Ciupercă de miriște

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Leucoagaricus leucothites sin.

Lepiota naucina

2009-10-23 Leucoagaricus leucothites (Vittad.) M.M. Moser ex Bon 61894 crop.jpg
Ciupercă de miriște
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Leucoagaricus Locq. ex Singer (1948)
Specie: L. leucothites
Nume binomial
Leucoagaricus leucothites
(Vittad.) Wasser (1977)
Sinonime
  • Agaricus holosericeus J.J.Planer (1788)[1]
  • Agaricus levis Krombh. (1831)
  • Agaricus leucothites Vittad. (1835)
  • Agaricus holosericeus (J.J.Planer) Fr. (1838)
  • Agaricus naucinus Fr. (1838)
  • Lepiota naucina (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Lepiota holosericea (J.J.Planer :Fr.) Gillet (1874)
  • Leucocoprinus holosericeus (Gillet) Locq. (1943)
  • Leucoagaricus naucinus (Fr.) Singer (1951)
  • Leucoagaricus holosericeus (Gillet) M.M.Moser (1967)

Leucoagaricus leucothites (Carlo Vittadini, 1835 ex Solomon P. Wasser, 1977), sin. Lepiota naucina (Elias Magnus Fries, 1838 ex Paul Kummer (1871), este o specie saprofită de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Leucoagaricus,[2] numită în popor ciupercă de miriște,[3] burete alb al porumbeilor[4][5] sau bureți albineți.[6] Buretele se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord adesea în locații influențate de om, de obicei în afara pădurilor (cu excepția celor de arini) sau la marginea lor, prin pajiști comerciale, în grădini, livezi și parcuri, chiar și în sere sau pe compost. El crește, adesea spontan după construcția de grădini, diguri sau paturi de legume, dispărând de obicei în anul următor. Habitatele naturale sunt, de la câmpie până în zonele deluroase de altitudine medie, pășuni semi-aride și terenuri cu iarbă de stepă, chiar și dune de nisip, preferând soluri bazice, argiloase, moderat până neutral azotate. Timpul apariției este din (iulie) august până în octombrie.[7][8][9]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Paul Kummer

Buretele a fost denumit pentru prima dată ca Agaricus holosericeus de medicul german Johann Jakob Planer (1743–1789) în lucrarea sa Indici Plantarum Erffurtensium Fungos et Plantas quasdam nuper collectas din 1788, [10] dar neîndeplinind cerințele aplicabile ale „protopărintelui” micologiei, Carl von Linné, descrierea lui nu a fost acceptată ulterior. Chiar și descrierea din 1838 prin renumitul savant Elias Magnus Fries sub același nume este văzută numai sinonim.[11] Numele binomial valabil Agaricus leucothites a fost creat de micologul italian Carlo Vittadini, de verificat în cartea sa Descrizione dei funghi mangerecci più comuni dell'Italia e de'velenosi che possono co'medesimi confondersi din 1835.[12]

Apoi, numele Lepiota naucina, creat de micologul german Paul Kummer în marea sa operă Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen din 1871[13] a fost valabil peste 100 de ani și mai este aplicat până în prezent (2018), de exemplu și în România.[14]

Din 1977 numele generic a fost schimbat în Leucoagaricus, bazând pe studia micologului și botanistului ucraineano-israelian Solomon P. Wasser (n. 1946) din 1977 care s-a referit la descrierea lui Carlo Vittadini, publicat într-un jurnal micologic ucrainean.[1]

De-a lungul deceniilor au fost propuse mai multe schimbări ale numelui generic și/sau epitetului care sunt acceptate sinonim dar nu s-au impus, fiind astfel neglijabile.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Lepiota naucina
  • Pălăria: Ea are un diametru de 5-12 cm, este cărnoasă și amenajată central peste picior, fiind în primul stadiu în formă de clopot apoi semisferică cu margine răsfrântă către interior, iar la bătrânețe plană, ușor adâncită în mijloc, prezentând acolo câteodată un gurgui tocit și nesemnificativ precum cu marginea ușor ondulată și franjurată. Cuticula este uscată și uneori chiar drapată, întotdeauna cu aspect mătăsos. Prezintă uneori niște solzișori foarte fini și repede trecători, rămășițe ale vălului parțial. Coloritul alb primește odată cu vârsta sau pe vreme uscată un colorit slab ocru gălbui sau crem-gălbui.
  • Lamelele: Ele sunt lungi, destul de subțiri, aglomerate, cu lame intercalate și inegale precum neaderente la picior, fiind inițial de culoare alb-lăptos, acoperite de o cortină groasă și albuie (rest al vălului parțial), căpătând cu timpul nuanțe în roz deschis.
  • Sporii: Ei sunt netezi, hialini (translucizi) cu pereți groși și rotunjori până slab elipsoidali cu o dimensiune cuprinsă între 8-10 × 5,5–7 microni. Coloritul pulberii este alb până slab roz. Cistoidele sunt fusiform-cilindrice și au o mărime de 40–60 x 10–15 (20) microni.
  • Piciorul: El are o înălțime de 6-8 (10) cm, o lățime de 1-2 (2,5) cm, este alb, plin, cilindric și puțin îngroșat dar niciodată cu o volvă la bază, dezvoltând de la maturitate un tub gol pe dinăuntru. Poartă o manșetă simplă, membranoasă, cu margine răsfrântă în jos, albă și adesea slab striată gălbui care se poate răsfrânge în sus peste picior.
  • Carnea: Ea este albă, compactă și tare, devenind pe măsura avansării în vârstă moale, cea a piciorului fiind ușor fibroasă. Ea nu se decolorează după o secțiune. Buretele este de miros și gust slab dar plăcut care amintește la cel de ciuperci.[7][8][9]
  • Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu fenol de anilină după un minut roz, apoi brun ca ciocolata și cu tinctură de Guaiacum după câteva minute albastru.[15]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Ciuperca de miriște poate fi confundată cu mai multe ciuperci inofensive cum sunt Agaricus abruptibulbus,[16] Agaricus albolutescens (comestibil),[17] Agaricus arvensis,[18] Agaricus bitorquis,[19] Agaricus campestris,[20] Agaricus macrosporus,[21] Amanita Eliae,[22] Amanita ovoidea,[23] Calocybe gambosa,[24] Leucoagaricus barssii (fără valoare culinară),[25] Leucoagaricus carneifolius[26] sau Volvariella speciosa sin. Volvariella gloiocephala,[27] dar de asemenea, din păcate, cu otrăvitorul Agaricus xanthodermus, [28] sau cu letalele Amanita phalloides de culoare mai deschisă,[29] Amanita verna[30] și Amanita virosa[31] care au un bulb cu volvă, fiind de miros diferit și nu prezintă lamele cu nuanțe roze. Cel mai mare pericol însă este confuzia cu gemenul ei foarte otrăvitor, nu rar mortal Amanita proxima (are o volvă colorată ocru-portocaliu, nu rar cu nuanțe rozalii, se dezvoltă în zone călduroase prin păduri de conifere).[32]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Ciuperca de miriște este o specie destul de gustoasă care poate fi procesată și preparată și în stare crudă, de exemplu ca Calocybe gambosa (buretele de mai. Problema este, că poate fi confundată foarte ușor de culegători cu puțină experiență cu bureții mortali de genul Amanita. De acea este câteodată declarată necomestibilă în cărți micologice, de exemplu la Hans E. Laux.[33]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Mycobank
  2. ^ Index Fungorum
  3. ^ Denumire RO 1
  4. ^ Denumire RO 2
  5. ^ Denumire RO 2
  6. ^ Denumire RO 3
  7. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 142-143, ISBN 3-405-12116-7
  8. ^ a b Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 40-41, ISBN 88-85013-57-0
  9. ^ a b Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 526, ISBN 3-8289-1619-8
  10. ^ Ioh. Iac. Planer: „Indici Plantarum Erffurtensium Fungos et Plantas quasdam nuper collectas”, Addit. III, Editura Typis Nonnianis, Erfurt 1788, p. 17
  11. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 16 [1]
  12. ^ Carlo Vittadini: „Descrizione dei funghi mangerecci più comuni dell'Italia e de'velenosi che possono co'medesimi confondersi”, cu 44 de imagini colorate, Editura Felice Rusconi, Milano 1835, p. 310 [2]
  13. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 136
  14. ^ Ciuperci comestibile din România
  15. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 239
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 168-169, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ S. M. Zeller: „New or Noteworthy Agarics from the Pacific Coast States”, în: „Mycologia”, vol. 30, 1938, p. 468-474
  18. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 120-122, ISBN 3-426-00312-0
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 172-173, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 160-161, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 70-71, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 20-21, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. I, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1927, p. + tab. 2
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 128-130
  25. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 36-37, ISBN 88-85013-37-6
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 40-41, ISBN 3-405-12081-0
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-33, ISBN 3-405-12081-0
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 72-73, ISBN 3-405-12124-8
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 95-97, ISBN 3-405-12116-7
  30. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 90-91, ISBN 3-405-11774-7
  31. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 107, 109-110, ISBN 3-426-00312-0
  32. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 12-13, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  33. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 284-285, ISBN 978-3-440-14530-2

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1931
  • Bruno Cetto, volumele 1-4, 7 (vezi la note).
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 526, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]