Solipsism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Acest articol a fost etichetat în august 2007

Solipsismul este o atitudine conceptuală extremă care declară că numai propria individualitate există, iar restul sunt reflectări modale în personalitate, sunt construcţii ale percepţiei sau intelectului.

Cuvântul solipsism are origine latină, fiind compus din solus („singur”) şi ipse („sine”), însemnând sinele singur, sau sinele prin el însuşi.

O variantă excesivă a solipsismului afirmă că nu există decât subiectul, percepţia şi mintea subiectului, iar întreaga realitate este o construcţie a percepţiei şi intelectivităţii subiectului, neexistând ceva în afara acestuia şi independent de el.

În această perspectivă justificantă, toate formele, toate procesele, toţi indivizii, toate evenimentele cu care ne confruntăm, tot ce se întâmplă în jurul nostru, sunt numai impresii create de percepţie-reprezentare şi raportările conceptuale la acestea, realitatea neavând o existenţă independentă de sinele percepător-concepător.

Într-o variantă mai blândă solipsistul admite existenţa altor subiecţi, independent de conştiinţa sa, fiecare având propria personalitate reflectantă de proprie realitate, dar realitatea continuă sa fie o construcţie personală, o creaţie individuală.

Solipsismul este dificil de susţinut din diferite motive:

1-Dacă realitatea este o construcţie senzorială şi intelectivă, ar trebui să depindă de subiect în sensul că individul şi-ar putea construi mental ce lume vrea, ce obiect, calitate, situaţie sau partener doreşte la un moment dat, fapt evident imposibil, nefiind cunoscuţi indivizi care îşi comandă mental ambientul sau persoana pe care o doresc.

Contrar premizei că lumea ar fi o creaţie a subiectului, prin toate experienţele personale omul constată sistematic că el depinde de realitate, depinde material prin mulţimea formelor şi proprietăţilor care îi întreţin viaţa, depinde energetic, preluând din natură acele substanţe care prin diferite reacţii chimice sau nucleare degajă energia atât de necesară supravieţuirii.

2-Dacă am fi creatorii a tot ce percepem sau concepem ca realitate externă, propria noastră structură corporală ar trebui sa fie o consecinţă a acţiunii simţurilor şi minţii, cu alte cuvinte simţurile furnizează informaţia din care mintea extrage impresia de corp al subiectului, dar impresia de corp trebuie să aibă simţuri, va avea şi minte şi iată cum ajungem la concluzia paradoxală că funcţiile senzoriale în corpul creat de ele, provin din funcţiile senzoriale şi mentale, dar din nişte simţuri şi minte fără corp.

În această ipoteză a creaţiei a orice prin sine, rezultă paradoxuri şi iată cum: Dacă simţurile creează informaţia purtătoare de corporalitate, este necesar ca ele să fie anterioare corpului creat de ele pentru a îl putea crea, dar dacă sunt anterioare corpului, ce nevoie mai au de corp pentru a face, simţi şi gândi tot ce doresc.

Pe de altă parte dacă simţurile şi intelectul creează corpul, simţurile şi mintea, dar sunt şi anterioare corpului şi minţii corporale, nu e clar în ce structură-suport necorporală sunt localizate acele simţuri fără bază substanţială, care creează un corp şi simţuri corporale.

Acelaşi raţionament paradoxal se poate face şi cu privire la mintea umană. Dacă mintea este autoarea realităţii şi personalităţii, înseamnă că mintea personalizantă „există” înainte de a exista mintea „personalizată” pe care o creează, în caz contrar cine ar mai realiza personalitatea corporală şi mintea personalităţii.

Dar o minte anterioară minţii personalizate corporal este o absurditate, ducând la consecinţa că există două minţi distincte, anume există o minte 'necorporală' creatoare de minte corporală, minte necesar anterioară celei corporale, pentru a o putea realiza, dar mai este şi o minte corporală, o minte efect, produsă de mintea necorporală, mintea corporală fiind dependentă de cealaltă.

Împingând raţionamentul mai departe fiecare din cei doi solipsişti rezultaţi din creaţia de sine a unui solipsisit, trebuie să fie şi el duali, adică unul anterior sieşi pentru a aduce în existenţă pe celalalt, şi altul posterior, tratat ca efect al solipsistului spiritual, creator de solipsist corporal.

Aşadar dacă solipsistul afirmă că el este o unică entitate autentică iar restul sunt creaţii personale, sunt numai impresii, din condiţia generării totalităţii realităţii numai prin sine, rezultă că şi solipsistul ca parte corporală şi informaţională a lumii sale este o creaţie de sine, apărând un şir nelimitat de solipsişti care transformă unitatea egală sieşi a eului unic, în multiplicitate indefinită de 'euri', ca să ne exprimăm metafizic.

Dacă sunt un şir nesfârşit de solipsişti fiecare creat de cel anterior prin raţionamentul de mai sus, cum de nu ştiu nici unul din ei de ceilalţi, sau măcar de cel din care provine şi de cel pe care îl produce?

Cum e cu putinţă ca un solipsist să fie capabil să perceapă şi conceapă toata realitatea, dar să nu poată percepe-concepe ceva efectiv real, adică nesfârşita serie de solipsişti care se construiesc senzorial şi mental unul pe altul?

Evident o asemenea perspectivă existenţială atât de exclusivistă este greu dacă nu chiar imposibil de susţinut.