Drept constituţional
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dreptul constituţional este ramura de drept care este formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii[1]. Noţiunea de drept constituţional nu se confundă cu aceea de constituţie. Aceasta este cea mai importantă componentă a dreptului constituţional, dar nu reprezintă întregul; mai mult, în unele state există drept constituţional chiar şi în cazul în care nu există o constituţie. Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării puterii de stat, reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora.
Cuprins |
[modifică] Istoric al studiului dreptului constituţional
Prima catedră purtând denumirea de drept constituţional a fost creată la Ferrara, în anul 1797, sub conducerea lui Giuseppe Compagnoni di Luzo. Tot un italian, Pellegrino Rossi, a fost primul titular al unei catedre de drept constituţional în Franţa, înfiinţată la Paris, în anul 1834.
În România, dreptul constituţional a fost inclus, iniţial, în programa facultăţilor de drept împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de Drept public. În anul 1864, profesorul A. Codrescu îşi intitulează, deja, cursul cu denumirea "Dreptul constituţional" (1864), iar în anul 1881, la Brăila, apare lucrarea cu numele "Elemente de drept constituţional", scrisă de Christodul J. Suliotis. Conceptul de drept constituţional s-a cristalizat însă definitiv prin predarea şi publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de drept constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi, apoi, la Facultatea de Drept din Bucureşti a cursului de drept constituţional al profesorului Constantin G. Dissescu[2]
[modifică] Izvoarele dreptului constituţional
Izvoarele dreptului constituţional includ următoarele tipuri de acte normative:
- Constituţia;
- Legea, ca act juridic al Parlamentului;
- Regulamentele parlamentare;
- Ordonanţele Guvernului;
- Tratatele internaţionale.
[modifică] Problema cutumei ca izvor de drept constituţional
Cutuma (sau obiceiul juridic) este considerată în unele sisteme constituţionale ca izvor de drept constituţional, caz în care se observă că obiceiul nu poate interveni contra legem (adică împotriva legii, având o funcţie abrogatorie), ci numai pentru a completa eventuale lacune ale dreptului scris, permiţând sau facilitând interpretarea acestuia.
În România, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al dreptului sub regimul constituţiilor de la 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate pe baza acestora. Sub imperiul constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965 obiceiul era îngăduit numai cu titlu excepţional, în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres.
Actuala constituţie admite obiceiul ca izvor de drept numai pentru anumite situaţii - de exemplu, conform art.44 (protecţia proprietăţii private) se arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii şi obiceiului, revin proprietarului. Aceste prevederi privesc însă dreptul privat. În ceea ce priveşte dreptul public, există posibilitatea ca anumite reguli nescrise să se impună în practica anumitor instituţii ale statului, dar pentru aceasta este nevoie de timp şi de o permanentă corelare cu cerinţele statului de drept. De aceea, se consideră că este mai greu de admis, teoretic, obiceiul ca izvor de drept constituţional [3].
[modifică] Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Dreptul constituţional, reglementând relaţii sociale fundamentale pentru procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii, este ramura principală în sistemul de drept. Aceasta impune ca toate celelalte norme juridice, aparţinând altor ramuri de drept să fie conforme cu prevederile constituţionale, obiectiv care se realizează în mod practic prin controlul constituţionalităţii legilor, care, în România, se asigură de Curtea Constituţională.
[modifică] Note
[modifică] Bibliografie
- Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, ediţia a XI-a.
