Planul Dalet

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Exodul palestinian din 1948
Articole principale
Context
Incidente cheie
Autori notabili
Liste și categorii înrudite
Formate înrudite

Planul Dalet (în ebraică תוכנית ד', translit. Tokhnit dalet) a fost un plan conceput de Haganah în Palestina Mandatară, în martie 1948. Planul a fost denumit după litera Dalet (ד), a patra din alfabetul ebraic.

Scopul lui este un subiect de dezbatere. Planul a fost conceput ca un set de linii directoare pentru preluarea controlului Palestinei Mandatare, declararea ei stat evreu și apărarea granițelor și populației acesteia, inclusiv a populațiilor evreiești din afara frontierelor, „înainte și în anticiparea” invaziei armatelor arabe regulate.[1][2] Conform generalului israelian Iehoșafat Harkabi, „Planul Dalet” chema la cucerirea orașelor și satelor arabe din interiorul și de-a lungul granițelor regiunii propuse în Planul ONU de împărțire pentru înființarea unui stat evreu.[3] În cazul în care ar fi opus rezistență, locuitorii satelor cucerite urmau a fi expulzați în afara granițelor statului evreu. Dacă nu opuneau rezistență, locuitorilor li s-ar fi permis să rămână, însă sub administrație militară.[qt 1][4][5][6]

Intențiile Planului Dalet sunt un subiect care stârnește multe controverse, unii istorici afirmând că scopul lui a fost unul complet defensiv, în timp ce alți istorici afirmă că planul avea drept scop expulzarea arabilor palestinieni, numită uneori chiar epurare etnică, pe temeiul că acest lucru a fost o parte integrantă a unei strategii planificate.

Context[modificare | modificare sursă]

Începând din 1945, Haganah a conceput și implementat patru planuri militare generale, iar acestea au dus în final la crearea Israelului și la deposedarea palestinienilor:[7]

  • Planul Alef (Planul A), întocmit în februarie 1945 pentru a completa obiectivul politic unilateral al declarației de independență. A fost conceput pentru a suprima rezistența arabă palestiniană la preluarea de către sioniști a unor părți ale Palestinei.[8]
  • Planul Bet (Planul B), întocmit în septembrie 1945,[9] lansat în mai 1947 și proiectat să înlocuiască Planul Alef în contextul noilor dezvoltări precum prezentarea de către britanici a problemei Palestinei la Națiunile Unite și sporirea opoziției din partea statelor arabe vecine la planul sionist de partiție.[necesită citare]
  • Planul Gimel (Planul C), cunoscut și ca „Planul din mai”, întocmit în mai 1946,[9] lansat în noiembrie/decembrie 1947 în urma Planului ONU de împărțire a Palestinei. A fost conceput pentru a spori mobilizarea militarilor și polițiștilor sioniști și a facilita acțiunile în caz de necesitate.[10][11][12]
  • Planul Dalet (Planul D), din martie 1948, este cel mai notabil. Ghidat de o serie de planuri operaționale amănunțite, ale căror contururi generale au fost schițate încă din 1944, planul Dalet a fost elaborat pentru a extinde zonele deținute de evrei și dincolo de teritoriul alocat statului evreiesc propus în Planul de împărțire al ONU. Obiectivul său general era cucerirea a cât mai mult teritoriu posibil înaintea încheierii mandatului britanic — moment în care liderii sioniști plănuiau să își declare statul.[11][12]

Pe 29 noiembrie 1947, Organizația Națiunilor Unite a votat favorabil împărțirea Palestinei într-un stat arab și unul evreu ca soluție pentru terminarea mandatului britanic. Imediat după aprobarea planului de împărțire al Națiunilor Unite, comunitatea evreiască și-a arătat bucuria, în timp ce comunitatea arabă și-a exprimat revolta față de acesta.[13][14][qt 2] La o zi după votul ONU, un val de atacuri comise de arabi a dus la decesul a cel puțin opt evrei, unul ucis în Tel Aviv de un lunetist, iar șapte în ambuscade asupra autobuzelor civile, revendicate ca represalii față de un atac al Lehi desfășurat cu 10 zile mai devreme.[15] Împușcăturile, aruncarea cu pietre și revoltele au continuat și în zilele următoare. Luptele s-au declanșat aproape imediat ce planul de împărțire a fost aprobat, primele incidente desfășurându-se în timpul revoltelor arabe de la Ierusalim, din 1947. Curând după aceea violențele au izbucnit și în alte părți și au devenit din ce în ce mai generalizate. Crimele, represaliile și contra-represaliile au provocat zeci de victime în ambele tabere ale conflictului. Impasul sângeros a persistat și din cauză că nici o forță externă nu a intervenit să pună capăt escaladării ciclului violențelor.

Începând din ianuarie operațiunile au sporit în militarizare, fapt influențat și de intervenția în Palestina a unui număr de regimente ale Armatei Arabe de Eliberare, alcătuite din voluntari din țările arabe, fiecare din acestea fiind active în diferite sectoare din și din jurul orașelor de pe litoral. Voluntarii arabi și-au consolidat prezența în Galileea și Samaria.[16] Militantul naționalist palestinian Abdul Qader al-Husseini a sosit din Egipt în fruntea a câtorva sute de oameni din Armata Țării Sfinte, o grupare alcătuită din forțe arabe neregulate. După ce a recrutat câteva mii de voluntari, al-Husseini a organizat o blocadă împotriva celor 100.000 de locuitori evrei din Ierusalim.[17] Pentru a contracara această acțiune, autoritățile Ișuvului au încercat aprovizionarea evreilor din oraș folosind convoaie alcătuite din până la circa 100 de vehicule blindate, dar operațiunile au devenit din ce în ce mai grele pe măsură ce numărul membrilor convoaielor uciși de forțele arabe a crescut. Încă din luna martie tactica lui al-Husseini, denumită uneori „Războiul șoselelor”,[18] dăduse rezultate. Aproape toate vehiculele armate ale Haganah fuseseră distruse, blocada se afla în plină desfășurare, iar Haganah pierduse peste 100 de militari.[19] Conform lui Benny Morris, situația celor care locuiau în colonii evreiești izolate din Negev și nordul Galileei era la fel de critică.[20] Ilan Pappé a consemnat că la începutul lunii martie conducerea militară a Ișuvului nu părea încă să privească situația generală din Palestina cu îngrijorare, ci era mai degrabă ocupată cu finalizarea unui master-plan.[21]

Dar situația de pe teren a determinat Statele Unite să-și retragă sprijinul pentru planul de împărțire a Palestinei,[22] decizie care a încurajat Liga Arabă să creadă că palestinienii, întăriți cu trupe ale Armatei Arabe de Eliberare, ar putea pune capăt ideii de împărțire. Între timp însă, pe 7 februarie 1948, britanicii au decis să susțină anexarea părții arabe a Palestinei la Transiordania.[23]

Planul[modificare | modificare sursă]

Yigael Yadin, presupus autor al Planului Dalet.

În 1947, David Ben-Gurion a reorganizat Haganah și a declarat înrolarea obligatorie. Fiecare femeie sau bărbat evreu din Palestina urma să primească pregătire militară. Au fost procurate echipamente militare din numeroasele stocuri ale celui de-al Doilea Război Mondial și din Cehoslovacia, iar acestea au fost aduse în Palestina prin Operațiunea Balak.

Există controverse printre istorici în ceea ce îi privește pe autorii exacți ai Planului Dalet. Conform unora dintre cercetători,[18][24] planul a fost rezultatul analizelor lui Yigael Yadin, la acea vreme șeful interimar al Haganah, după ce Ben-Gurion l-a însărcinat cu responsabilitatea de a concepe un plan de pregătire față de anunțata intervenție a statelor arabe. Conform lui Ilan Pappé, planul a fost conceput de „consultanță”, un grup de circa 12 figuri militare, de securitate și specialiști pe probleme arabe, sub îndrumarea lui Ben-Gurion.[21] Planul a fost finalizat și trimis unităților Haganah la începutul lunii martie 1948. Planul era alcătuit dintr-o secțiune generală și din ordine de operațiuni pentru brigăzi, care specificau ce sate arabe trebuiau vizate, precum și alte misiuni specifice.[25] Secțiunea generală a planului a fost transmisă și liderilor politici ai Ișuvului.[26]

Scop[modificare | modificare sursă]

Odată cu acest plan Haganah a început și transformarea dintr-o organizație subterană într-o armată regulată. Reorganizarea a inclus formarea de brigăzi și comandamente de luptă. Țelurile declarate mai includeau pe lângă reorganizare și câștigarea controlului asupra regiunilor din interiorul plănuitului stat evreu, dar și asupra așezărilor evreiești din afara granițelor acestuia. Controlul urma să fie obținut prin fortificarea pozițiilor cheie în zonele și pe drumurile înconjurătoare, cucerirea satelor arabe apropiate de așezările evreiești și ocuparea bazelor britanice și a secțiilor de poliție din care britanicii se retrăgeau.

În introducerea planului se afirmă următoarele:[4]

a) Obiectivul acestui plan îl reprezintă obținerea controlului asupra zonelor aparținând statului evreu și apărarea granițelor acestuia. Planul țintește de asemenea la obținerea controlului regiunilor cu așezări și concentrări evreiești care sunt situate în afara frontierelor (statului evreu) împotriva forțelor regulate, semi-regulate sau de mici dimensiuni care operează din baze aflate în afara sau în interiorul statului.

În cuprinsul planului se mai afirmă:

f) În general, scopul acestui plan nu este o operațiune de ocupație în afara frontierelor statului evreu. Totuși, în ceea ce privește bazele inamice situate direct în apropierea granițelor, care pot fi utilizate ca rampe de lansare pentru infiltrarea pe teritoriul statului, acestea trebuie să fie ocupate temporar, să fie curățate de persoane ostile în conformitate cu liniile directoare de mai sus și trebuie să fie apoi integrate în sistemul nostru defensiv până la încetarea operațiunilor.

Conform istoricului David Tal,

Strategia chema la consolidarea și stabilizarea unei fâșii evreiești continue în zonele desemnate pentru un stat evreu și de-a lungul presupuselor sale frontiere și la hărțuirea și confruntarea cu forțele arabe care avansau spre interior. Succesul acestei strategii a depins de trei elemente: „curățirea” de prezența arabă a zonei frontierelor statului evreu; fortificarea așezărilor evreiești situate de-a lungul liniilor de avans ale coloanelor arabe; și raiduri de tip „lovește-și-fugi” împotriva trupelor arabe, pe măsură ce acestea avansau.[27]

Detalii[modificare | modificare sursă]

Secțiunea a 3-a a planului, paragraful (b) Consolidarea sistemelor de apărare și fortificațiilor, îndeamnă la ocuparea stațiilor de poliție, la controlarea instalațiilor guvernamentale și la apărarea arterelor secundare de transport. Partea a 4-a a acelui paragraf include următoarele aliniate controversate:

Declanșarea de operațiuni împotriva centrelor populate inamice situate înăuntrul sau în apropierea sistemului nostru defensiv, cu scopul de a preveni folosirea lor ca baze de către o forță armată activă. Aceste operațiuni pot fi împărțite în următoarele categorii:
Distrugerea satelor (incendierea lor, dinamitarea și plantarea de mine printre ruine), în special a acelor centre populate care sunt dificil de controlat continuu.
Declanșarea de operațiuni de căutare și control în conformitate cu următoarele linii de conduită: încercuirea satelor și executarea de percheziții în interiorul lor. În cazul în care se opune rezistență, forțele armate trebuie distruse și populația trebuie expulzată în afara frontierelor statului.
Satele care vor fi golite în maniera descrisă mai sus trebuie incluse în sistemul defensiv fix și trebuie fortificate în consecință.
Dacă nu se opune rezistență, trupe de garnizoană vor intra în sat și vor ocupa poziții în interiorul lui sau în locuri care permit un control tactic complet. Ofițerul comandant al unității va confisca toate armele, dispozitivele fără fir și vehiculele motorizate din sat. În plus, el va reține toate persoanele suspecte politic. După consultarea autorităților politice [evreiești] vor fi înființate organisme constituite din săteni pentru administrarea afacerilor interne ale satului. În fiecare regiune, o persoană [evreiască] va fi numită responsabilă pentru organizarea afacerilor politice și administrative ale tuturor satelor [arabe] și centrelor populate ocupate din acea regiune.

Paragraful (g) Contraatacuri înăuntrul și în afara granițelor statului afirmă printre altele:

Contraatacurile vor fi efectuate în general după cum urmează: o forță de mărimea unui batalion, în medie, va efectua o infiltrare în adâncime și va lansa atacuri concentrate împotriva centrelor populate și bazelor inamice, cu scopul de a le distruge odată cu forțele inamice poziționate acolo.

Implementare[modificare | modificare sursă]

Zonele controlate de Ișuv înainte și după implementarea Planului Dalet.

Planul Dalet a fost implementat începând din luna aprilie 1948. Acest lucru a marcat începerea celei de-a doua faze a războiului, în care, conform lui Benny Morris, forțele Haganah au trecut de la defensivă la ofensivă.[28]

Execuție[modificare | modificare sursă]

Prima operațiune, numită Nachshon,[qt 3] a constat în ridicarea blocadei Ierusalimului. 1500 de oameni din brigada Givati a Haganah și brigada Harel a Palmach au întreprins, între 5 și 20 aprilie, incursiuni pentru a elibera șoseaua spre oraș. Operațiunea a fost încununată de succes și provizii suficiente pentru două luni au fost transportate cu camioanele în Ierusalim și distribuite populației evreiești.[29]

Succesul operațiunii a fost sporit de uciderea în luptă a lui Al-Hussayni. În chiar această perioadă și independent de Haganah sau de calendarul Planului Dalet, trupe neregulate ale formațiunilor Irgun și Lehi au masacrat un număr de arabi la Deir Yassin, incident care, deși deplâns și criticat public de principalele autorități evreiești, a avut un impact puternic asupra moralului populației palestiniene.

În aproximativ același timp, 4–14 aprilie, prima operațiune pe scară largă a Armatei Arabe de Eliberare s-a sfârșit într-un dezastru, fiind învinsă fără drept de apel la Mishmar HaEmek,[30] eșec ce a coincis și cu pierderea aliaților ei druzi, care au dezertat în masă.[31]

În cadrul asigurării continuității teritoriale evreiești prevăzute de Planul Dalet, forțele Haganah, Palmach și [[Irgun intenționau să cucerească zone mixte. Tiberias, Haifa, Safed, Beisan, Jaffa și Acra au fost ocupate. Totuși, „Planul D” nu a început în acel moment.[qt 4] Societatea palestiniană a fost zguduită, rezultând în fuga a peste 250.000 de palestinieni.[32]

La acea vreme, britanicii își retrăseseră în principiu trupele. Situația i-a obligat pe liderii statelor arabe vecine să intervină, dar pregătirile lor nu se finalizaseră și nu au putut strânge suficiente forțe pentru a înclina balanța războiului în favoarea lor. Speranța multor palestinieni era în Legiunea Arabă a regelui Transiordaniei, Abdullah I, dar acesta nu avea nici o intenție de a crea un stat palestinian de sine stătător, ci spera să anexeze cât mai mult teritoriu posibil din Palestina Mandatară.

În pregătirea ofensivei, Haganah a lansat cu succes operațiunile Yiftah[33] și Ben-'Ami[34] pentru a securiza coloniile evreiești din Galileea, și operațiunea Kilshon, care a creat un front unit în jurul Ierusalimului.

Operațiuni[modificare | modificare sursă]

Operațiune Data începerii Obiectiv Localizare Rezultat
Operațiunea Nachshon 1 aprilie Realizarea unui coridor care să conecteze Tel Aviv cu Ierusalim Teritorii alocate viitorului stat arab Încununată de succes
Operațiunea Harel 15 aprilie Realizarea unui coridor care să conecteze Tel Aviv cu Ierusalim Lângă Latrun, în teritorii alocate viitorului stat arab Eșuată
Operațiunea Bi'ur Hametz 21 aprilie Capturarea Haifei Teritorii alocate viitorului stat evreu Încununată de succes
Operațiunea Yevusi 27 aprilie Spargerea asediului Ierusalimului Corpus separatum Eșuată
Operațiunea Hametz 27 aprilie Capturarea Jaffei Teritorii alocate viitorului stat arab Încununată de succes
Operațiunea Yiftach 28 aprilie Consolidarea controlului asupra întregului est al Galileei Teritorii alocate viitorului stat evreu Încununată de succes
Operațiunea Matateh 3 mai Alungarea forțelor arabe dintre Tiberias și estul Galileei Teritorii alocate viitorului stat evreu Încununată de succes
Operațiunea Maccabi 7 mai Alungarea forțelor arabe de lângă Latrun și blocul Ierusalimului Teritorii alocate viitorului stat arab Eșuată
Operațiunea Gideon 11 mai Alungarea forțelor arabe din zona văii Beit She'an Teritorii alocate viitorului stat evreu Încununată de succes
Operațiunea Barak 12 mai Alungarea forțelor arabe din nordul Negevului Teritorii alocate viitorului stat evreu Oprită din cauza invaziei egiptene
Operațiunea Ben'Ami 14 mai Alungarea forțelor arabe din Acra și vestul Galileei Teritorii alocate viitorului stat arab Încununată de succes
Operațiunea Kilshon 14 mai Alungarea forțelor arabe din orașul nou al Ierusalimului Corpus separatum Încununată de succes
Operațiunea Shfifon 14 mai Spargerea asediului cartierului evreiesc din centrul istoric al Ierusalimului Corpus separatum Eșuată

Rezultat[modificare | modificare sursă]

Conform istoricului israelian Benny Morris, execuția planului a durat circa opt săptămâni[necesită citare], începând din 2 aprilie.[35] În aceste săptămâni poziția Ișuvului s-a schimbat dramatic. Mulți lideri arabi părăsiseră țara, iar conducerea locală palestiniană se prăbușise.[necesită citare] În tabăra evreiască numărul celor uciși în timpul executării planului a ajuns la 1.253, din care 500 de civili[necesită citare]. În tabăra arabă contraatacurile și ofensivele evreiești au precipitat un exod în masă a circa 250.000–300.000 de oameni.[36] Conform lui Benny Morris, această „răsturnare demografică masivă ... a propulsat statele arabe mai aproape de o invazie față de care erau în mare măsură lipsite de entuziasm”.[37]

Controverse privind scopul[modificare | modificare sursă]

Scopul Planului Dalet este un important subiect de controversă, istoricii dintr-o tabără afirmând că acesta era unul pur defensiv, în timp ce istoricii din tabăra opusă consideră că planul țintea la cât mai multe cuceriri teritoriale și expulzări posibil.[necesită citare]

  • Conform istoricului francez Henry Laurens, importanța dimensiunii militare a Planului Dalet devine mai clară prin compararea operațiunilor armatelor iordaniană și egipteană. Omogenitatea etnică a zonei de litoral a Palestinei, obținută prin expulzări ale palestinienilor, a ușurat oprirea avansului egiptenilor, în timp ce Ierusalimul evreiesc, situat într-o zonă cu populație arabă, a fost încercuit de armata iordaniană.[38]

Conform lucrării The Oxford Handbook of Genocide Studies, deși există controverse cu privire la faptul dacă Planul Dalet a fost un plan centralizat de epurare etnică, s-ar putea la fel de bine ca forțele Haganah să fi descoperit singure că pot efectua o purificare etnică la nivel local și regional, deoarece ofensiva lor a alungat de la casele lor un număr mare de arabi.[39]

Istorici care îl consideră un plan de cucerire[modificare | modificare sursă]

După cum e demonstrat de Planul Dalet al Haganah, conducerea evreiască era hotărâtă să conecteze preconizatul stat evreu cu corpus separatum al Ierusalimului. Însă corpus separatum se afla adânc în teritoriul arab, în mijlocul preconizatului stat palestinian, astfel încât această legătură nu putea fi făcută decât pe cale militară.

Khalidi numește Planul Dalet un „Master Plan pentru cucerirea Palestinei”. El atrage atenția asupra ideilor sioniste privitoare la transfer și la un stat evreiesc în toată Palestina și asupra caracterului ofensiv al operațiunilor militare ale sioniștilor ca principală dovadă a interpretării sale.[25]

... acest ... proiect a explicat clar și fără ambiguitate: palestinienii trebuiau să dispară ... Scopul planului a fost, de fapt, distrugerea zonelor rurale și urbane ale Palestinei.[41]

Pappé face distincție între secțiunea generală a Planului Dalet și ordinele operaționale transmise trupelor. Conform lui Pappé, secțiunea generală a planului, care a fost distribuită politicienilor, inducea în eroare în privința intențiilor reale ale Haganah. Adevăratul plan a fost înmânat comandanților de brigăzi „nu ca instrucțiuni vagi, ci ca ordine operaționale clare de acțiune”. Pe lângă secțiunea generală, „fiecare comandant de brigadă a primit o listă a satelor sau cartierelor care trebuiau ocupate, distruse, iar locuitorii lor expulzați”.[42]

Istorici care îl consideră un plan defensiv[modificare | modificare sursă]

  • În cartea sa despre nașterea problemei refugiaților palestinieni, istoricul israelian Benny Morris discută relevanța ideii de „transfer de populație” în accepțiunea sionistă. Morris trage concluzia că a existat un sprijin sionist pentru „transfer” „în anii 1930 și începutul anilor 1940” și că, deși „ideea transferului” a făcut ca Ișuvul să-l accepte ca pe ceva natural și inevitabil în clipa în care a avut loc, acest lucru „nu este echivalent cu o planificare anterioară și nu a dus la conceperea unei politici sau a unui master plan de expulzare; Ișuvul și forțele sale militare nu au intrat în războiul din 1948, declanșat de tabăra arabă, cu o politică sau un plan de expulzare”.[43]

Referitor la intențiile Planui Dalet, Morris scrie:

Esența planului era alungarea forțelor ostile și potențial ostile din interiorul teritoriului proiectatului stat evreu, realizarea continuității teritoriale între principalele concentrări de populație evreiască și securizarea frontierelor viitorului stat înainte de și în anticiparea invaziei [statelor arabe]. Haganah privea aproape toate satele ca activ sau potențial ostile.[qt 4][44]
Planul nu a fost înțeles și nici folosit de ofițerii superiori de pe teren ca pe o instrucțiune acoperită pentru expulzarea 'arabilor'. Dar, în ceea ce privește expulzarea sau distrugerea satelor care au opus rezistență sau care ar fi putut amenința Ișuvul, a constituit o doctrină strategică și o carte albă pentru expulzări pentru comandanții de front, brigăzi, district și batalioane (care au justificat fiecare caz prin necesitatea militară) și le-a dat comandanților, post facto, o acoperire formală și convingătoare pentru acțiunile lor. Totuși, în perioada aprilie–iunie, relativ puțini comandanți s-au confruntat cu dilema morală a deciziei de a pune în aplicare clauzele de expulzare. Orășenii și sătenii își părăseau de obicei singuri locuințele înainte sau în timpul luptelor, iar Haganah a trebuit doar în cazuri rare să discute despre sau să emită ordine de expulzare....”.[qt 4][45]
Deși prevedea contraatacuri, Planul Dalet a fost o schemă defensivă, iar scopurile lui erau: (1) protejarea frontierelor viitorului stat evreu în conformitate cu linia de separație; (2) securizarea continuității sale teritoriale în fața tentativelor de invazie; (3) garantarea libertății de deplasare pe șosele și (4) asigurarea continuării rutinei zilnice esențiale.

Gelber respinge ceea ce el numește versiunea „inventată de palestinieni” a Planului Dalet.[46] Gelber spune: „Textul a clarificat fără echivoc că expulzările priveau doar acele sate care ar fi luptat împotriva Haganah și ar fi rezistat ocupației, și nu toate așezările arabe”.[qt 1]

  • Istoricul militar israelian David Tal a scris că „planul nu a furnizat condițiile pentru distrugerea satelor palestiniene și deportarea locuitorilor; nu acesta a fost scopul compunerii planului”, iar „țelul său era să asigure controlul deplin asupra teritoriului repartizat evreilor prin rezoluția de împărțire [a Palestinei], plasând astfel Haganah în cea mai bună poziție strategică posibilă pentru a face față unei invazii arabe”.[47]

Note de subsol[modificare | modificare sursă]

  1. ^ David Tal (). War in Palestine, 1948: strategy and diplomacy. Psychology Press. pp. 165–. 
  2. ^ Benny Morris. The Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Benny Morris, Cambridge University Press, pg 155. 
  3. ^ Yehoshafat Harkabi (iunie 1974). Arab attitudes to Israel. John Wiley and Sons. pp. 366–. ISBN 978-0-470-35203-8. Accesat în . 
  4. ^ a b MidEast Web, Plan Daleth (Plan D)
  5. ^ Yoav Gelber (ianuarie 2006). Palestine, 1948: war, escape and the emergence of the Palestinian refugee problem. Sussex Academic Press. pp. 98–. ISBN 978-1-84519-075-0. Accesat în . 
  6. ^ Ten years of research into the 1947-49 war - The expulsion of the Palestinians re-examined. De Dominique Vidal. Le Monde diplomatique. decembrie 1997.
  7. ^ „RULING PALESTINE - A HISTORY OF THE LEGALLY SANCTIONED JEWISH-ISRAELI SEIZURE OF LAND AND HOUSING IN PALESTINE” (PDF). Centre on Housing Rights and Evictions (COHRE) / BADIL Resource Center for Palestinian Residency & Refugee Rights. mai 2005. p. 27. ISBN 92-95004-29-9. Accesat în . 
  8. ^ Safty, Adel. Might Over Right: How The Zionists Took Over Palestine. Garnet Publishing, 2012.
  9. ^ a b Jewish Virtual Library. Plan Dalet (10 martie 1948)
  10. ^ The Ethnic Cleansing of Palestine, by Ilan Pappé. Oneworld Publications, 2006.
  11. ^ a b Davidson, Lawrence Cultural Genocide. „Israel's 'War of Independence' - Ethnic Cleansing in Practice”, p.74-75. Rutgers University Press, 2012.
  12. ^ a b Khalidi, W. „Plan Dalet: master plan for the conquest of Palestine”, J. Palestine Studies 18 (1), 1988, p. 4-33 (publicat anterior în Middle East Forum, noiembrie 1961)
  13. ^ „Palestine Arabs Loot, Kill, Burn; Jews Retaliating”. Windsor Daily Star. Windsor, Ontario, Canada. United Press. . pp. 1–2. Accesat în . Magazinele evreiești incendiate au împrăștiat vălătuci de fum peste Orașul Sfânt la scurtă vreme după începerea grevei arabilor, etichetată ca o demonstrație pașnică împotriva deciziei Națiunilor Unite de a împărți Palestina într-un stat arab și unul evreu. 
  14. ^ „Urges Arabs to be Ready”. Windsor Daily Star. Associated Press. . p. 1. Accesat în . Azzam le-a cerut demonstraților să se organizeze, să lucreze în liniște și să se abțină de la violențe împotriva creștinilor. Le-a spus că ar trebui să se pregătească pentru o luptă îndelungată până la atingerea scopurilor arabe. 
  15. ^ Morris (2008), p. 76
  16. ^ Yoav Gelber (2006), pp. 51–56
  17. ^ Dominique Lapierre și Larry Collins (1971), cap. 7, pp. 131–153
  18. ^ a b Selwyn Ilan Troen; Noah Lucas (). Israel: the first decade of independence. SUNY Press. pp. 405–. ISBN 978-0-7914-2259-5. Accesat în . 
  19. ^ Benny Morris (2003), p. 163
  20. ^ Morris, 2004, p. 163
  21. ^ a b Pappé, 2006, p. 81
  22. ^ Devorah Hakohen (). Immigrants in turmoil: mass immigration to Israel and its repercussions in the 1950s and after. Syracuse University Press. pp. 13–. ISBN 978-0-8156-2969-6. Accesat în . 
  23. ^ Henry Laurens (2005), p. 83
  24. ^ Larry Collins; Dominique Lapierre (). O Jerusalem!. Simon and Schuster. pp. 60–. ISBN 978-1-4165-5627-5. Accesat în . 
  25. ^ a b Khalidi, 1988
  26. ^ Pappé, 2006, p. 83
  27. ^ Tal, 2004, p. 165
  28. ^ Morris, 2008, p. 116
  29. ^ Dominique Lapierre și Larry Collins (1971), pp. 369–381
  30. ^ Benny Morris (2003), pp. 242–243
  31. ^ Benny Morris (2003), p. 242
  32. ^ Henry Laurens (2005), pp. 85–86
  33. ^ Benny Morris (2003), pp. 248–252
  34. ^ Benny Morris (2003), pp. 252–254
  35. ^ Morris, 2004, p. 165
  36. ^ Morris, 2004, pp. 262–263
  37. ^ Morris, 2004, p. 263
  38. ^ Henry Laurens, Paix et guerre au Moyen-Orient, Armand Colin, 2005, p. 92.
  39. ^ Donald Bloxham, A. Dirk Moses. „The Oxford Handbook of Genocide Studies”. oxfordhandbooks.com. ISBN 9780199232116. 
  40. ^ Walid Khalidi. „Islam, the West and Jerusalem” (PDF). palestine-studies.org. p. 11. Accesat în . 
  41. ^ Pappé, 2006, pp. 86–126, xii
  42. ^ Pappé, 2006, pp. 82–83
  43. ^ Morris, 2004, pp. 5–6, 60
  44. ^ Morris, 2004, 'The Birth ... Revisited', p. 164
  45. ^ Morris, 2004, 'The Birth ... Revisited', p. 165
  46. ^ Gelber, 2006, pp. 303–306
  47. ^ Tal, 2004, p. 87

Citări[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Yoav Gelber (). Palestine 1948: War, Escape And The Emergence Of The Palestinian Refugee Problem. Sussex Academic Press. p. 306. ISBN 978-1-84519-075-0. Accesat în . Instrucțiunile chemau la demolarea satelor care nu pot fi ocupate permanent. Alt paragraf detalia metoda de ocupare a unui sat arab: încercuirea satului și percheziționarea lui (în căutarea armelor). Dacă se opune rezistență — anihilarea forțelor armate și expulzarea populației lui peste graniță... Dacă nu se opune rezistență, în sat trebuie staționată o garnizoană. . . Comandantul garnizoanei trebuie să confiște toate armele, receptoarele radio și vehiculele. Toți suspecții politici trebuie arestați. După consultarea autorităților politice adecvate vor fi numite instituții locale pentru administrarea treburilor interne ale satului. Textul clarifica fără echivoc că expulzările priveau doar acele sate care ar fi luptat împotriva Hagana sau ar fi rezistat ocupației și nu toate satele arabe. Instrucțiuni similare au fost transmise în legătură cu ocuparea cartierelor arabe din orașele mixte etnic. În articolele lor scrise în 1961, Khalidi și cei care i-au călcat pe urme au prezentat liniile directoare care instruiau unitățile Hagana să-i expulzeze pe sătenii arabi ca pe componenta principală a Planului D. Mai mult, ei i-au distorsionat sensul, înfățișându-l ca pe un ordin general care îi privea pe toți arabii din toate satele. Textul, totuși, este suficient de clar: citirea Planului D ca atare, fără a-l deconstrui pentru a-i schimba semnificația, arată că nu există nici o legătură între textul propriu-zis și semnificația, fundalul și rezultatele pe care li-l atribuie cercetătorii palestinieni și colegii lor israelieni. Aceste paragrafe ale Planului D au avut o importanță marginală, iar contribuția lor la modelarea unei politici față de populația arabă a fost irelevantă. Politicile față de arabi au fost fie decise la nivel local, de către comandanții militari de pe teren și consilierii lor locali pe probleme arabe, fie de către arabiștii din cercul interior al lui Ben-Gurion care își consiliau superiorii. Ber, Pasternak și chiar Yadin nu s-au pretins autorități în chestiuni arabe sau în alte probleme de politică înaltă. Preocupările lor erau doar militare, iar scopul planului era pregătirea pentru invazia arabă, nu expulzarea palestinienilor. 
  2. ^ Benny Morris (). 1948: a history of the first Arab-Israeli war. Yale University Press. p. 50. Accesat în . Reacția arabă a fost previzibilă: „Sângele va curge în râuri în Orientul Mijlociu”, a promis Jamal Husseini. 
  3. ^ Benny Morris (). 1948: a history of the first Arab-Israeli war. Yale University Press. p. 116. Accesat în . La acea vreme, Ben-Gurion și Statul Major General (SMG) credeau că au inițiat o acțiune singulară, chiar dacă implica schimbări de tactici și strategii pe frontul Ierusalimului. În fapt, ei au pus în mișcare o transformare strategică a politicii Haganah. Nahshon a anunțat o schimbare de la defensivă la ofensivă și a marcat începutul implementării tochnit dalet (Planului D)—fără ca Ben-Gurion sau SMG să fi luat vreodată în principiu hotărârea de a se angaja în implementarea sa. 
  4. ^ a b c Benny Morris (). 1948: a history of the first Arab-Israeli war. Yale University Press. p. 119. Accesat în . Planul D însuși n-a fost niciodată lansat în manieră publică printr-o decizie formală a conducerii. Într-adevăr, diverșii comandanți de batalioane și brigăzi păreau să nu fie la curent, în prima jumătate a lunii aprilie și poate chiar mai târziu, că implementează Planul D. Retrospectiv, este clar că ofensivele Haganah din aprilie și începutul lui mai erau implementări treptate ale Planului D. Dar la acea vreme unitățile dispersate aveau senzația că erau pur și simplu angajate în operațiuni fără legătură între ele, orientate spre incendierea fiecărei localități și întâmpinarea provocărilor locale specifice (asediul Ierusalimului, separarea prelungirii Galileei de valea Jezreelului și așa mai departe). Masiva documentație a Haganah din prima jumătate a lunii aprilie nu conține nici o referință la vreo implementare a Planului D și doar rar apar astfel de referințe în arhivele Haganah privitoare la săptămânile care au urmat. Planul D chema la securizarea zonelor alocate de Națiunile Unite unui stat evreu și câtorva concentrări de populație evreiască din afara acestora (Ierusalimul de Vest și Galileea de Vest). Arterele dintre zonele evreiești principale și zonele de frontieră pe unde se aștepta că vor ataca armatele arabe invadatoare urmau să fie securizate. Planul era constituit din două părți: orientări generale, distribuite tuturor comandanților de brigăzi, și ordine specifice adresate fiecăreia dintre cele șase brigăzi teritoriale (Etzioni [Ierusalim], Kiryati [Tel Aviv], Givgati [Rehovot-Rishon Lezion], Alexandroni [câmpia litorală], Carmeli [Haifa] și Golani [valea Jezreelului]). Preambulul stipula: scopul „acestui plan este preluarea controlului teritoriului statului evreu și apărarea granițelor acestuia, precum și [apărarea] blocurilor de colonii și a populației evreiești din afara acestor granițe împotriva unui inamic regulat, semi-regulat [adică AAE] și neregulat”. Planurile de conducere anterioare ale Haganah considerau drept posibili inamici forțele britanice, milițiile palestiniene sau o combinație a celor două, posibil ajutate de voluntari arabi din exterior. Planul D a fost structurat pornind de la premiza unei invazii a armatelor regulate arabe. Urma să fie activat când „forțele guvernului [britanic] din țară nu vor mai exista”—adică urma să fie activat undeva în intervalul dintre retragerea britanică și invazia arabă. Când a constatat că un asemenea interval nu va exista, SMG s-a pregătit de activarea planului în timpul ultimelor una sau două săptămâni ale (pe atunci mai mult nominalului) regim britanic. 

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • W. Khalidi, "Plan Dalet: master plan for the conquest of Palestine", J. Palestine Studies 18 (1), 1988, p. 4-33 (publicat anterior în Middle East Forum, noiembrie 1961)
  • Walid Khalidi - All That Remains. ISBN: 0887283063
  • Shabtai Teveth, Ben-Gurion and the Palestinian Arabs: From Peace to War, Oxford University Press, Oxford, 1985
  • Ilan Pappé, The ethnic cleansing of Palestine, Oxford, Oneworld, 2006
  • Benny Morris, The Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004
  • Benny Morris, 1948: A history of the first Arab–Israeli war. Yale University Press, 2008
  • Yoav Gelber, Palestine 1948: War, Escape And The Emergence Of The Palestinian Refugee problem, 2nd ed., Brighton, Sussex Academic Press, 2006
  • David Tal, War in Palestine 1948: strategy and diplomacy, Routledge, London, 2004
  • J. C. Bosma, "Plan Dalet in the context of the contradictions of Zionism", Holy Land Studies 9 (2), 2010, p. 209-227
  • Rosemarie M. Esber, Under The Cover of War. The Zionist Expulsion of the Palestinians, Arabicus, 2009, p. 43 ; pp. 179–182.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Planul_Dalet&oldid=12998218