Behaviorism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Psihologie |
 |
| Portal |
| Istorie |
| Psiholog |
| Domenii |
|---|
| Aplicată |
| Comportamentală |
| Biologică |
| Clinică |
| Cognitivă |
| Dezvoltare |
| Educaţie |
| Evoluţie |
| Gestalt |
| Umanistică |
| Lingvistică |
| Personalitate |
| Senzorial |
| Social |
| Liste |
| Psihologişti |
| Publicaţii |
| Subiecte |
 |
Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol sau secţiune trebuie îmbunătăţită. Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2006 |
Behaviorismul[1] (din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme) este un curent în psihologie, mecanicist şi agnostic, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, eliminând sufletul şi apoi conştiinţa ca obiect al cunoaşterii psihologice. În limba română se foloseşte uneori şi sinonimul comportamentism[2].
Cuprins |
[modifică] Istoric
Precursori
Psihologia fusese definită de William James ca "ştiinţă a vieţii mentale". Dar la începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale conştiente şi inconştiente de pînă atunci. Aceste critici făceau referire la fidelitatea şi utilitatea metodei introspecţiei, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta ţintă o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconştiente. În încercarea unui demers metodologic mult mai ştiinţific şi mai riguros s-a trecut gradat de la cercetarea proceselor mentale invizibile, la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de behaviorism, a revoluţionat ştiinţa psihologiei şi a rămas curentul dominant pentru următorii 50 de ani.
La începutul secolului XX o serie de psihologi nemulţumiţi de lipsa caracterului practic şi evoutiv al ştiinţei psihologice europene au iniţiat în America reacţii critice la adresa psihologiei tradiţionale.Primele critici au venit din partea filozofilor în special James şi Dewey care susţineau că nu este adevărat ceea ce corespunde realităţii căci gândirea nu reflectă realitatea ci doar elaborează reguli sau instrumente care facilitează acţiunea practică a individului ceea ce făcea inutilâ preocuparea pentru subectivitatea umană. Al doilea atac al introspecţionismului a venit din partea zoopsihologilor care explicau comportamentul prin ideea că organismul este o maşină chimică pusă în mişcare de forţe externe extinzând teoria tropismelor de la plante la animale. (Jaques Loeb: 1859-1924).Zoopsihologii recomandă metode obiective pentru studierea comportamentului ca tehnica labirinturilor, tehnica reflexelor condiţionate, etc. Al treilea atac al introspecţionismului a venit din partea psihologiei generale prin cercetătorii american James şi danezul Lange care au concluzionat că emoţiile nu au o sursă în centri nervoşi superiori ci în periferia organismului, adică în modificările ce au loc în organism.
Edward Lee Thorndike
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat şi psihologul american Edward Lee Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de învăţare al animalelor. Într-unul din studii, acesta a pus o pisică într-o cuşca, iar în afara cuştii o bucata de hrană. Apoi a măsurat timpul în care animalul învaţă şi reuşeşte să deschidă uşa cutiei pentru a ajunge la hrană. Supunînd pisica aceleiaşi acţiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes şi, în încercări succesive, scapă din ce în ce mai repede şi mai uşor. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele urmate de o întărire pozitiva (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învăţate şi se "pierd".
I.M. Secenov
Ivan Petrovici Pavlov
În 1906 psihologul rus Ivan P. Pavlov, care cîştigase cu doi ani în urmă premiul Nobel, formulează unul dintre principiile celei mai importante ale învăţării. Acesta investigase procesele digestive la cîini, măsurînd cantitatea de saliva secretată în momentul în care acestora li se punea o bucată de hrana în gură. După măsurători repetate, Pavlov a descoperit că animalele salivau chiar la anticiparea primirii hranei. Mai mult, dacă primirea hranei ar fi fost asociată cu un clopoţel, atunci secreţia salivei s-ar fi declanşat doar la simplul auz al acestui clopoţel. Acesta este o formă de baza a ceea ce în psihologie se numeşte condiţionare clasică (sau pavloviană), în care organismul asociază un stimul cu un altul. Ca urmare a acestei asocieri, acesta va reacţiona la al doilea stimul, cel asociat, într-un mod similar cu reacţia faţă de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că acest proces poate fi baza formarii unor preferinţe sau a structurării unor temeri, chiar fobii.
Behaviorismul tradiţional
John Broadus Watson
Deşi Thorndike şi Pavlov sunt cei care au pus "în scenă" behaviorismul, abia în 1913 viziunea psihologiei behavioriste s-a clarificat. În acest an, John Broadus Watson a publicat lucrarea "Psychology as the Behaviorist Views It." Scopul acesteia nu era altceva decît o completă redefinire a psihologiei ca "ramură pur experimentală şi obiectivă a ştiinţei naturale ". Scopul teoretic al acestei ştiinţe este predicţia şi controlul comportamentului. Noua strategie propusă presupunea variaţia stimulului din mediu, observarea reacţiei organismului la această schimbare.Argumentele decisive împotriva introspecţionismului le-a creat zoopsihologul John B. Watson care a susţinut că dacă psihologia vrea să devină ştiinţă trebuie să îşi schimbe obiectul cunoaşterii înlocuind conştiinţa cu comportamentul, singurul care poate fi perceput şi supus măsurării. Apoi susţine Watson psihologia trebuie să îşi schimbe metoda înlăturând introspecţia şi folosind metode independente de subiectul cunoscător, obiective. În al treilea rând susţinea J.B. Watson psihologia ar trebui să-şi schimbe scopul să nu se mulţumească doar cu descrieri şi explicaţii asupra realităţii psihice ci să formuleze legi ale comportamentului pentru a putea întemeia acţiunea omului în cadrul natural.
Neobehaviorismul
Max Mayer: behaviorism fiziologic
A. P. Weiss: bvehaviorism biosocial
C. Hull,
E. Guthrie
F. Ch. Tolman
Cel mai puternic lider al behaviorismului a fost Burrhus Frederic Skinner, un psiholog american care a început studiul învăţării la animale în anii 1930. Skinner a împămîntenit termenul de "întărire" şi a inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită pentru testarea animalelor. Avînd la bază experimente realizate pe cobai şi porumbei, el a identificat alte principii de bază ale învăţării. Skinner susţinea că principiile învăţării explică nu doar comportamentul animalelor de laborator, ci şi pe cel al oamenilor care asimilează sau îşi modică comportamentul. O altă concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de patternuri complexe de întăriri venite din partea mediului, un proces ce poartă numele de condiţionare operantă. Această perspectivă l-a făcut pe Skinner cel mai controversat psiholog al secolului XX, dar în acelaşi timp şi cel mai influent şi mai marcant psiholog al secolului XX, conform anchetelor publicate în American Psychologist.
Behaviorism telelologic
Este cel mai recent curent behaviorist în psihologie.
[modifică] Influenţa behaviorismului în ştiinţele sociale
Cu toate ca ştiinţele sociale nu au fost influenţate niciodată de behaviorismul clasic, anumite aspecte izvorâte din sfera doctrinelor behavioriste au penetrat câmpul teoretic al acestora.[3]Aşa cum a fost dezvoltat de Watson şi Skinner, bevaviorismul respingea teoretizarea, favorizând o psihologie experimentală care avea în vedere reacţii de tip stimul-răspuns.[4]Metodologia behavioristă, în care se caută relaţii statistice între variabile dependente şi independente, a dus la cercetări, în psiho-sociologie, legate de formarea opiniilor indivizilor în grup.[5]În acest sens, Emile Durkheim este cel mai influent sociolog pozitivist, exemplificând metoda în studiul său despre sinucidere.[6]Studiul corelează rate locale ale sinuciderii cu variabile sociale mai largi (religie, status sociale etc).
[modifică] Note
- ^ DEX online: Behaviorism
- ^ DEX online: Comportamentism
- ^ Cf. Rom Harre, “Behaviourism in the social sciences”, în Routledge Encyclopedia of Philosophy, Version 1.0, London: Routledge
- ^ CF.Christopher D. Green, York University, Introduction to John B. Watson (1913), "Psychology as the Behaviorist Views it." : ttp://psychclassics.yorku.ca/Watson/intro.htm
- ^ În urma cercetărilor a fost decoperit faptul că oamenii au tendinţa să urmeze opinia majoritară atunci când fac parte dintr-un grup. Ideea a fost dezvoltată mai târziu în alte teorii cum sunt spirala tăcerii sau tirania majorităţii
- ^ Emile Durkheim, Suicide, (1897), The Free Press reprint 1997
[modifică] Legături externe
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Behaviourism
2. http://psychclassics.yorku.ca/Watson/intro.htm
3. http://en.wikipedia.org/wiki/Emile_Durkheim
[modifică] Bibliografie
Mânzat Ion, 2007, „Istoria psihologiei universale”, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti
Zlate Mielu, 2007, „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti
