Marca de Verona

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Italia în jurul anului 1000; Verona, marcată în albastru, se afla sub suzeranitatea ducilor de Carintia.

Marca de Verona și Aquileia a fost marcă (district de frontieră) situată în regiunea de nord-est a Regatului medieval al Italiei, axată pe orașele Verona și Aquileia. Exceptând teritoriul Veneției, marca de Verona includea teritoriile actualelor regiuni italiene Veneto și Friuli-Veneția Giulia, precum și Istria și Trentino până la valea râului Adige. Marca de Verona a fost o provincie importantă din punct de vedere strategic, care asigura trecerea dinspre sud, prin pasurile și trecătorile Alpilor către Raetia.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Marca Veronensis et Aquileiensis a fost întemeiată de către regele Berengar I al Italiei în jurul anului 890, ca partea restructurării generale operate asuptra posesiunilor sale, atunci când a înlocuit fosta Marcă de Friuli a carolingienilor, deținută de locotenentul lui Berengar, Walfred. Ea era separată de Regatul Italiei după ce regele Germaniei Otto I "cel Mare" a purtat o campanie victorioasă împotriva regelui Berengar al II-lea al Italiei în 951. La adunarea imperială de la Augsburg din anul următor, lui Berengar al II-lea i se permitea să se mențină ca rege al Italiei, însă era nevoit să renunțe la marca veroneză, care a fost atașată Ducatului de Bavaria aflat sub conducerea fratelui lui Otto, ducele Henric I. Tot cu acea ocazie, Marca de Istria a fost atașată Veronei ca un comitat. Între 952 și 975, atât Marca de Carintia cât și Verona se aflau sub controlul ducilor de Bavaria, formându-se astfel o masivî feudă de teritorii italiene, germane și slave sub controlul rudelor lui Otto I din dinastia saxonă a Ottonienilor.[1]

În 976, împăratul Otto al II-lea l-a depus pe vărul său, ducele Henric al II-lea de Bavaria și i-a instituit pe ducii de Carintia ca stăpâni asupra teritoriilor sud-estice, moment din care Verona a devenit o marcă carintiană sub familia Luitpoldingilor, reprezentată de noul duce al Bavariei Henric al III-lea "cel Tânăr". În funcție de evoluția evenimentelor, marca de Verona s-a aflat sub un control riguros al ducilor de Carintia sau dimpotrivă, manifesta largi tendințe autonome. Astfel, în anul 975, a fost emisă o chartă comunală în orașul Verona, ocazie cu care împăratul Otto al II-lea a conferit Veronei puterile unui marchizat. Din acel moment, orașul Verona, ca și alte orașe ale mărcii au evoluat către comune independente, iar titlul de Markgraf de Verona a devenit o onoare lipsită de conținut pentru casele ducilor de Bavaria sau Carintia. Ca urmare, împărații romano-germani au început să numească vicari pentru a fi reprezentați în teritoriul Veronei, în locul markgrafilor.

Începând din 1004, unele teritorii din nord-vestul Italiei au fost atribuite episcopiei imperiale de Trento de către împăratul Henric al II-lea "cel Sfânt", al cărui succesor, Conrad al II-lea a acordat autoritatea comitală în Trento episcopilor, începând din anul 1027. În 1061, împărăteasa-văduvă Agnes de Poitou l-a înfeudat pe contele șvab Berthold din casa de Zähringen cu Carintia și cu Verona. Deși nu a reușit să se impună nici ca duce de Carintia și nici ca markgraf de Verona, Berthold a lăsat prin testament titlul markgrafial pentru descendenții săi din casa de Baden. În acel timp, la 1070, Istria a redevenit markgrafat și a fost detașată de Verona, iar în perioada Luptei pentru Învestitură (la 1077) teritoriile din Friuli din est, alături de orașul patriarhal Aquileia au fost de asemenea separate, pentru a se constitui într-un stat ecleziastic, Patriarhatul de Aquileia, vasal direct al regelui Henric al IV-lea.

Până la urmă, în 1151 regele Conrad al III-lea al Germaniei l-a dezmoștenit pe ducele Henric al VI-lea de Carintia de marca veroneză, unde l-a înfeudat pe markgraful Herman al III-lea de Baden. Între timp însă, în 1164, cele mai importante orașe au constituit "Liga veorneză", o uniune având ca scop protejarea independenței orășenești împotriva agresivei politici italiene a împăratului Frederic I "Barbarossa". Liga era condusă de către Veneția, ceilalți membri fiind Verona, Padova, Vicenza și Treviso. În 1167, "Liga veroneză" s-a raliat Ligii lombarde; acest act a constituit de facto sfârșitul mărcii de Verona, fapt confirmat în urma victoriei ligii din bătălia de la Legnano din 1176. Împărații romano-germani au continuat să numească vicari și în secolul al XV-lea, deși funcția devenise deja pur nominală, în condițiile în care cea mai mare parte a teritoriului mărcii era în stăpânirea Veneției.

Markgrafi[modificare | modificare sursă]

Duci de Bavaria[modificare | modificare sursă]

Duci de Carintia[modificare | modificare sursă]

Casa de Baden (conducători titulari)[modificare | modificare sursă]

Casa de Baden (conducători efectivi)[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Encyclopaedia Britannica, Tirol, oferă datele de 951, respectiv 962.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]