Hidrură de sodiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Hidrură de sodiu
Nume IUPACHidrură de sodiu
Alte denumiriHidrură sodică
Identificare
Număr CAS7646-69-7
PubChem CID24758
Informații generale
Formulă chimicăNaH
Aspectsolid alb sau gri
Masă molară23,99771 g/mol
Proprietăți
Densitate1,396 g/cm3
Punct de topire300 °C
Solubilitate în apă
reacționează
Pericol
F : Inflamabil
Inflamabil,
Fraze RR15
Fraze S(S2), S7/8, S24/25, S43
SGH02 : Inflamabil
Pericol
H260,
NFPA 704

3
3
2
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Hidrura de sodiu este un compus anorganic cu formula NaH, fiind o hidrură a unui metal alcalin. Este o bază puternică folosită în sinteza organică. Deși este o hidrură, se comportă ca o sare ionică, fiind compusă din ioni de Na+ și H, spre deosebire de alte hidruri covalente, precum boranul, metanul, amoniacul sau apa. Este insolubilă în solvenți organici.

Obținere[modificare | modificare sursă]

Una dintre metodele de obținere ale hidrurii de sodiu sunt încălzirea sodiului metalic la o temperatură între 360—400 °C și trecerea sa printr-un curent de hidrogen:

De asemenea, compusul se mai poate obține și în urma reacției dintre sodiul metalic și hidroxid de sodiu:[1]

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Chimice[modificare | modificare sursă]

Hidrura de sodiu este o bază folosită pe larg și de mare utilitate în sinteza organică.[2] Este un compus capabil să deprotoneze o varietate de acizi slabi Brønsted, pentru a forma derivații corespunzători de sodiu. Substraturile tipice pentru acest tip de reacții conțin legături de tipul O-H, N-H, S-H, fiind astfel alcooli, fenoli, pirazoli și tioli.

Agent reducător[modificare | modificare sursă]

Hidrura de sodiu poate reduce unii compuși, însă această proprietate nu se extinde și la compușii organici. Trifluorura de bor reacționează cu aceasta, rezultând diboran și fluorură de sodiu:[3]

De asemenea, și legăturile omogene de tipul Si-Si și S-S din disilani și disulfuri pot fi reduse.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pradyot Patnaik. (). Handbook of Inorganic Chemicals. McGraw-Hill. pp. 850–1086. ISBN 0-07-049439-8. 
  2. ^ Encyclopedia of Reagents for Organic Synthesis (Ed: L. Paquette) 2004, J. Wiley & Sons, New York. doi:10.1002/047084289.
  3. ^ Holleman, A. F.; Wiberg, E. "Inorganic Chemistry" Academic Press: San Diego, 2001. ISBN 0-12-352651-5.

Vezi și[modificare | modificare sursă]