Războiul de Șapte Ani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Războiul de Şapte Ani)
Salt la: Navigare, căutare
Pentru războiul de șapte ani, 1563–1570, vedeți Războiul de șapte ani al nordului
Pentru războiul de șapte ani, 1592–1598 din Coreea, vedeți Invazia japoneză a Coreei (1592-1598)
Războiul de șapte ani
Parte a
Kunersdorff.jpg
Bătălia de la Kunersdorf, de Alexander Kotzebue, 1848.
Informații generale
Perioadă 17561763
Loc Europa, America de Nord, India, Africa, Filipine
Rezultat Tratatul de la Paris
Modificări teritoriale Marea Britanie și Spania au ocupat Noua Franță. Prusiei i-a fost confirmat controlul asupra celei mai mari părți a Sileziei.
Combatanți
Flag of Prussia 1892-1918.svg Regatul Prusiei
Union flag 1606 (Kings Colors).svg Regatul Marii Britanii
Flag of Hanover (1692).svg Electoratul Hanovrei
Flag Portugal (1707).svg Regatul Portugaliei
Flag of Hesse (state).svgHessa-Kassel
Flagge Fürstentum Schaumburg-Lippe.svgSchaumburg-Lippe
Flag of the Iroquois Confederacy.svgConfederația Iroquois
Flag of Austria.svg Arhiducatul Austriei
Pavillon royal de France.svg Regatul Franței
Flag of Russia.svg Imperiul Rus
Flag of Sweden.svg Regatul Suediei
Flag of Saxony (state).svgPrincipatul Saxoniei
Flag of Cross of Burgundy.svg Regatul Spaniei
Flag of the Kingdom of the Two Sicilies 1816.gifRegatul Neapolelui și Siciliei
Flag of Kingdom of Sardinia (1848).svgRegatul Sardiniei

Războiul de șapte ani (1754 și 17561763), (părți ale căror teatre de conflagrație au fost numite și Războiul Pomeranian și Războiul francez și indian), a implicat atât lupte în Europa, cât și în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial[1], de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul și în care cea mai mare parte a combatanților au fost ori națiuni europene ori coloniile lor de peste mări.

Acest război a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii, (plus coloniiile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice și Regatul Irlandei) și Hanovra pe de-o parte și Austria, Regatul Francez, (plus Principatul Saxoniei, Noua Franță și Indiile Orientale Franceze), Imperiul Rus, Suedia pe de altă parte. Spania și Regatul Portugaliei au fost atrase mai târziu în conflict, iar forțele olandeze neutre au fost atacate în India.

Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franței, atât în Americi, (unde au rămas sub stăpânirea colonială numai Guiana Franceză, Saint-Domingue și Saint Pierre și Miquelon, iar Guadelupa și Martinica le-au fost returnate), cât și pe continentul european[2] și transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă.[3] În plus, British East India Company a cucerit cea mai importantă poziție în India, colonie care devenea astfel "nestemata coroanei Imperiului Britanic".

Denumiri sub care este cunoscut războiul de șapte ani[modificare | modificare sursă]

În Canada și în Regatul Unit, denumirea războiul de șapte ani este folosită pentru descrierea atât a conflictului nord-american, cât și pe a celor european și asiatic. Totuși, în Canda Franceză se folosește de obicei termenul războiul de cucerire. Același conflict este denumit în India al treilea război carnatic, în vreme ce luptele dintre Prusia și Austria mai sunt numite și al treilea război silezian.

Uneori, conflictul din America de Nord este inclus în ceea ce este considerat un război mai larg, cunoscut ca războiul francez și indian. Acest nume este folosit deoarece a opus forțele britanice celor franceze, care erau ajutate de numeroase triburi de ameriindieni, (deși au existat și triburi care au luptat de partea englezilor).

Cauze[modificare | modificare sursă]

Războiul de șapte ani poate fi considerat ca un conflict în continuarea războiului pentru succesiunea austriacă, în timpul căruia regele Frederic al II-lea al Prusiei a cucerit provincia bogată Silezia. Împărăteasa Maria Terezia a Austriei a semnat tratatul de la Aachen numai pentru a avea posibilitatea să-și reconstruiască armata și pentru a negocia noi alianțe, obiective pe care le-a îndeplint de altfel cu deosebit succes. Harta politică a Europei a fost redesenată în numai câțiva ani. În timpul așa-numitei Revoluții diplomatice din 1756, Franța, Austria și Rusia, inamici vechi de un secol, au format o alianță împotriva Prusiei.

Prusia se bucura numai de sprijinul Marii Britanii. Alianța celor două state completa perfect forța lor militară: britanicii aveau deja cea mai puternică flotă din Europa acelor vremuri, în vreme ce prusacii aveau cea mai puternică forță terestră a continentului. În plus, această alianță permitea Marii Britanii șă-și deplaseze cei mai mulți soldați în colonii.

Armata austriacă a trecut printr-un proces de reformare bazat pe principiile prusace. Maria Terezia, ale cărei cunoștințe în domeniul militar puneau în umbră pe cele ale multor generali, a făcut presiuni uriașe pentru ducerea la bun sfârșit a sus-numitei reforme. Preocuparea continuă a împărătesei pentru bunăstarea soldaților săi i-a adus o un respect nemăsurat în rândurile armatei.

Un alt motiv de război a fost reprezentat de ascuțirea luptei pentru noi colonii, luptă dusă între britanici și francezi (Vedeți și: războiul francez și indian).

Declanșarea războiului[modificare | modificare sursă]

În Europa, Prusia era depășită din punct de vedere numeric, dar nu cu mult, de oponenții săi. Prusia era un stat mic, dar așa cum remarca Voltaire: "În vreme ce unele state au o armată, armata prusacă are un stat!" La începutul războiului, Frederick a atacat micul stat german Saxonia, unul dintre aliați Austriei. Armatele saxone erau total nepregătite să facă față atacului, dar în ciuda faptului că în timpul bătăliei de la Lobositz Frederik a fost victorios și i-a împiedicat pe austrici să-și ajute aliații, saxonii au întârziat campania prusacă. În campania din Marea Mediterană, francezii și britanicii s-au înfrunta pentru controlul insulei Minorca. Încercarea britanică de eliberare a insulei a fost zădărnicită, iar, pentru acest eșec, amiralul Lohn Byng a fost judecat de o curte marțială, condamnat la moarte și executat.

În primăvara anului 1757, Frederick a preluat inițiativa și a atacat Praga. După sângeroasa bătălie de la porțile orașului, Frederik a asediat Praga, dar a trebuit să se retragă după ce a fost învins la Kolin. În vara aceluiași an, rușii au atacat Prusia Răsăriteană, reușind să învingă o forță prusacă mai puțin numeroasă la Gross-Jägersdorf

Situația Prusiei era foarte dificilă în acele momente: austriecii își mobilizau armatele pentru a ataca teritoriile controlate de prusaci, iar armatele franceze înaintau din apus. În timpul unei acțiuni pe care Napoleon Bonaparte a numit-o "o capodoperă de manevrare a trupelor și de dârzenie", Frederick i-a zdrobit atât pe francezi în bătălia de la Rossbach, cât și pe austrieci în bătălia de la Leuthen.

Acțiunea amfibie britanică[modificare | modificare sursă]

Britanicii au plănuit o "descindere", un raid amfibiu, la Rochefort, o acțiune combinată navală și terestră, pentru cucerirea orașului și pentru incendierea flotei din Charente. Pe 23 septembrie a fost cucerită Insula d'Aix, dar datorită lipsei de decizie a conducerii militare, s-a pierdut timp prețios și apele din jurul Rochefort au devenit prea agitate pentru a se mai putea naviga în zonă,[4], iar expediția britanică a trebuit să abandoneze Isle d'Aix și să se reîntoarcă la bază pe 1 octombrie.

În ciuda eșecului acestei operațiuni și a controverselor asupra succesului unei debarcări la Rochefort, William Pitt s-a declarat pregătit pentru o nouă debarcare. [4] S-a format o armată sub comanda ducelui Charles Spencer Marlborough. El îl avea adjunct pe vicontele George Sackville. Conducerea escortei navale era sub comanda baronului George Anson și contelui Richard Howe. Armata a debarcat pe 5 iunie 1758 în Golful Cancalle, s-a îndreptat către Saint-Malo și a incendiat șantierul naval de acolo. Sosirea flotei franceze i-a făcut pe britanici să nu asedieze orașul, să se retragă și să se reîmbarce. Atacul asupra Havre de Grace a fost anulat, iar navele britanice s-au îndreptat către Cherbourg. Cum vremea era rea, iar stocurile de alimente și muniții erau pe sfârșite, nici acest oraș nu a fost atacat. Totuși, trupele expediționare s-au reîntors, reușind să distrugă navele corsarilor francezi aflate în port, dând un exemplu al eficienței unor astfel de acțiuni strategice împotriva coastelor franceze.

Pitt s-a hotărât să trimită trupe în Germania. Cum atât Marlborough cât și Sackville nu apreciau "descinderile", ei au cerut și au căpătat alte funcții de comandă în armată. Mai bătrânul general Thomas Bligh a fost pus la comanda noii "descinderi", având acoperirea navală asigurată de flota comandată de Howe. Campania a început bine. Marina a bombardat Cherbourgul acoperind debarcarea infanteriei. Forțele terestre britanice au respins pe cele franceze trimise să împiedice debarcarea, au cucerit Cherbourgul, i-au distrus fortificațiile, docurile și șantierul naval. A urmat o nouă debarcare pe 3 septembrie în Golful St. Lunaire din Bretania, de aici trebuind ca atacul să se îndrepte spre St. Malo, dar s-a renunțat la acțiune. Vremea nefavorabilă a împiedicat întâlnirea dintre cele două armate rivale. Navele britanice s-au deplasat către un loc mai liniștit de ancorare la St. Cast, în timp ce infanteriștii britanici au plecat în marș pe jos. Întârzierea reîmbarcării le-a permis celor 10.000 de francezi veniți din Brest să-i ajungă din urmă pe britanici și să-i atace în momentele reînbarcării. Atacul francez a fost oprit pentru o vreme de ariergarda de 1.400 de oameni ai generalului Drury, ceea ce a permis reîmbarcarea restului trupelor engleze. 750 de soldați ai ariergărzii, inclusiv generalul Drury, au fost uciși sau luați prizonieri.

Teatrul continental de război[modificare | modificare sursă]

Frederick a invadat Austria în primăvara anului 1758, dar nu a reușit să obțină o victorie decisivă. În apus, francezii au fost înfrânți la Reichenberg și la Krefeld de armatele sub comanda prințului Ferdinand de Braunschweig.

Operaţiunile ale armatelor ruse din Polonia în timpul războiului de şapte ani 1756-1762

În răsărit, în timpul Zorndorf (Prusia), Frederik și cei 35.000 de oameni ai săi au luptat împotriva celor 43.000 de ruși comandați de contele Fermor. Rezultatul bătăliei a fost nedecis. Pe 25 septembie s-a înregistrat un nou rezultat nedecis în timpul bătăliei de la Tornow, în timpul căreia suedezii au respins șase asalturi ale prusacilor. Pe 14 octombrie, austriecii au reușit să-i surprindă pe prusaci la Hochkirch, Frederik fiind nevoit să se retragă după ce pierduse cea mai mare parte a artileriei.

1759 a fost un an în care Prusia a suferit mai multe înfrângeri. La Kay, contele Piotr Semionovici Saltîkov în fruntea a 70.000 de ruși a înfrânt armata prusacă de numai 26.000 de oameni a generalului von Wedel. Deși soldații din Hanovra au reușit să-i înfrângă pe cei 60.000 de francezi de la Minden, generalul austriac Leopold Josef von Daun a înfrânt și silit să se predea un întreg corp de armată prusacă de 13.000 de oameni în bătălia de la Maxen. Însuși Frederic și-a pierdut jumătate din armată în timpul Kunersdorf, cea mai grea înfrângere din întreaga sa carieră militară, care l-a dus în pragul abdicării și sinuciderii. Înfrângera a fost datorată greșelilor în aprecierea forței rușilor.

Francezii făceau planuri să invadeze insulele britanice. În 1759 s-au făcut concentrări de trupe la gura de vărsare a râului Loara, flota fiind concentrată la Brest și Toulon. Orice tentativă de debarcare a fost împiedicată de două înfrângeri suferite de marina franceză, prima la Lagos și a doua, mai grea, în Golful Quiberon, unde toate cele 21 de corăbii franceze au fost avariate, scufundate, eșuate sau capturate.

1760 a fost un an și mai prost pentru prusaci. Armatele Prusiei au fost înfrânte la Landshut. Francezii au cucerit Marburgul, iar suedezii au ocupat zone întinse din Pomerania. Deși armatele din Hanovra i-au înfrânt pe francezi la Marburg, austriecii au cucerit Glatzul în Silezia. Totuși, la Liegnitz, Frederick a reușit să obțină o victorie împotriva unor forțe de trei ori mai numeroase. Rușii comandați de Saltîkov și austricii comandați de Franz Moritz Graf von Lacy au ocupat pentru scurtă vreme Berlinul. La sfârșitul anului, Frederick a mai fost odată victorios în bătălia de la Torgau.

În 1761 a intrat în război Spania. Spania a declarat război Angliei pe 4 ianuarie. În timpul bătăliei de la Villinghausen, prințul Ferdinand de Braunschweig a înfrânt o armată de 92.000 de francezi. În același timp, rușii comandați de Zahar Cernîșev și de Piotr Rumianțev au luat cu asalt orașul Kolberg din Pomerania, iar austriecii au capturat Schweidnitzul.

Marea Britanie a amenințat să oprească finanțarea războiului, după ce armatele prusace s-au redus la 60.000 de oameni, poziția lui Frederik devenind puternic amenințată. Pe 5 ianuarie 1762, împărăteasa Elisabeta a Rusiei a murit, iar succesorul ei, Petru al III-lea, cu orientarea politică favorabilă prusacilor, a rechemat armatele ruse de la Berlin, (Vedeți și: Tratatul de la Sankt Petersburg (17620)), și a mediat un armistițiu între Prusia și Suedia. Eliberat de una dintre amenințări, Frederik a reușit să-i expulzeze pe austrieci din Silezia după bătălia de la Freiberg de pe 29 octombrie 1762, în timpul căruia a reușit și capturarea orașului de importanță strategică Göttingen.

Teatrul colonial de război[modificare | modificare sursă]

Pentru evenimentele din America de Nord vedeți și: Războiul francez și indian.

Atacul francezilor la St. John's, Newfoundland, 1762

Luptele de pe frontul colonial s-au dat în India, America de Nord, Europa și insulele Caraibe, Filipine și pe coastele Africii. Până în 1763, Marea Britanie a cucerit teritorii cu o suprafață enormă și o uriașă influență în dauna francezilor. Robert Clive a reușit să-i alunge pe francezi din India, iar generalul Wolfe i-a învins pe francezii conduși de generalul Montcalm în bătălia de la Câmpul lui Abraham, ceea ce a dus anul următor la predarea Quebecului în mâinile britanicilor. Marea Britanie a pierdut insula Minorca din Marea Mediterană, dar a cucerit în schimb de la francezi colonia Senegal în 1758. Royal Navy a cucerit coloniile franceze producătoare de zahăr din trestie Guadelupa (1759) și Martinica (1762), plus orașele spaniole Havana din Cuba și Manila din Filipine.

În 1758, britanicii au lansat un atac combinat naval și terestru asupa Noii Franțe. Fortăreața franceză Louisbourg a căzut în 1758. Pe 13 septembrie 1759, francezii au fost învinși în fața Québecului. Din toamna anului 1760, coloniile franceze din America fusese cucerite integral de englezi.

Spre sfârșitul războiului, în 1762, forțele franceze au atacat orașul St. John's. Dacă acest atac ar fi fost un succes, ar fi întărit pozițiile franceze la negocierile de pace. Deși au reușit să cucerească St. John și au executat raiduri asupra așezărilor din apropiere, francezii au fost înfrânți până în cele din urmă de britanici la Signal Hill. Această luptă a fost ultima bătălie a războiului din America de Nord, forțele franceze fiind obligate să capituleze și să predea St. John britanicilor.

Tratatul de la Paris, semanat în 1763, a pus capăt războiului.

Pacea[modificare | modificare sursă]

Ostilitățile franco-britanice s-au încheiat în 1763 după semanrea Tratatului de la Paris, care a implicat o serie complexă de schimburi teritoriale. Franța a trebuit să aleagă între păstrarea Noii Franțe sau a coloniei caraibiană din Guadelupa. Franța a ales Guadelupa, pentru a-și păstra sursa de aprovizionare cu zahăr din trestie. Acest fapt convenea de minune britanicilor, de vreme ce ei aveau colonii în zonă care le asigurau zahărul necesar, iar prin ocuparea Noii Franțe obțineau controlul asupra Americii de Nord de la vest de râul Mississippi, cu excepția orașului New Orleans. Până la urmă, încetarea amenințării Noii Franțe asupra coloniilor britanice din America și reorganizare acestor colonii vor fi evenimentele care au pregătit Revoluția americană. Spania a pierdut controlul asupra Floridei în favoarea Marii Britanii, dar a primit în schimb New Orleans și Teritoriul Louisiana la vest de Mississippi de la francezi. Francezii au retrocedat britanicilor insula Minorca.

Frontierele postbelice au fost restaurate la statutul lor antebelic prin Tratatul de la Hubertusburg (februarie 1763). Astfel, Prusiei i se recunoștea stăpânirea asupra Sileziei. Prusia supraviețuise atacului combinat al vecinilor săi, fiecare în parte cu o suprafață mai mare și cu o armată mai numeroasă decât ea.

Din punct de vedere militar, bătăliile în sine au avut o mai mică importanță prin comparație cu numeroasele marșuri și contramarșuri în care Frederik s-a dovedit de neîntrecut. Acest tip de război mobil va câștiga mai târziu admirația lui Napoleon Bonaparte. Războiul de șapte ani a fost ultimul conflict militar major înainte de izbucnirea războaielor revoluționare franceze și a celor napoleoniene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Bowen, HV (1998). War and British Society 1688-1815. Cambridge, United Kingdom: Cambridge University Press. pp. 7. ISBN 0-521-57645-8 
  2. ^ Tratatul de la Paris în Corbett, Julian (1918) (în English) (book). England in the Seven Years' War: A Study in Combined Strategy Vol. II. (ed. Second Edition). London: Longman, Green and Co. 
  3. ^ Kennedy, Paul (2004) [1976] (în English) (book). The Rise and Fall of British Naval Mastery (ed. new introduction). London: Penguin Books 
  4. ^ a b Julian Corbett, England in the Seven Years' War: A Study in Combined Strategy, (London, 1918).

Legături externe[modificare | modificare sursă]