Învățare experiențială

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Învățarea experiențială este procesul prin care cunoașterea este creată din experiența directă, adică "a învăța din experiență". [1]

Experiența poate avea la bază un scenariu sau poate fi arbitrară. Aristotel a spus odata " Lucrurile pe care trebuie să le învățăm înainte să le facem, le învățăm făcându-le".[2] David A. Kolb a contribuit la popularizarea ideii de învățare experiențială facând referiri la lucrările lui John Dewey, Kurt Lewin și Jean Piaget. Lucrările sale referitoare la învățarea experiențială au contribuit în foarte mare măsură la extinderea filosofiei educației experiențiale.

Prezentare generală[modificare | modificare sursă]

Învățarea experiențială este învățarea care are loc în urma reflecției asupra a ceea ce se face, ceea ce se află în contradicție cu învățatul "pe de rost" sau învățarea didactică. Învățarea experiențială este înrudită cu educația experiențială, învățarea prin acțiune, prin aventură, prin liberul arbitru, prin cooperare și prin serviciu în folosul comunității. Deși există conexiuni și puncte comune între toate aceste teorii ale educației, acestea nu trebuie confundate având înțelesuri diferite.[1]

Învățarea experiențială pune accentul pe procesul de învățare individual. Adesea se folosețte ca și sinonim pentru educația experiențială, totuți aceasta din urmă cuprinde un spectru mai larg al educației. Astfel, sub incidența educației expperinețiale cad aspecte precum relația dintre dascăl și elev, precum și subiecte mai cuprinzătoare cum ar fi structura și obiectivele educației.[1] Un exemplu al învățării experiențiale este mersul la grădina zoologică și învățarea prin observare și interacțiune cu mediul, și nu prin lectura despre animale. Astfel, se fac descoperiri și experimente cu cunoștințe obținute direct, de prima mână, în loc să audă sau să citească despre experiența unor alte persoane. În facultăți, oportunitățile de lucru ca și intern sau job-shadowing în domeniul de interes al studentului sunt exemple relevante de învățare experiențială valoroasă care contribuie în mod semnificativ la înțelegerea globală a mediului real.[3]

Un al treilea exemplu de învățare experiențială este mersul pe bicicletă,[4] un proces care poate ilustra modelul în patru pași al învățării experiențiale (ELM - Experiential Learning Model), susținut de Kolb[5] și ilustrat în Figura 1 mai jos. Conform acestui exemplu, în stadiul "experienței concrete", cel care învață are contact fizic cu bicicleta, experimențând "aici și acum".[6] Această experiență creează bazele pentru "observație și reflecție", iar elevul are posibilitatea de a lua în considerare ce funcționează și ce nu (observarea reflectivă) și să se gândească la metode de îmbunătățire pe care să le aplice la următoarea încercare (conceptualizare abstractă). Fiecare nouă încercare de a merge cu bicicleta este influențată de modelul ciclic alcătuit din experiența anterioară, gândire și reflecție (experimentarea activă).[6]

Figura 1 - David Kolb’s Experiential Learning Model (ELM) [7]

Experiența Concretă
Experimentarea Activă Observarea Reflectivă
Conceptualizarea Abstractă


Învățarea experiențială poate avea loc fără un profesor și are legătură doar cu procesul de obținere a cunoștințelor din experiența directă a individului. Deși acumularea de cunoștințe este un proces inerent care are loc în mod natural, ca să aibă loc învățarea autentică este necesară întrunirea anumitor condiții.[1] Conform lui David A. Kolb, un teoretician în domeniul educației de origine americană, cunoștințele se acumulează în mod constant atât din experiența personală, cât și din mediul înconjurător.[8] El afirmă că este necesar să se întrunească anumite abilități astfel încât învățarea să aibă loc:

  • Elevul trebuie să-și dorească să joace un rol activ în experiență;
  • Elevul trebuie să fie capabil să refleteze asupra experienței;
  • Elevul trebuie să aibă și să folosească abilități analitice pentru conceptualizarea experienței; și
  • Elevul trebuie să aibă abilități decizionale și de rezolvare a problemelor, astfel încât să poată folosi ideile noi obținute din experiență.

Implementare[modificare | modificare sursă]

Activitățile experiențiale sunt printre cele mai eficiente instrumente de predare și de învățare.[9] Învățarea experiențială necesită inițiativă din partea elevului, o "intenție de a învăța" și o "fază activă a învățării".[10] Ciclul învățării experiențiale elaborat de Kolb poate fi folosit pentru încadrarea etapelor implicate.[11] Jennifer A. Moon, bazându-se pe acest ciclu, a argumentat că învățarea experiențială este cea mai eficace dacă implică: 1) o fază a "învățării reflective" 2) o fază a învățării rezultată din acțiunile inerente învățării experiențiale și 3) "o fază a învățării din feedback".[10] Acest proces de învățare poate determina "schimbări în judecată, sentimente sau abilități" pentru individ[12] și poate furniza indicații pentru "adoptarea judecății ca ghid în luarea deciziilor și în acțiune".[12]

Majoritatea dascălilor înțeleg rolul pe care experiența îl joacă în procesul de învățare. Rolul emoțiilor și al sentimentelor în învățarea din experiență a fost demult recunoscut ca fiind important în învățarea experiențială.[10] Deși acești factori pot îmbunătăți probabilitatea ca învățarea experiențială să aibă loc, învățarea se poate întâmpla și în absența acestora. Ce este cu adevărat vital în învățarea experiențială este ca individul să fie încurajat să se implice direct în experiență, apoi să reflecte asupra acesteia folosindu-și abilitățile analitice, astfel încât cunoștințele să fie înțelese mai bine și reținute pentru o perioadă mai lungă.

Reflecția joacă un rol crucial în procesul de învățare experiențială, și asemeni învățăriiexexperiențiale insăși, poate fi facilitată sau independentă. Dewey a scris că "secvențe succesive de gandire reflectivă se dezvoltă una din cealaltă și se susțin reciproc", creând o schelă pentru învățare în continuare și permițând continuitatea experiențelor și a reflcției.[13] Aceasta întărește faptul că învățarea experiențială și învățarea reflectivă sunt procese iterative, iar învățarea se dezvoltă în continuare prin reflecție și experiență. Facilitarea învățării experiențiale și a reflecției prezintă provocări, dar "un dascăl abil, cu ajutorul unor întrebări corecte și ghidând conversația reflectivă înainte, în timpul și după experiență, poate ajuta la deschiderea unor căi semnificative de gândire și învățare".[14] Jacobson și Ruddy, plecând de la Modelul Învățării Experiențiale în 4 etape al lui Kolb[6] și de la Ciclul Învățării Experiențiale[15] în 5 etape al lui Pfeiffer și Jones, au preluat cadrele teoretice și au creat un model de chestionar simplu și practic, destinat facilitatorilor, pentru a fi folosit în promovarea reflecției critice în cadrul învățării experiențiale. Modelul lor de chestionar "5 Întrebări" este după cum urmează:[14]

  • Ai observat...?
  • De ce s-a întâmplat asta?
  • Se întâmpla asta în viață?
  • De ce se imtâmplă asta?
  • Cum poți folosi asta?

Aceste întrebări sunt puse de facilitator dupa experiență și, treptat, îndrumă grupul către gândirea reflectivă asupra experienței lor și către o înțelegere a felului în care pot aplica ceea ce au învățat în propria viață.[14] Deși întrebările sunt simple, ele permit unui facilitator relativ neexperimentatsă aplice teoriile lui Kolb, Pfeiffer și Jones, și să aprofundeze învățarea în cadrul grupului.

Deși experiența elevului este cea mai importantă în procesul de învățare, este de asemenea important să se tină seama de aportul semnificativ pe care un facilitator bun îl poate aduce situației. Totuși, deși un facilitator, numit în mod tradițional profesor, poate imbunătăți probabilitatea ca învățarea experiențială să aibă loc, acesta nu este esențial învățării experiențiale. Mai curând, mecanismul pe care se bazează învățarea experiențială este reflecția elevului asupra experienței folosind abilitățile analitice. Aceasta poate avea loc în lipsa unui facilitator, ceea ce înseamă că învățarea experiențială nu este definită de prezența acestuia. Totuși, luarea în considerare a alternativei furnizate de învățarea experiențială în dezvoltarea conținutului cursurilor și a programelor, apare o oportunitate de adaptare a diverselor tehnici de predare/învățare care pot fi aplicate în sălile de clasă.[16]

Învățarea experiențială în școli[modificare | modificare sursă]

  • Think Global School este o școală liceală ambulantă de 4 ani care, în fiecare semestru, își desfășoară cursurile într-o altă țară. Studenții sunt implicați în învățarea experiențială prin activități ca ateliere de lucru, schimburi culturale, vizite la muzeu și expediții în natură.
  • Școala Dawson din Boulder, Colorado, dedică 2 săptămâni din fiecare an școlar învățării experiențiale. Studenții vizitează statele vecine pentru a se implica în munca în folosul comunității, pentru a vizita muzee și instituții științifice și pentru a practica mersul cu bicicleta pe munte, drumețiile și mersul cu canotajul.

Comparații[modificare | modificare sursă]

Învățarea experiențială este cel mai des comparată cu învățarea academică, procesul de acumulare a cunoștințelor prin studiul subiectului, fără a se necesita experiența senzorială directă ca filieră de transfer informațional. În timp ce dimensiunile învățării experiențiale sunt analiza, inițiativa și imersiunea, învățarea academică se bazează pe învățarea constructivă și învățarea reproductivă.[17] Deși ambele metode au ca obiectiv instruirea elevului, învățarea academică utilizează metode mai abstracte, adaptate sălilor de clasă, pe când învățarea experiențială implică elevul în mod activ în experiența concretă.

Note[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Portal:Educație

Oameni[modificare | modificare sursă]

Subiecte înrudite[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Itin, C. M. (1999). Reasserting the Philosophy of Experiential Education as a Vehicle for Change in the 21st Century. The Journal of Experiential Education 22(2), 91-98.
  2. ^ Bynum, W. F. and Porter, R. (eds) (2005) Oxford Dictionary of Scientific Quotations. Oxford University Press. 21:9.
  3. ^ McCarthy, P. R., & McCarthy, H. M. (2006). When Case Studies Are Not Enough: Integrating Experiential Learning Into Business Curricula. Journal Of Education For Business, 81(4), 201-204.
  4. ^ Kraft, R. G. (1994).Bike riding and the art of learning.In L. B. Barnes, C. Roland Christensen, & A. J. Hansen (Eds.), Teaching and the case method.Boston: Harvard Business School Press.
  5. ^ Loo, R. (2002). A Meta-Analytic Examination of Kolb's Learning Style Preferences Among Business Majors. Journal of Education for Business, 77:5, 252-256
  6. ^ a b c Kolb, D. (1984). Experiential Learning: experience as the source of learning and development. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. p. 21
  7. ^ http://www2.le.ac.uk/departments/gradschool/training/resources/teaching/theories/kolb Retrieved October 28, 2012.
  8. ^ Merriam, S. B., Caffarella, R. S., & Baumgartner, L. M. (2007). Learning in adulthood: a comprehensive guide. San Francisco: John Wiley & Sons, Inc.
  9. ^ McCarthy, P. R., & McCarthy, H. M. (2006). When Case Studies Are Not Enough: Integrating Experiential Learning Into Business Curricula. Journal Of Education For Business, 81(4), 201-204.
  10. ^ a b c Moon, J. (2004). A Handbook of Reflective and Experiential Learning:Theory and Practice. London: Routledge Falmer. pp. 126 
  11. ^ Kolb, D (1984). Experiential Learning as the Science of Learning and Development. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall 
  12. ^ Hutton, M. (1980). Learning from action: a conceptual framework, in S. Warner Weil and M. McGill (eds) Making Sense of Experiential Learning.. Milton Keynes: SRHE/Open University Press. pp. 50–9, p.51 
  13. ^ Kompf, M., & Bond, R. (2001). Critical reflection in adult education. In T. Barer-Stein & M. Kompf (Eds.), The craft of teaching adults (p. 55). Toronto, ON: Irwin.
  14. ^ a b c Jacobson, M. & Ruddy, M. (2004) Open to outcome (p. 2). Oklahoma City, OK: Wood 'N' Barnes.
  15. ^ Pfeiffer, W. & Jones, J. E. (1975). A Handbook of Structured Experiences for Human Relations Training. La Jolla, California: University Associates.
  16. ^ Rodrigues, C. A. (2004). The importance level of ten teaching/learning techniques as rated by university business students and instructors. Journal Of Management Development, 23(2), 169-182.
  17. ^ Stavenga de Jong, J. A., Wierstra, R. F. A. and Hermanussen, J. (2006) "An exploration of the relationship between academic and experiential learning approaches in vocational education", British Journal of Educational Psychology. 76;1. pp. 155-169.