dreapta a tabloului a fost adăugată de un restaurator trei secole mai târziu. Specialiştii nu reuşesc să interpreteze semnificaţia unui tablou în care monştrii de apă şi cei de uscat sunt zugrăviţi în acelaşi spaţiu cu oamenii.
Între anii 1508 şi 1509, Giorgione realizează compoziţia Cei trei filosofi ("I tre filosofi") pentru Taddeo Contarini. Şi în acest caz există divergenţe în legătură cu cele trei personaje reprezentate. Opinia cea mai răspândită este că nu ar fi vorba de filosofi, ci de cei trei magi din Răsărit care aşteptă apariţia stelei vestitoare a naşterii lui Christos. În acest tablou Giorgione se înfăţişează pe sine în postura celui mai tânăr dintre cei trei înţelepţi.
În Portretul unei tinere femei, cunoscut în mod tradiţional şi sub numele de "Laura", datorită ramurilor de laur ce se văd în spatele modelului, artistul a pictat probabil portretul unei curtezane din Veneţia. Senzualitatea emanată de tablou întăreşte această presupunere, mai ales că Giorgione - aşa cum notează Vasari - "era un mare iubitor al aventurilor amoroase (cose d'amore)".
 "Apus de soare" (Il tramonto) |
 "Cei tre filosofi" (I tre filosofi) |
 Laura |
 "Concert câmpenesc" (Concerto campestre) |
După majoritatea istoricilor de artă, tabloul Concert câmpenesc ("Concerto campestre") realizat între anii 1508 şi 1510, ar fi opera exclusivă a lui Giorgione, deşi o contribuţie a lui Tiţian nu este exclusă. Este surprinzătoare zugrăvirea laolaltă a femeilor-nud şi a bărbaţilor îmbrăcaţi. "Dejunul pe iarbă" al lui Édouard Manet, care a provocat la vremea respectivă un imens scandal, este o variantă liberă a tabloului lui Giorgione.
[modifică] Sfârşitul
Potrivit legendei, Giorgione avea trei pasiuni: pictura, muzica şi dragostea. Şi tocmai în aventurile amoroase ale pictorului, găseşte Vasari şi explicaţia morţii sale timpurii. Căci, susţine el, pictorul o vizita şi în timpul pustietoarei epidemii de ciumă din 1910 pe frumoasa lui amantă, dar bolnavă, fapt care i-a cauzat îmbolnăvirea şi moartea.
[modifică] Bibliografie
- Giorgio Vasari: Le vite de' più eccellenti archtetti, pittori, et scultori italiani. Torrentino - Firenze 1550
- Salvatore Settis: La tempesta interpretatta. Giorgione, i committenti il soggetto. Einaudi 1978
- Gabriele Frings: Giorgiones Ländliches Konzert. Berlin 1999
- Peter Humfrey: Painting in Renaissance Venice. New Haven 1995
