Taberele de refugiați palestinieni

Taberele de refugiați palestinieni au fost înființate după Războiul arabo-israelian din 1948 pentru a-i găzdui pe refugiații palestinieni care au fugit sau au fost alungați din casele lor în timpul exodului din 1948. Rezoluția 194 a Adunării Generale a Națiunilor Unite (AGNU) stipulează că palestinienii au dreptul de a se întoarce pe pământurile lor dacă acceptă să „trăiască în pace cu vecinii lor”.^[1]^[2]

Agenția Națiunilor Unite pentru Refugiații Palestinieni^[3] (prescurtată în engleză UNRWA) definește refugiații palestinieni drept:^[4]

„persoanele al căror domiciliu normal de rezidență a fost Palestina în timpul perioadei 1 iunie 1946 – 15 mai 1948 și care și-au pierdut atât casa, cât și mijloacele de viață ca urmare a conflictului din 1948.”

În contextul conflictului arabo-israelian, refugiații evrei care au fugit sau au fost alungați din casele lor în timpul exodului din țările arabe și musulmane au fost inițial relocați in tabere de refugiați cunoscute în general ca „tabere de imigranți”, Ma'abarot și „orașe în dezvoltare”, înainte de absorbția lor în societatea israeliană. La celălalt capăt, foarte mulți palestinieni au rămas și în ziua de azi în tabere de refugiați palestiniene, în timp ce alții au fost absorbiți în societățile iordaniană sau palestiniană.

Rolul UNRWA[modificare | modificare sursă]

UNRWA recunoaște structuri din 59 de tabere de refugiați desemnate din Iordania, Liban, Siria, Cisiordania și Fâșia Gaza. De asemenea, organizația a asigurat ajutor persoanelor refugiate în interiorul Israelului ca urmare a conflictului din 1948, până când guvernul israelian a preluat responsabilitatea lor, în 1952.

Ca o tabără să fie recunoscută de UNRWA este nevoie de un agrement între guvernul pe teritoriul căruia se află aceasta și UNRWA în legătură cu folosința taberei. UNRWA nu gestionează nici una din tabere, nu are puteri polițienești sau rol administrativ, ci doar oferă servicii taberei. Taberele de refugiați astfel desemnate, care s-au dezvoltat din așezări de corturi în aglomerări de beton, apoi în ghetouri urbane care nu se disting de împrejurimile lor (devenind efectiv dezvoltări urbane de sine stătătoare sau în cadrul orașelor existente), găzduiesc în jur de o treime din toți refugiații palestinieni înregistrați. UNRWA asigură însă servicii și în alte zone unde un număr mare de refugiați palestinieni înregistrați trăiește în afara taberelor de refugiați recunoscute.

UNRWA definește refugiații palestinieni astfel:^[4]

„persoane al căror loc normal de rezidență a fost Palestina, în timpul perioadei de la 1 iunie 1946 la 15 mai 1948, și care și-au pierdut casa și mijloacele de trai ca urmare a conflictului din 1948”.

Definiția refugiatului în concepția UNRWA îi acoperă și pe urmașii pe linie bărbătească ai refugiaților inițiali.^[4] Astfel, numărul refugiaților palestinieni înregistrați a crescut de la 750.000 în 1950, la în jur de 5 milioane în 2013.^[4]