Memorandumul Transilvaniei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patiţa
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Ioan Raţiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini
Memorandumul Transilvaniei a fost o petiţie trimisă în 1892 de către liderii românilor din Transilvania împăratului austro-ungar Franz Josef, prin care se solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.
Cuprins |
[modifică] Motivele apariţiei Memorandumului
După Ausgleich-ul din 1867, românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandumul a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român - Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii. Erau solicitate drepturi politice pentru români şi denunţarea politicilor de intoleranţă faţă de români existente în regatul ungar.
Despre situaţia românilor au vorbit şi personalităţi politice din alte ţări. Ministrul belgian la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892[1]:
„Dintre popoarele care trăiesc sub dominaţia maghiară, românii sunt cei mai nemulţumiţi. Aceşti strănepoţi ai lui Traian nu pot uita că sunt fraţii românilor din regatul înfloritor şi prosper.”
Georges Clemenceau, scria în ziarul "La Justice" din 12 mai 1884[2]:
„Românii sunt lipsiţi de orice drepturi politice...în număr de 3,5 milioane ar avea dreptul, proporţional, la 75 de deputaţi din cei 417 câţi are camera şi nu au niciunul.”
[modifică] Consecinţe
Franz Josef a trimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor. Cu această ocazie Ioan Raţiu a rostit celebra frază[3][4]:
„Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”
Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României. Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.
[modifică] Referinţe
- Mihail Chioarean, Eugen Vescan, Valentin Vişinescu, Viişoara, studiu monografic, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, Cluj-Napoca, p. 20-30
[modifică] Note
- ^ Mihail Chioarean, Eugen Vescan, Valentin Vişinescu, Viişoara, studiu monografic, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, Cluj-Napoca, p. 25
- ^ Mihail Chioarean, Eugen Vescan, Valentin Vişinescu, Viişoara, studiu monografic, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, Cluj-Napoca, p. 25
- ^ Chiorean, p. 25
- ^ Vasile Netea, Istoria memorandumului, Bucureşti, 1947
