Ornitorinc
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Ornitorinc | |||||||||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
 |
|||||||||||||||||||
| Clasificare ştiinţifică | |||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||
| Nume binomial | |||||||||||||||||||
| Ornithorhynchus anatinus |
|||||||||||||||||||
 |
|||||||||||||||||||
Ornitorincul este un mamifer, reprezentant al familiei Ornithorhynchidae a ordinului Monotremata, în a cărui alcătuire anatomică găsim o neobişnuită îmbinare de caractere, moştenite de la strămoşii reptilieni, altele amintind de păsări. Pot trăi 15-20 ani.
Cuprins |
[modifică] Monotremele-mamiferele arhaice
Clasa Mamiferelor, cunoscută ca fiind grupa a cărei reprezentanţi sunt cei mai evoluaţi, are două caractere esenţiale: prezenţa glandelor mamare (ce secretă lapte) şi acoperirea corpului cu păr. Originea acestora este încă obscură, fosilele semnificative lipsind sau fiind foarte rare. Ceea ce se cunoaşte cu siguranţă este evoluarea lor dintr-un grup de reptile. Acum 200 de milioane de ani, în perioada Triasică a Mezozoicului au apărut aceste fiinţe evoluate. Dimensiunile lor erau reduse(unele de câţiva cm), erbivore sau frugivore, fapt relevat din studiul molarilor fosili prevăzuţi cu tubercule. Astfel, grupul primeşte numele de Multituberculata. Aceste prime mamifere păstrau numeroase caractere reptiliene, care au dispărut treptat.
[modifică] Caracteristicile monotremelor
Etimologia cuvântului "monotrem" provine de la prezenţa unui singur orificiu, comun pentru căile urinare, genitale şi digestive, care se deschid toate în cloacă.
Aceste animale sunt cele mai vechi şi mai primitive mamifere actuale. Acest lucru e dovedit de următoarele caracteristici:
- nu nasc pui vii, ci depun ouă. Dar puii ieşiţi din ouă sunt hrăniţi cu laptele produs de glande mamare individuale ce se deschid separat pe o anumită parte a abdomenului.
- centura scapulară aminteşte de cea a reptilelor(osul coracoid este independent), iar cea pelviană, care leagă membrele posterioare de corp are, pe lângă cele trei oase obişnuite, şi două oase marsupiale, articulate pe pubis.
- deşi sunt animale cu sânge cald, temperatura corpului lor variază în funcţie de cea a mediului extern.
- creierul lor diferă mult de cel reptilian, însă e mai primitiv ca al Plancetarelor, lipsind legăturile nervoase dintre cele două emisfere cerebrale.
[modifică] Descoperire
În anul 1642, navigatorul olandez Abel Tasman a avut nişte incursiuni pe coasta sudică a Tasmaniei. Acesta nu a avut observaţii consistente asupra faunei, semnalând doar urmele unui animal ce se asemăna cu tigrul, fiind poate semnele diavolului tasmanian. Adevărata cunoaştere a faunei australiene a debutat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Coloniştii europeni denumesc exemplare aduse din Australia "cârtiţă-raţă", "cioc de raţă". Disecarea lor îi surprinde pe savanţi; englezul Everard Home descoperă că organele reproducătoare ale femelelor diferă de cele ale mamiferelor, motiv pentru care a creat o clasă aparte care era intermediară între mamifere, păsări şi amfibieni. Tot în urma unei disecţii, francezul Geoffroy Saint-Hilaire descoperă că animalul depune ouă.
[modifică] Ornitorincul, animalul amfibiu.Descrierea speciei
Ornitorincul are o lungime de 65 cm şi o masă de aproximativ 2-3 kg, în dependenţă de sex. Are o blană cafenie(deasă şi moale, însă pe abdomen mai lânoşi şi mai duri pe spate), din 2 straturi, care îl ajută să menţină o temperatură constantă a corpului. Coada este turtită dorso-ventral, capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de "cioc de raţă". Ciocul ornitorincului este unul flexibil şi lat de aproximativ 10-15cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili şi electrici, care îl ajută la orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin. Prezintă nişte pliuri tegumentare care îi protejază ochii şi urechile în apă. Detectează prada cu botul lui sensibil. De asemenea are o acuitate vizuală foarte ridicată. Masculii se apără cu spinii otrăvitori de pe picioarele posterioare. Modul său de nutriţie indică faptul că este omnivor, scormonind mâlul sau nisipul de pe fundul apei cu "ciocul" în căutarea crustaceelor, viermilor, a insectelor şi plantelor acvatice. Se deplasează cu uşurinţă în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar coada drept cârmă. Înoată la suprafaţă, stând pe jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea hranei, în acest ultim caz ochii şi urechile se închid, folosind pentru orientare doar "ciocul".
[modifică] Modul unic de reproducere
Reproducerea are loc după o scurtă perioadă de hibernare, în lunile septembrie-noiembrie. După împerechere, partenerii se mai joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la viaţa solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă o groapă de 60-90 cm adâncime. Se începe cu o galerie în pantă, cu o lungime între 6 şi 12 m. Materialele necesare construirii cuibului sunt transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea blochează calea de acces cu unul sau mai multe "dopuri" de pământ, groase de 15-20 de cm, pe care le bătătoreşte cu coada. În această izolare are loc depunerea a 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5 cm. Incubaţia durează 7-10 zile, femela păstrând ouăle lângă abdomenul ei. Ieşirea puilor din ouă este asigurată de un "dinte" aflat la vârful botului, care apoi dispare. Prezenţa acestui "dinte" este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer. La naştere puii nu măsoară mai mult de 13 mm lungime, sunt orbi timp de 11 săptămâni şi se hrănesc prin lingerea laptelui de pe abdomenul mamei.
[modifică] Răspândirea
Nu este întâlnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai în Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria şi în câteva zone ale sudului continentului. Este prezent şi în Tasmania în număr destul de mare. Astăzi este cunoscută o singură specie de ornitorinc, cea descrisă de către zoologii englezi Shaw şi Nodder, Ornithorhynchus anatinus. S-a constatat, în timp, existenţa a patru subspecii care se deosebeau de specia tip (Ornithorhynchus anatinus anatinus)din Noua Galie de Sud şi Victoria prin dimensiuni şi locul unde trăiesc:
- Ornithorhynchus anatinus triton în bazinele fluviilor Darling şi Murray
- Ornithorynchus anatinus phoxinus la altitudini mai ridicate
[modifică] Ornitorincul în prezent
Înainte de sosirea coloniştilor europeni, acesta nu avea decât puţini duşmani naturali, iar supravieţuirea sa nu era în pericol. Însă acest lucru s-a schimbat după 1788 şi 1851, când descoperirea aurului a sporit considerabil imigraţia. Vânat intens pentru blana sa, ornitorincul avea de suferit şi datorită înmulţirii necontrolate a iepurilor, care le distrugeau cuiburile prin săparea galeriilor proprii. Abia după cel de-al doilea război mondial zoologii australieni au sesizat interesul imens pe care-l prezintă fauna lor. Astăzi, prinderea şi exportul unui ornitorinc sunt interzise. În ţara noastră, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" din Bucureşti, în prima sală a mamiferelor, de la parter, poate fi admirat un exemplar de ornitorinc, obţinut cu mulţi ani în urmă de către fondatorul instituţiei.
[modifică] Bibliografie
Revista Terra Magazin,Nr.9 septembrie 2004
[modifică] Legături externe
