Acrostih

Acrostihul este o formă de poezie „cu țintă / destinație ascunsă, mascată“, ale cărei versuri au „în cap“ (dar și pe altă coloană, pentru posesorii de „cheie“) literele dintr-un nume de persoană („adorată“ / „ironizată“) scris (citit) „pe verticală“ („de sus în jos, ca la japonezi“), ori dintr-o propoziție-replică, sau dintr-o lozincă.

Etimologie

Cuvântul românesc a fost importat din limba franceză, cuvântul francez acrostiche venind la rândul său din limba greacă, unde akrostihis se compune din akros - „extremitate“, și stihos, „vers“.

Utilizări

Specia este cultivată încă din antichitatea greco-romană; «în literatura română, acrostihurile lui Conachi, intitulate Nume, ne fac cunoscute mai multe inspiratoare» ; cu țintă satirică / ironică, aflăm acrostihul folosit în celebrul poem-păcăleală, La noi e putred mărul..., trimis de B. P. Hasdeu revistei Convorbiri literare, sub pseudonimul transparent P. A. Calescu, pe care redacția l-a publicat, neobservând că prin lectura verticală a primelor litere se echivala locul infamat cu numele revistei:

La noi e putred mărul“, a zis de mult poetul,

A zis cu desperare și a murit nebun,

Căci îl zdrobi durerea cînd s-a convins cu-ncetul

Oftând după scăpare că nu mai este bun.

Nici sâmburele însuși, speranța viitoare,

Vestala timoroasă ascunsă de priviri!

O, da! un vierme sarbăd, cu otrăvită boare,

Rozând fără-ncetare nu lasă nicăiri

Bucată nemânjită, și în zadar să creează

Iluzia din urmă ar vrea că tot mai poți

Redobândi scânteia din dispăruta rază!

I-am cântărit, piticii! i-am măsurat pe toți!

Lucesc prin neștiință, prin penile străine,

Insecte cu o umbră mai mare decât ei;

Te-nceală-n perspectivă, dar când te uiți mai bine

E trist și-ți vine milă de falnicii pigmei!

Rivali cu cine știe ce geniuri sublime,

Aruncă vorbe-n aer ce curg ca un șiroi,

Repetă, dar de unde, din ei nu spune nime...

E putred, putred mărul din sâmbure la noi!

Tot dintr-un acrostih se trag și denumirile notelor muzicale folosite în prezent. Este vorba de Solmisation-ul lui Guido d'Arezzo (995-1050, Italia) care a preluat acrostihul unui vechi cântec religios latin consacrat lui Ioan Botezătorul cu titlul Sancte Iohannes:

Utqueant laxis

Resonare fibris

Mira gestorum

Famuli quorum

Solve polputi

Labii reatum

Sancte Iohannes

rezultând denumirile notelor muzicale (ut, re, mi, fa, sol, la și si).

Deoarece ut era greu de pronunțat, în secolul al XVII-lea a fost înlocuit cu do (de Giovanni Doni care a folosit primele două litere ale numelui său), formă în care gama este cunoscută în continuare.

Bibliografie

• Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus, 2003.

• M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Gh. Ceaușescu, M. Duță, R. Hîncu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicționar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976.