Flammula alnicola

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

Flammula alnicola sin. Pholiota alnicola
2011-10-05 Pholiota alnicola (Fr.) Singer 172677.jpg
Ghebe de arin
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hymenogastraceae sau Strophariaceae
Gen: Flammula
Specie: F. alnicola
Nume binomial
Flammula alnicola
(Fr.) Kumm. (1871)
Sinonime

Selecție: * Agaricus flavidus Schaeff. (1774)

  • Agaricus alnicola Fr. (1821)
  • Flammula alnicola (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Flammula flavida (Schaeff.) P.Kumm. (1871) [1]
  • Dryophila alnicola (Fr.) Quél. (1886)
  • Gymnopilus alnicola (Fr.) Murrill (1917)
  • Pholiota pseudohypholoma Velen. (1921)
  • Flammula malicola Kauffman (1926)
  • Pholiota alnicola (Fr.) Singer (1951)
  • Pholiota aromatica (Fr.) P.D.Orton (1960)

Flammula alnicola (Elias Magnus Fries, 1821 ex Paul Kummer, 1871), sin. Pholiota alnicola (Elias Magnus Fries, 1821 ex Rolf Singer, 1951) din încrengătura Basidiomycota în familia Hymenogastraceae sau Strophariaceae și de genul Flammula,[2][3] denumită în popor ghebe de arin,[4] este o ciupercă comestibilă, fiind un soi saprofag, descompunător ulterior al lemnului mort. Se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord crescând prin păduri de foioase, și de conifere umede, în grupuri fasciculare, mereu în tufe cu multe exemplare, pe cioturi, ramuri, lemn îngropat, mai ales de arin, dar, uneori și pe cel de alun, mesteacăn, salcie, ocazional chiar și pe cel de brad sau molid. Apare de la câmpie la munte, din iulie până în noiembrie (decembrie).[5][6]

Numele generic se trage de la cuvântul latin (latină flammula=flacără, flamă mică),[7] amintind de culoarea vie a speciilor, iar epitetul de la un cuvânt aceleiași limbi, (latină alnus=arin),[8] datorită apariției preponderente pe lemnul acestui arbor.

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

P. Kumm.
R. Singer

Primul care a descris acest burete (Agaricus flavidus) a fost savantul german Jacob Christian Schäffer în volumul 4 al lucrării sale Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae din 1774, [9] dar numele binomial hotărât, pentru orice motiv, este Agaricus alnicola, determinat de renumitul Elias Magnus Fries în volumul 1 al trilogiei sale Systema Mycologicum din 1821.[10]

În anul 1871, micologul german Paul Kummer a transferat corect, atât denumirea lui Schäffer, cât și cea a lui Fries, la genul Flammula sub păstrarea epitetelor respective, de verificat în lucrarea sa principală Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen.[11]

Apoi, în 1951, compatriotul lui Kummer, anume Rolf Singer, a retransferat specia Flammula alnicola la genul Pholiota în jurnalul Lilloa,[12] o modificare repede acceptă de aproape toți micologii și aparentă cu preponderență în cărți în această privință până în prezent.

Dar cercetări micromoleculare au dovedit, că specia aparține genului Flammula și nu Pholiota. Cea mai sigură caracteristică pentru identificarea pe exterior este piciorul cu un inel nepersistent spre deosebire de celălalt gen, la care manșeta rămâne mereu persistentă.[13] De acea, Index Fungorum și Mycobank, cele două mari comitete de nomenclatură, acceptă taxonul Pholiota alnicola doar sinonim.[2][3] Mai departe, și National Center for Biotechnology Information (NCBI [1]) care este cel mai important punct de contact din lume pentru date biologice moleculare și soluții bioinformatice, acceptă doar numele generic Flammula nume curent.[14] Astfel numele actual (2019) corect este Flammula alnicola.

S-au mai făcut încercări de redenumire care însă, nefiind folosite, pot fi neglijate.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Flammula flavida
  • Pălăria: are un diametru de 3-6 (8) cm, este numai puțin cărnoasă și destul de moale, inițial aproape emisferică cu marginea răsucită în jos, apoi convexă, prezentând uneori câteva franjuri la margine. Cuticula este lucioasă și lipicios-vâscoasă, netedă, câteodată presărată cu fulgi mici, resturi ale vălului parțial. Coloritul variază în diverse nuanțe de galben: la început galben pal până ocru deschis, apoi viu galben de sulf sau galben de lămâie și în sfârșit galben ca pielea. Centrul este adesea mai închis, portocaliu până slab ruginiu.
  • Lamelele: sunt subțiri, foarte dese, cu lameluțe mai scurte intercalate începând la margine, slab arcuite și atașate de picior, din când în când chiar scurt decurente. Coloritul este în tinerețe palid gălbui, mai târziu galben-maroniu și la bătrânețe brun-ruginiu, cel al muchiilor fiind ceva mai deschis.
  • Piciorul: situat mereu central sub pălărie are o înălțime de 5-8 cm și o lățime de 0,5-1 cm, este cilindric, uneori slab îndoit, destul de subțire, slab fibros și gol pe dinăuntru, cu un inel nepersistent (ca la toate speciile acestui gen), coaja fiind deasupra inelului fugitiv netedă, albicioasă până alb-gălbuie, dedesubt slab solzos-fibroasă, brun-portocalie, la bază chiar de un brun închis.
  • Carnea: este moale, palid-galbenă în pălărie și spre baza piciorului de culoare mai închisă, brun-portocalie, care nu se mai colorează după tăiere. Mirosul este aromatic asemănător bomboanelor de fructe, gustul fiind neînsemnat, searbăd, la exemplare mai bătrâne amar.[5][6]
  • Caracteristici microscopice: are spori galben-aurii care sunt netezi, alungit elipsoidali, apiculați, cu por de germen și o mărime de 9-12 x 4-5 microni. Pulberea lor poate fi brun-ruginie până brun-negricioasă. Basidiile de 25-30 x 6-8 microni cu 4 sterigme fiecare au o formă de măciucă. Cistidele (celule sterile, de obicei izbitoare, situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) fusiform-ventricoase, asemănător unei sticle bombate la mijloc, măsoară 35-40 x 8-10 microni.[15]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[16] [17]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Ghebele de ari pot fi confundatei cu alte specii saprofite crescătoare pe lemn atrofiat, ca de exemplu cu: Flammulina velutipes (comestibilă),[18] Gymnopilus penetrans (necomestibil, amar),[19] Hypholoma capnoides (comestibilă),[20] Hypholoma ericaeoides (necomestibil),[21] Hypholoma fasciculare (otrăvitor),[22] Hypholoma lateritium sin. Hypholoma sublateritium (otrăvitor),[23] Hypholoma marginatum (necomestibil),[24] Hypholoma radicosum sin. Hypholoma epixanthum (necomestibil),[25] Kuehneromyces mutabilis, sin. Galerina mutabilis, Pholiota mutabilis (comestibil),[26] Pholiota spumosa (necomestibil, suspect),[27] Psathyrella candolleana (comestibilă),[28] sau Psathyrella piluliformis (comestibilă),[29] Stropharia aurantiaca (necomestibilă),[30] și Xeromphalina campanella (fără valoare culinară),[31] dar de asemenea cu otrăvitorul Gymnopilus sapineus (halucinogen)[32] sau cu letala Galerina marginata.[33]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Ghebele de arin sunt comestibile, dar de calitate culinară mai scăzută.[34]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mycobank 1
  2. ^ a b Index Fungorum
  3. ^ a b Mycobank 2
  4. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 509, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO
  5. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 96-97, ISBN 3-405-12081-0
  6. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 330-331, ISBN 978-3-440-14530-2
  7. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 481
  8. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 77
  9. ^ Jacob Christian Schäffer: „Fungorum qui in Bavaria et Palatinatu circa Ratisbonam nascuntur icones, nativis coloribus expressae”, Editura J.J. Palmium, Erlangen 1800 vol. 4, p. 17, tab. 35
  10. ^ Elias Magnus Fries: „Systema Mycologicum”, vol. 1, Editura Ex Officina Berlingiana, Lundae 1821, p. 250
  11. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde…”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 82
  12. ^ Rolf Singer: „Pholiota alnicola”, în: „Lilloa”, vol. 22, 1951, p. 516
  13. ^ [https://vdocuments.mx/fitopatologie-55a757f0cbf0e.html Univ. Sucava: „Fitopatologie”, p. 72
  14. ^ NCBI
  15. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XVI, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1930, p. + tab. 777
  16. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 369, ISBN 3-85502-0450
  17. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 300
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 254-255, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 110-111, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 232
  21. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 252-253, ISBN 978-3-440-13447-4
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 186-187, ISBN 3-405-12116-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 180-181, ISBN 3-405-11774-7
  24. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 355, ISBN 3-85502-0450
  25. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 84-85, ISBN 88-85013-25-2
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 186-187, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 120-121, ISBN 3-405-12124-8
  28. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 302-303, ISBN 978-3-440-14530-2
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 86-87, ISBN 3-405-12124-8
  30. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 84-85, ISBN 88-85013-37-6
  31. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 404-405 ISBN 88-85013-46-5
  32. ^ Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 244-245, ISBN 978-3-440-13447-4
  33. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 160, ISBN 3-426-00312-0
  34. ^ Pilzforum

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-7, pentru toate ciupercile analizate
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]