Nicolae Balotă

Nicolae Balotă (n. 26 ianuarie 1925, Cluj) este un eseist, critic, istoric şi teoretician literar român.

Biografie

Este fiul lui Gheorghe Balotă, avocat, originar din Banat, şi al Adelinei (n. Dragoman). Urmează Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj (1935-1940) şi Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu (1941-1943). Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1947). Doctorat în literatură universală şi comparată la Universitatea clujeană, sub conducerea lui Liviu Rusu. Devine asistent universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946-1949), apoi cercetător la Filiala din Cluj a Academiei Române (1950-1954). Prima oară este arestat in 1948, pe când era proaspăt asistent. Este judecat şi condamnat pentru deţinere şi răspândire de material „subversiv”. Materialul subversiv, descoperit în urma unei percheziţii la domiciliu, consta din cărţile de literatură, istorie, filosofie şi politică din biblioteca proprie. Eliberat din închisoare în 1949, el este „eliberat” şi din funcţia didactică de la Universitate, ca fost deţinut politic. După 5 ani de şomaj, cu angajări temporare (între care, câteva săptămâni, învăţător la un preventoriu TBC pentru copii), este din nou arestat în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956 din cauza scrierii unui memoriu cuprinzând un rechizitoriu al încălcării libertaţilor democratice şi religioase de către regimul comunist. Memoriul este opera colectivă, elaborată de N. Balotă, împreună cu fraţii Matei, Ioan şi Elena Boilă, nepoţii lui Iuliu Maniu. Deşi patru exemplare ale memoriului au fost distruse, o copie ajunge la Securitate, în urma trădării şi denunţării autorilor de către un apropiat. Urmează 7 ani de detenţie la Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti, Dej, precum şi doi de domiciliu obligatoriu la Lăţeşti. După eliberare, este redactor la revista „Familia” din Oradea, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucureşti. În 1974, devine profesor invitat al Universităţii „Wilhelm-Maximilian” din München. Stabilit la Paris, în 1981, este numit profesor de literatură comparată la Universitatea „François Rabelais” din Tours şi la Universitatea din Le Mans (Franţa). Concomitent, lucrează şi la Radio „Europa Liberă”. Solicită şi obţine în 1987 azilul politic în Franţa. În 1990, devine cetăţean francez. Revine periodic în România, susţinând cursuri de literatură comparată în calitate de profesor asociat la universităţile din Cluj şi Bucureşti. În 2003, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa. În prezent, trăieşte la Nice. A fost căsătorit cu prozatoarea Bianca Balotă (1936-2005).

Activitatea publicistică

A debutat jurnalistic în ziarul „România nouă” de la Sibiu (director Zaharia Boilă), în septembrie 1944, iar cu critică literară în „Revista Cercului Literar” de la Sibiu, nr. 1, din ianuarie 1945. După o perioadă forţată de tăcere, reîncepe să publice, din 1965, în reviste. Începând din 1969, îi apar numeroase volume, majoritatea elaborate sau proiectate înainte de detenţia sa. În 1994, îi apare volumul Parisul e o carte (Ed. Fundaţiei Culturale Române), iar în 1998 Caietul albastru, un monumental eseu memorialistic şi un jurnal intim, în fapt o amplă biografie spirituală a unuia din cei mai mari cărturari români ai secolului ce s-a încheiat. Apariţia ediţiei a doua din Euphorion (la 30 de ani de la prima ediţie) coincide, în 1999, cu aniversarea vârstei de 75 de ani. Este sărbătorit şi i se consacră o solemnitate la Uniunea Scriitorilor. Impresionantul Caiet albastru, o biografie spirituală şi colecţie saint-simoniană de portrete ale contemporanilor sai, se citeşte ca romanul pasionant al unui destin şi, parţial, ca o mărturie asupra epocii pe care a străbătut-o, una dintre cele mai complexe apărute după 1990.

Volume publicate

Fișier:Caietul.jpg

Euphorion, 1969, reeditat în 1999.
Urmuz, 1970 , reeditat în 1997.
Despre pasiuni, 1971.
Lupta cu absurdul, 1971, reeditat în 2000.
De la Ion la Ioanide. Prozatori ai secolului XX, 1974, reeditat în 1997.
Introducere în opera lui Al. Phillipide, 1974, reeditat în 1999.
Iacob Burkhardt, un umanist modern, 1974.
Universul prozei, 1976.
Arte poetice ale secolului XX, 1976.
Arta lecturii, 1978.
Opera lui Tudor Arghezi, 1979, reeditat în 1997.
Scriitori maghiari din România, 1981, ediţia în limba maghiară, 2007.
Mapamond literar, 1983.
Parisul e o carte, 1994.
Calea, adevărul şi viaţa. Meditaţii religioase, 1995, reeditat în 1999.
Caietul albastru, 1998, reeditat în 2000 şi în 2007.
Eminescu - poet al iniţierii în poezie, 2000.
Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, 2001.
Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre, 2002, reeditat în 2007.
De la Homer la Joyce, eseuri, 2007.

Premii

Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române (1971)
Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1974)
Premiul Naţional pentru literatură (1999)

Bibliografie

Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.
Dicţionarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, A-B, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

Referinţe (on-line)

Legături externe