Vinețica porcului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Russula aeruginea
2005-08-18 Russula aeruginea 14354 mod.jpg
Vinețica porcului
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. aeruginea
Nume binomial
Russula aeruginea
Fr. (1863)
Sinonime

Russula aeruginea (Elias Magnus Fries, 1863),[2] denumită în popor vinețica porcului,[3] este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord prin iarbă în locuri luminoase cu soluri acide foarte proaspete până uscate, în nici un caz calcaroase, dezvoltându-se preferat sub mesteceni, câteodată și sub tei, foarte rar sub larici și pini, în păduri, parcuri, grădini sau chiar cimitire. Buretele apare, crescând de la deal la munte, din începutul lui iulie până la sfârșitul lui octombrie.[4][5]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Cooke: R. aeruginea
  • Pălăria: Ea este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 5-10 (12) cm, fiind cărnoasă, inițial semisferică, apoi boltită, în sfârșit plată, la vârstă adâncită în centru și adesea brăzdată la margine. Cuticula, care se poate îndepărta cam până pe jumătatea razei pălăriei, este netedă, destul de lucioasă, deseori lipicioasă sau unsuroasă. Coloritul este verde deschis, gri-verzui, parțial și gri deschis, de multe ori la bătrânețe mai închis în mijloc, dar niciodată cu nuanțe violacee.
  • Lamelele: Ele sunt țăndărind și sfărâmicioase, înghesuite, destul de subțiri, deseori bifurcate, aderate la picior, în vârstă decurente. Coloritul este la început albui, mai târziu de un crem palid și la bătrânețe adesea cu pete maronii. Sporii sunt mici, hialini (translucizi), rotunjori până ușor ovali, scurt țepoși, având o mărime de 6-8 (10) x 6-7 microni. Pulberea lor este crem-gălbui deschis.
  • Piciorul: El are o înălțime de 4-8 cm și o lățime de 1,2-2 cm, este ferm și plin, cilindric, uniform însă cu baza ușor ascuțită, uscat la suprafață, uneori ușor striat longitudinal. Culoarea lui este mereu albă până albicioasă.
  • Carnea: Ea este fragilă și sfărâmicioasă, fiind albă, la bătrânețe cu nuanțe gri. Mirosul este aproape imperceptibil și gustul plăcut, lamelele exemplarelor tinere chiar ceva iutișor.[4][5]

Buretele se colorează cu acid sulfuric pal galben, cu anilină în lamele galben ca lămâia, în sfârșit murdar portocaliu, carnea devenind imediat pal galbenă, cu fenol roșu, apoi negru, cu 1-naftol albastru, cu sulfat de fier în carnea pălăriei palid gălbui, în cea a piciorului adesea murdar măsliniu, cu sulfoformol în lamele albastru, și cu tinctură de Guaiacum albastru-verzui.[6]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Mare pericol înseamnă confuzia vinețicii porcului cu buretele mortal Amanita phalloides în tinerețe sau cu posibil fatalul Tricholoma equestre sin. Tricholoma flavovirens (lamele galbene),[7] între timp recunoscut ca foarte periculos, pentru că ar putea să provoacă Sindromul Paxillus asemănător al lui Paxillus involutus.[8]) În rest, ea poate fi confundată cu unele surate ale ei, cum ar fi ușor otrăvitoarea Russula.raoultii (iute și amară)[9] sau cu comestibilele Russula amoena,[10] Russula amoenicolor,[11] Russula grisea,[12] Russula heterophylla,[13]Russula integra,[14] Russula ionochlora,[15] Russula olivacea,[16] Russula parazurea,[17] Russula puellaris,[18] Russula stenotricha,[19] Russula versicolor (destul de iute, în primul rând lamelele tinere), [20] Russula violeipes[21] sau Russula virescens.[22]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Vinețica porcului este din cauza cârnii fragile nu astfel de delicată ca de exemplu Russula aurea. Ea însă poate fi preparată ca hulubița, atunci cel mai bine tânără, dar nu se recomandă consumul buretelui crud.

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[23][24]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Louis Secretan: „Mycographie suisse: ou Description des champignons qui croissent en Suisse”, vol. 3, Editura P. A. Bonnant, Geneva 1833, p. 508
  2. ^ Catalogue of Life
  3. ^ Denumire RO
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 418-419, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 201-202, ISBN 3-426-00312-0
  6. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 491, ISBN 3-85502-0450
  7. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 131-133, ISBN 3-426-00312-0
  8. ^ Sindromul Paxillus 1
  9. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 360-361, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  10. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 396-397, ISBN 88-85013-25-2
  11. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 398-399, ISBN 3-405-12116-7
  13. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 406-407, ISBN 88-85013-25-2
  14. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 42-43, ISBN 978-3-8427-0483-1
  15. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 58-59, ISBN 978-3-440-13447-4
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 398-399, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 392-393, ISBN 88-85013-37-6
  18. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 408-409, ISBN 978-3-440-14530-2
  19. ^ I funghi dal vero, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 434-435, ISBN 88-85013-46-5
  20. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 517, ISBN 3-85502-0450
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 410-411, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  24. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • (Marcel) Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, vol. 1-7 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]