Ivan Andreevici Krîlov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ivan Andreevici Krîlov
Născut:	13 februarie 1769 Moscova, Rusia
Decedat:	21 noiembrie 1844 Sankt Petersburg
Profesiune:	fabulist
Naţionalitate:	rus
Genuri:	Fabulă

Ivan Andreevici Krîlov^[1] (rusă: Ива́н Андре́евич Крыло́в) (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg) este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe şi zicatori.^[2]

[modifică] Krîlov şi despărţirea de clasicism

"Cartea înţelepciunii poporului" - acesta e numele pe care N.V.Gogol l-a dat operei lui Krîlov - creatorul fabulei naţionale ruse.

Consacrând genul alegoric al fabulei cu specific naţional, Krîlov a adus un suflu nou^[3], democratic, în literatura rusă, care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea, păşea într-o nouă fază a dezvoltării sale. Pe tărîm literar se dădea o luptă aprigă între tendinţele realiste din ce în ce mai puternice şi dogmele rigide ale clasicismului. Pe de altă parte, adepţii curentului sentimentalist şi ai romantismului pasiv, conservator, capitulau în faţa noii orientări, aceea a realismului consecvent şi integral. I. A. Krîlov a ridicat pe o treaptă nouă aceste tendinţe realiste^[3], iar fabulele sale au constituit, la hotarul a două secole, un fel de verigă care a unit tradiţiile cele mai progresiste ale secolului al XVIII-lea, reprezentate îndeosebi prin opera lui Radişcev, Fonvizin şi Novikov, cu literatura realist critică din secolul al XIX-lea, cu operele lui Griboedov, Puşkin, Gogol, Nekrasov şi Saltîkov-Scedrin.

[modifică] Importanţa operelor sale

I. S. Krîlov

După comedia satirică „Neisprăvitul”, de Fonvizin, şi opera revoluţionară a lui Radişcev - „Călătoria de la Petersburg la Moscova” - fabulele lui Krîlov, prin zugrăvirea aspectelor celor mai semnificative din realitatea rusă a acelui timp, ca şi prin simplitatea, concizia şi precizia limbii în care sunt scrise, au contribuit în cea mai mare măsură la dezvoltarea realismului, nu numai în literatura rusă, dar şi în literatura universală. Coloritul lor naţional, caracterul profund popular, umorul fin şi usturător, precum şi neîntrecuta bogăţie a limbii fac din ele modele de măiestrie^[4] care au servit, decenii de-a rîndul, drept sursă de inspiraţie marilor maeştri ai literaturii satirice, păstrîndu-şi neştirbite, pînă în zilele noastre, prospeţimea, valoarea ideologică şi artistică. Criticul democrat-revoluţionar Bielinski l-a denumit pe Krîlov „slava, cinstea şi mîndria literaturii ruse”.

Numele multor personaje din fabulele lui Krîlov au devenit substantive comune şi au rămas în patrimoniul limbii ruse^[4].

[modifică] Viaţa şi destinul literar

[modifică] Copilăria

Născut la Moscova, la 2 (13) februarie 1769 (sau 1768)^[5], Ivan Andreevici Krîlov a cunoscut încă din copilărie grijile şi lipsurile materiale din casa tatălui său - Andrei Prohorovici Krîlov, ofiţer activ, care servise timp îndelungat ca simplu ostaş şi, într-un final, reuşise să fie înaintat la gradul de căpitan^[6]. În 1771, A. P. Krilov a fost transferat în Ural, unde s-a aflat împreună cu familia sa în timpul răscoalei lui Pugaciov. Viitorul fabulist nu împlinise înca patru ani, cînd a fost nevoit să îndure în oraşul Orenburg un asediu de câteva luni. După terminarea ostilităţilor, căpitanul Krîlov a trecut în rezerva şi a fost numit preşedinte al tribunalului gubernial din Tver^[7]. În oraşul Tver, familia Krîlov a dus o viaţă liniştită. Micul Krîlov a crescut sub supravegherea mamei sale, o femeie simpla, asa cum a descris-o mai tîrziu fabulistul însuşi — „fără nici un fel de studii, dar înzestrată de la natură cu o vie inteligenţă”. La 10 ani micul Krîlov a fost nevoit să intre ca funcţionar la tribunalul din Tver, unde lucra şi tatăl său, după ce trecuse în rezervă. În aceste împrejurări viitorul fabulist n-a avut posibilitatea de a-şi definitiva studiile şcolare. De aceea, erudiţia lui filozofică şi literară, sfera bogată de cunoştinţe din diverse domenii, de care a dat dovada atât în opera sa publicistică cât şi în fabule, sunt de-a dreptul uimitoare^[3].

Tver - oraşul în care a copilărit Krîlov

Setea nepotolită de lectură (se povesteşte că la predarea primelor sale fabule unui editor, ceruse în loc de modestul onorariu câteva cărţi din literatura universală), mintea lui cercetătoare şi un ascuţit spirit de observaţie l-au orientat în şcoala grea a vieţii, înarmându-i talentul cu forţele nesecate ale înţepelciunii poporului, căruia i-a slujit prin întreaga sa operă^[4]. Tânărul slujbaş de la tribunalul din Tver are prilejul să cunoască moravurile tribunalelor provinciale din Rusia Ecaterinei a II-a, abuzurile aparatului birocratic ţarist, exploatarea nemiloasă a maselor.

Contactul viitorului fabulist cu poporul, cu masa celor mulţi şi exploataţi, a constituit factorul principal al dezvoltării lui^[8]. Această cunoaştere a vieţii se va simţi chiar în prima piesă scrisă de Krîlov în tinereţe — „Ghicitoarea în cafea” — piesă pe care tânărul scriitor, o începe încă de la Tver şi o termină la Petersburg.

În 1782, după moartea tatălui, Krîlov cunoaşte, la vârsta de 14 ani, întreaga povară a întreţinerii familiei^[9]. Se mută la Petersburg, cu mama şi cu fratele său, unde obţine un post modest de slujbaş în administraţia financiară, loc ce-i va permite studierea legilor ţariste arbitrare de spoliere a celor mulţi.

[modifică] Tinereţea

La Petersburg, Krîlov este puternic atras de teatru. Teatrul îl scoate din cercul îngust al micii funcţionărimi peterburgheze, apropiindu-l de lumea actorilor şi literaţilor. Talentul de scriitor al lui Krîlov — talent care se deşteaptă foarte de timpuriu — se remarcă încă de la primele sale încercări literare.

Cu experienţa astfel îmbogăţită, Krîlov debutează în literatură ca autor de comedii satirice în proză („Ghicitoarea în cafea”, „O familie turbată”, „Scriitorul în anticameră”, „Poznaşii” şi altele) - lucrări care se caracterizează, pe de o parte, prin atitudinea critică faţă de clasele stăpînitoare şi, pe de altă parte, prin simpatia caldă, prin înţelegere, faţă de ţărănimea iobagă. Genul dramatic îl atrage în chip deosebit. Începuturile sale literare corespund unui interes viu şi consecvent pentru arta teatrală. Krîlov frecventează toate premierele şi, în scurt timp, devine cunoscut în cercurile oamenilor de teatru.

Primele fabule, care vădesc acelaşi caracter satiric-demascator, apar în 1787. Începând din 1789, se consacră activităţii publicistice. Editează, cu mijloace proprii destul de modeste, întâi revista satirică „Pocita duhov” (Poşta duhurilor), apoi „Zritel” (Spectatorul), care, împreună cu revistele lui N.I. Novikov, combăteau abuzurile autocraţiei, sistemul iobăgist şi militau pentru dreptatea socială şi apărarea culturii naţionale ruse.

În această perioadă, înfricoşată de urmările răscoalei lui Pugaciov (1773 — 1775), care zdruncinase tronul din temelii, precum şi de ecoul primei revoluţii franceze (1789), Ecaterina a II-a renunţase la falsul ei liberalism, trecând făţiş la aplicarea unei politici de aspre represalii împotriva „liber-cugetătorilor”.

Ecaterina a II-a a Rusiei

Ca urmare a acestei politici, mulţi fii ai Rusiei, oamenii înaintaţi ai vremii, cunosc urgia prigoanei ţariste. Novikov este închis în fortăreaţa de la Schlüsselburg, iar Radiscev deportat în Siberia.

Din ordinul Ecaterinei, tipografia unde Krîlov îşi imprima revistele a fost sechestrată, iar el obligat să renunţe la slujbă şi să părăsească capitala^[10]. Începe o perioadă de peregrinări, în care scriitorul şi-a îmbogăţit experienţa de viaţă, cîmpul de observaţie artistică. În cei aproape 12 ani cît a stat în diferite colţuri ale Rusiei, Krîlov a cunoscut mai adînc traiul şi psihologia poporului, relaţiile dintre clasele sociale, precum şi toate subtilităţile graiului popular. Fabulistul a petrecut o bună parte din aceşti ani de surghiun la moşia prinţului Goliţîn - demnitar opoziţionist şi om de cultură cu vederi înaintate - unde a îndeplinit funcţia de secretar personal al prinţului şi de preceptor al copiilor acestuia. În această perioadă a scris câteva comedii şi vodeviluri pentru spectacolele organizate la conac, ocupându-se totodată de muzică şi pictură. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape au lăsat numeroase mărturii despre talentul lui multilateral, despre cunoaşterea aprofundată a limbii franceze şi italiene, precum şi despre excepţionalele sale aptitudini pedagogice.

[modifică] Maturitatea

I.A.Krîlov, portret realizat de Karl Brulloff în 1839

În 1801, după urcarea pe tron a lui Alexandru I, fabulistului i se acordă dreptul de a reveni în capitală. În 1805 îl găsim la Moscova, iar un an mai tîrziu se stabileşte definitiv la Petersburg, unde începe perioada gloriei sale literare.

După opera „Bogătaşul Ilia” (1805), publică două comedii satirice: „O prăvălie la modă” (1806) şi „Lecţie dată tinerelor fete” (1807), comedii în care critică cosmopolitismul clasei nobiliare, viciile societăţii parazitare. De atunci datează cea mai mare parte a fabulelor sale.

Satirizând privilegiile nobilimii, Krîlov revendică egalitatea socială pentru toţi cetăţenii, îndeplinirea cinstită a datoriei cetăţeneşti faţa de stat, indiferent de originea nobilă sau plebee :

Eu stimez în oameni numai întelepciunea şi virtutea şi, sub orice formă mi s-ar înfăţişa, întotdeauna am faţă de ele acelaşi respect. Tîrgoveţul plin de virtuţi şi ţăranul cinstit, bun la suflet, valorează pentru mine de o sută de ori mai mult decît aristocratul care numără în genealogia sa pînă la 30 de generaţii nobile, dar care nu are nici un fel de merite...

— I. A. Krîlov

[modifică] Bătrîneţea

Trăind în ultima perioadă a vieţii izolat de frământările politice şi sociale ale epocii, el lucrează, începând din 1812 şi aproape până la moarte - 9 noiembrie 1844 - ca modest arhivar la Biblioteca publică din Petersburg, deşi deţinea înaltul titlu de membru al Academiei Ruse. Singurele lui legături cu viaţa publică au fost, în această perioadă, întîlnirile literare cu scriitorii: Karamzin, Derjavin, Jukovski, Viazemski şi A. S. Puşkin. Până la sfîrşitul vieţii, părintele fabulei naţionale ruse a trăit în universul personajelor şi imaginilor create de el.

[modifică] Opera

Krîlov

Manuscrisul fabulei „Danţul peştilor”

Krîlov s-a format ca scriitor în ultimele patru decenii ale secolului al XVIII-lea.

În 1787 începe colaborarea lui Krilov la revista „Utrennie ciasi" („Ceasuri de dimineata"), în care au fost publicate, fără semnătură, primele sale fabule. În fabulele sale întâlnim originalitatea ce constă în recrearea artistică a realităţii, ca şi în simţul moralizator, ascuns cu măiestrie de gama variată a ironiei şi satirei, uneori bonome, într-o limbă vioaie şi pitorească.^[11]

Prima culegere de fabule a lui Krîlov apare la începutul anilor 1809 şi de atunci, în decurs de 24 de ani, scriitorul a scris peste 200 de fabule (dintre care câteva constituie adaptări sau traduceri după fabulistul francez La Fontaine sau grecul Esop). Încă din timpul vieţii Krîlov a fost consacrat ca maestru al acestui gen literar, atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial^[12]

Elementul popular şi naţional este acela care determină specificul creaţiei lui Krîlov, caracterul personajelor şi imaginilor care populează universul fabulelor sale. La el, „până şi animalele, şi arborii - întreaga natură - sunt ruseşti” - spunea V. G. Bielinski. Pentru prima oară în literatura rusă, fabulele lui aduc, în forma alegorică, aproape toate categoriile sociale din Rusia acelui timp.

Prin tematica lor, fabulele lui Krîlov cuprind aspectele multilaterale din viaţa Rusiei ţariste din timpul său. Cele mai caracteristice sunt acelea care zugrăvesc samavolnicia justiţiei şi a autorităţilor, carierismul, venalitatea şi birocratismului aparatului de stat - aspecte pe care Krîlov le-a cunoscut în bogata sa experienţă de slujbaş^[13].

Fabule ca „Danţul peştilor”, „Oile bălţate”, „Lupii şi oile”, „Ştiuca”, erau îndreptate împotriva regimului despotic autocrat, împotriva nedreptăţilor, constituind indirect o pledoarie îndrăzneaţă în apărarea poporului^[12]:

........................................................... Deşi s-a spus că nu mai merge-aşa, Să-şi facă lupul tot de cap; Tot el rămîne gâde şi casap, Fie pârât sau fie că-i pârâş O duce numai lupul pe oaie-n crâng târâş ...........................................................

— Fragment

Expresia cea mai viguroasă a acestei satire demascatoare, cu un puternic caracter politic, apare în fabulele „Adunarea obştească”, „Oile bălţate”, „Ospăţul” şi mai cu seamă în „Danţul peştilor”, în care autorul demască nedreptăţile sociale, făţărnicia şi despotismul regimului ţarist.

În "Danţul peştilor", tipul satrapului ţarist capătă o largă generalizare artistică. Contemporanii lui Krîlov au recunoscut cu uşurinţă în figura Leului pe Alexandru I, iar în aceea a sutaşului făţarnic şi servil pe favoritul ţarului - ministrul Arakceev - devenit simbol al politicii ţariste de teroare şi samavolnicie^[12].

Gravură realizată după fabula Vulturul şi Păianjenul

În „Adunarea obştească”, lupul, simbolizând cruzimea şi rapacitatea demnitarilor, devine staroste peste oi. În chip formal şi oile - care semnifică aici poporul - trebuiau să fie, chipurile, consultate. Dar „poporul întrebat nici pâs nu a răspuns” şi autorul conchide cu amărăciune^[12]:

........................................................... Ci n-au fost oile în stare Nimic să sufle-n adunare? N-au spus nimic şi-aveau dreptate, Căci ele nici n-au fost chemate, Necum să fie întrebate. ...........................................................

— Adunarea obştească

În alte fabule sunt dezvăluite diferite vicii ale aparatului birocratic ţarist ca: prostia demnitarilor („Oracolul”, „Dregătorul”), servilismul faţă de cei mari („Elefantul şi Javra”, „Vulturul şi Păianjenul”)^[12].

Elefantul şi javra

Pe de altă parte, Krîlov dezvăluie cauzele nedreptăţilor sociale şi abuzurilor claselor privilegiate. În fabula „Ţăranii şi Rîul” (1813) răsună protestul poporului jefuit şi exploatat de ocîrmuire în cârdăşie cu slugile ei. Ţăranii vin la Rîul cel mare „ca să-l înduplece, să le asculte durerile şi chinurile multe”. Dar curând îşi dau seama că jalba lor este zadarnică:

........................................................... Însă, uitându-se în apele lui late Văzură-n râul mare, cărat pe jumătate, Avutul lor, răpit de râurile mici, Înghesuit deavalma, bucate, vite, târlă Şi-l însoţeau cu ochii, dus pe gârlă. ...........................................................

— Ţăranii şi rîul

Morala fabulei este concludentă:

........................................................... Ce să mai cauţi la cei mari dreptate Cînd ei dau cu cei mici pe jumătate? ...........................................................

— Ţăranii şi rîul

În fabula-pamflet „Cioara şi găina”, Krîlov a demascat falsul patriotism^[14] al nobilimii ruse reacţionare, care a pactizat cu duşmanul pentru a se pune la adăpost, căutând să tragă profituri de pe urma cotropirii napoleoniene. Aceşti renegaţi, trădători de patrie, înfăţişaţi în fabulă sub chipul Cioarei, au rămas în Moscova ocupată de Napoleon, dar în cele din urmă şi-au primit pedeapsa cuvenită fiind sacrificaţi de ocupanţi.

Mihail Kutuzov - i se atribuie meritul salvării ţării în timpul invaziei napoleoniene din 1812

Un alt moment important al războiului din 1812, legat de tratativele pe care le ducea Napoleon pentru încheierea unui armistiţiu, a fost consemnat în fabula „Lupul între cîini”. Aici, baciul îl întruchipează pe Kutuzov, care, exprimînd năzuinţele poporului, cheamă „pe toţi - de la mic la mare” la lupta unită într-o mişcare de partizani împotriva duşmanului cotropitor, iar lupul hulpav îl reprezintă pe Napoleon. Scoţînd în evidenţă eroismul poporului rus, hotărîrea lui nestrămutată de a lupta până la izbânda finală, marele fabulist exprimă mîndria naţională care-l caracterizează pe Kutuzov:

Monument al lui Ivan Krîlov din Grădinile de Vara (1854 — 1855) - realizat de Peter Klodt von Urgensburg

........................................................... Eşti numai sur, eu sunt încărunţit Şi cu năravul tău, obişnuit. De aceea mi-am făcut şi eu o lege, Cu lupii voştri a mă înţelege: Eu îi jupoi de piele şi de vii, Pe el, ciobani! Pe el, dulăi! Pe el copii! ...........................................................

— Lupul între cîini

Şi alte evenimente istorice au fost consemnate de pana realistă a scriitorului satiric. Dintre fabulele care au o bază istorică concretă, cele mai semnificative sunt „Fiertura lui Damian” şi „Cuartetul”.

Sursele creaţiei lui Krîlov îşi au rădăcina în însăşi viaţa şi tradiţiile poporului rus. De aceea, suflul basmului popular se face simţit în întreaga compoziţie a fabulelor, în procedeele artistice folosite de autor, oglindind conştiinţa colectivă a poporului, mentalitatea şi experienţa lui de veacuri. Folosind cu măiestrie proverbele şi zicătorile populare, Krîlov a îmbogăţit limba şi literatura rusă cu noi zicători. În fabulele sale se simte influenţa folclorului^[15].

Detaliu din monumentul lui Krîlov - realizat de Aleksandr Agin. În detaliu sunt reprezentate diverse animale - personaje ale operelor fabulistului rus

Krîlov apare ca un inovator al fabulei ruse. El frânge cu hotărâre regulile convenţionale ale clasicismului, înlătură morala seacă şi didacticistă cultivată de fabuliştii dinaintea lui.^[16] La Krîlov, concluzia izvorăşte în chip firesc din însuşi conţinutul fabulei, îmbrăcată în forma bogată şi concisă a limbajului său poetic. Numele lui Krîlov figurează în rândul acelor scriitori rusi pe care poporul i-a îndrăgit cel mai mult. Fabulele sale sunt tot atât de dragi şi omului care dispune de o bogată experienţă a vieţii, şi elevului care cunoaşte pentru prima dată comorile literaturii. În fabulele „bunicului Krîlov” este strânsă o comoară de înţelepciune populară şi totodată ele redau în chip atît de poetic şi de pitoresc concepţiile poporului asupra vieţii, cât şi o colorată şi inepuizabilă bogăţie a limbii ruse^[17]. Se pare ca eroul principal al fabulelor lui Krîlov a devenit insăşi limba rusă — ^[18]

Krîlov este poate singurul scriitor clasic rus care şi-a văzut operele tipărite în numeroase ediţii, cu tiraje de zeci de mii de exemplare. Astăzi, fabulele lui sunt citite în întreaga lume, fiind traduse în peste 50 de limbi străine. Ultima ediţie pe care a compilat-o puţin înainte de moartea sa şi care a fost printată în decembrie 1834, conţinea 197 de fabule^[19].

Bielinski spunea: „Poporul îl cunoaşte şi-l iubeşte pe Krîlov, pentru că Krîlov cunoaşte şi iubeşte poporul.”

În 1823, Academia Rusă l-a premiat pe Krîlov cu medalia de aur pentru întreaga sa activitate literară^[20].

[modifică] Vezi şi

• Listă de scriitori ruşi
• Literatura rusă
• Listă de fabulişti
• Istoria Rusiei

[modifică] Referinţe

[modifică] Bibliografie

• Tamara Gane, Literatura clasică rusă, Editura Cartea rusă, Bucureşti, 1956.
• I. A. Crâlov, Editura A.R.L.U.S - Cartea rusă, 1952, prefaţă.
• Ivan Andreevici Krîlov

[modifică] Legături externe

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Ivan Andreevici Krîlov

• ru Fabule de Krîlov
• ru Despre Krîlov
• de Fabule
• en Biografie