Casa de Valois
Casa de Valois a fost o ramură a dinastiei Capețienilor care a domnit în Franța între 1328 și 1589. Casa de Valois a succedat Dinastia Capețienilor și a precedat Casa de Bourbon. Exponenții săi au condus Regatul Franței din secolul al XIV-lea până la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Istoric
[modificare | modificare sursă]Domnia Capețienilor indirecți a început cu Filip al VI-lea (1328–1350), începând astfel o nouă serie de treisprezece regi (primii șapte au succedat din tată în fiu), perioadă marcată de profunde zguduiri, produse de ciuma neagră și de Războiul de 100 de Ani, care s-a desfășurat în mare parte pe teritoriul Franței și a adus o instabilitate politică cronică, ilustrată de două regențe și o perioadă de 6 ani în care Franța nu are un rege încoronat conform tradiției.
Astfel, în timpul bătăliei de la Poitiers (1356), regele Ioan al II-lea cel Bun (1350-1364) este făcut prizonier de Prințul Negru, moștenitorul tronului Angliei, astfel că este necesară instituirea celei de-a doua regențe din istoria Franței. În 1380 urcă pe tron Carol al VI-lea (1380–1423), pe care istoria îl va reține sub numele de Carol cel Nebun. Din 1392, regele începe să aibă accese de nebunie (caz unic în istoria Franței), astfel că se instituie o altă Regență, însă, conform dreptului medieval francez, regele nu poate fi înlocuit, nici măcar atunci când este incapabil să conducă. Pe 21 mai 1420, în calitate de Regentă, soția regelui Franței, Isabeau de Bavaria, semnează Tratatul de la Troyes, prin care își reneagă propriul fiu, pe Delfinul Carol, recunoscându-l pe Henric al V-lea al Angliei, drept moștenitor al Coroanei franceze. Henric al V-lea se căsătorise cu Catherine de Franța, fiica cea mare a regelui Carol al VI-lea, astfel că, la moartea „bietului rege nebun”, în 1423, Henric al V-lea „Plantagenetul” se încoronează rege al Franței la Notre-Dame de Paris. Din punct de vedere juridic, acest act este nul, deoarece încalcă regulamentele succesorale franceze din 1322 și 1328, cât și legea salică devenită izvor formal de drept în materie succesorală în secolul anterior. Această stare de fapt a încetat în 1429, când Carol de Valois, rege neîncoronat al Franței, a devenit Carol al VII-lea (1422–1461) fiind încoronat la Reims. În anul 1453, englezii sunt în fine învinși și alungați din Franța pentru totdeauna, pierzând întregul imperiu angevin pe care Plantageneții l-au construit timp de trei secole.
Deși situația internă a Franței intră oarecum în normalitate, violențele postbelice sunt numeroase: dueluri justițiare, violuri, crime. Trebuie să observăm că în Franța secolului XV încă se mai aplicau aceste dueluri judiciare, în cazurile în care nu se putea dovedi vinovăția sau nevinovăția acuzatului (principiul prezumției de nevinovăție nu exista în dreptul medieval francez). Astfel, se organiza, sub patronajul seniorului local o luptă între acuzat și acuzator, iar învingătorul era considerat ca având dreptate. Acest procedeu primitiv de stabilire a adevărului (de origine germanică), accesibil numai nobililor, era numit l’ordalie sau le Jugement de Dieu (judecata lui Dumnezeu).
În 1498 se întâmplă din nou ca un rege al Franței să moară fără a avea descendenți de sex masculin: Carol al VIII-lea (1483-1498). Totuși coroana rămâne în familiei, cea mai apropiată rudă a regelui defunct fiind tot un Valois: Ludovic, nepotul ducelui Ludovic I de Orléans (fratele lui Carol al VI-lea cel Nebun), acesta devenind Ludovic al XII-lea (1498–1515). Dar nici acest rege nu are fii, astfel că trebuie din nou căutată cea mai apropiată rudă pe linie masculină. Acesta era Francisc, un alt nepot al lui Ludovic I de Orléans (deci Ludovic al XII-lea îi era unchi). Noul rege, încoronat în același an, conform tradiției, este Francisc I al Franței (1515-1547).
La sfârșitul secolului al XV-lea, Franța cunoscuse o perioadă de pace, anexând definitiv Bretania și ultima posesiune engleză, portul Calais. Însă regele de numai 24 de ani al Franței, Carol al VIII-lea reia pretențiile ancestrale asupra Neapolelui, începând un război pe care urmașii săi: Francisc I și fiul său, Henric al II-lea (1547–1559) îl vor continua declanșând un adevărat conflict european cu regele Spaniei, împărat romano-german, Carol Quintul. Este o ilustrare clară a pretențiilor feudale istorice ale Franței asupra Italiei, care datează din timpul imperiul carolingian. De la același împărat, au moștenit regii francezi tendința de a-și subordona papalitatea (exemplu: papalitatea de la Avignon).
Pe plan intern, puterea centrală devine tot mai puternică, pe fundalul întăririi monarhiei, pregătind terenul pentru absolutism. Foarte importantă este data de 10 august 1539, când Francisc I semnează ordonanța elaborată de cancelarul Guillaume Poyet care, printre altele, a impus limba franceză ca limbă obligatorie pentru redactarea textelor oficiale.
Se impune în această perioadă personalitatea extraordinară a Caterinei de Medici, soția lui Henric al II-lea, cu care va avea patru fii, dintre care trei vor urca pe tron, și două fiice, care vor fi soții de suveran. În 1559, Henric al II-lea moare la vârsta de 40 de ani, în urma unui turnir organizat cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Elisabeta cu regele Filip al II-lea al Spaniei. Succesiunea urmează din tată în fiu, de la Henric al II-lea la cel mai mare dintre fii săi, Francisc al II-lea (1559–1560), care avea să moară după nici un an de domnie, fără a avea descendenți. Astfel, Carol, cel de-al doilea fiu al lui Henric al II-lea, a devenit regele Franței Carol al IX-lea (1560–1574), urmat de fratele său mai mic, Henric al III-lea (1574–1589), din aceleași motive succesorale. În 1589 a murit în urma unui accident Henric al III-lea, căruia soția sa, Luiza de Lorena, nu îi dăruise niciun fiu.
S-a încheiat astfel un nou capitol din istoria dinastiei capețienilor, o epocă a războaielor religioase, soldate cu masacrul de la Wassy (1562), din Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572) și nenumărate alte atrocități, instigate de mama ultimilor trei regi, autoritara și ultracatolica Caterina de Medici, și de unul dintre cei mai puternici nobili ai vremii, ducele François de Guise.
Listă a regilor Valois din Franța
[modificare | modificare sursă]Ramura principală Valois
[modificare | modificare sursă]- Filip al VI-lea cel Norocos (1328–1350), fiul lui Carol de Valois;
- Ioan al II-lea cel Bun (1350–1364);
- Carol al V-lea cel Înțelept (1364–1380):
- Carol al VI-lea cel Mult Iubit sau cel Nebun (1380–1422);
- Carol al VII-lea cel Victorios (1422–1461);
- Ludovic al XI-lea (1461–1483);
- Carol al VIII-lea cel Prietenos (1483–1498).
Ramura Valois-Orléans
[modificare | modificare sursă]- Ludovic al XII-lea (1498–1515)
Ramura Valois-Angoulême
[modificare | modificare sursă]- Francisc I (1515–1547);
- Henric al II-lea (1547–1559);
- Francisc al II-lea (1559–1560);
- Carol al IX-lea (1560-1574);
- Henric al III-lea (1574–1589).
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- L’Histoire du Monde, vol. III, Editura Larousse 1993
- Mémoire de la France, Editura Larousse 1996
- Rois et Rèines de France, Editions Molière 1996
- Les Idées qui ont changé le Monde, Editions Solar 1999