Ștefan Octavian Iosif

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Ştefan Octavian Iosif)
Jump to navigation Jump to search
Ștefan Octavian Iosif
Ștefan Octavian Iosif.jpg
Ștefan Octavian Iosif
Date personale
Născut11/ Modificați la Wikidata
Brașov, Austro-Ungaria Modificați la Wikidata
Decedat (37 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Bellu Modificați la Wikidata
PărințiȘtefan Iosif
Paraschiva Mihălțeanu
Căsătorit cuNatalia Negru () Modificați la Wikidata
CopiiCorina (1905 - 1916)
Naționalitateromână Flag of Romania.svg
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațielingvist[*]
traducător
poet Modificați la Wikidata
Limbilimba română[2]  Modificați la Wikidata
Activitatea literară
Activ ca scriitor1897 - 1913
Mișcare/curent literarsimbolism  Modificați la Wikidata
Specie literarăpoezie lirică
Operă de debutVersuri, 1897
Opere semnificativePoezii, Credințe
Note
Premiiale Academiei Române în anul 1902 și 1906

Ștefan Octavian Iosif (n. 11/, Brașov, Austro-Ungaria – d. ,[1] București, România) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.[3]

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în ziua de 11/23 octombrie 1875.[3][4] Era fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește al Suferințelor tânărului Werther. A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895.[4][5] A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența.[4]

A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al revistei Sămănătorul (1901) a lui Nicolae Iorga, a colaborat și la Adevărul, Adevărul ilustrat, Convorbiri literare, Cumpăna (al cărei fondator este, alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), Curierul literar, Epoca, Epoca literară, Familia, Floare albastră, Literatură și artă română, Pagini literare, Ramuri, Viața, Viața Românească ș. a.[4]

A debutat cu poezie în Revista școalei din Craiova, în anul 1892, cu poezia Izvorul. A primit premii ale Academiei Române pentru volumele Poezii, în anul 1902 și Credințe, în anul 1906.[4]

Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români.

Prietenia cu Dimitrie Anghel[modificare | modificare sursă]

Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.

Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează. Natalia Negru se recăsătorește în 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare[6], după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani.

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

Șt. O. Iosif a murit în spital, în urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.[7]

Opera[modificare | modificare sursă]

  • Versuri (1897),
  • Patriarhale (1901),
  • Romanțe din Heine (1901),
  • Poezii (1902),
  • Din zile mari (1905),
  • Credințe (1905),
  • Cântece (1912).
  • Cântec de primăvară

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b SNAC, accesat în  
  2. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  3. ^ a b Mircea Zaciu (coord.), Scriitori români, p. 275.
  4. ^ a b c d e Aurel Sasu (coord.), Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A-L), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 782. ISBN: 973-697-758-7
  5. ^ Călinescu, Istoria literaturii..., p. 534
  6. ^ Corespondență: Șt.O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru etc, ediție Horia Oprescu, București, EPL, 1969. pp. 470-476
  7. ^ Călinescu, Istoria literaturii..., p. 535

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978
  • George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941
  • Aurel Sasu (coord.), Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A-L), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 782. ISBN: 973-697-758-7
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ștefan Octavian Iosif
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Ştefan Octavian Iosif