Ainu (populaţie)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ainu este un grup etnic nativ al părţii de nord a Japoniei.

Această civilizaţie s-a dezvoltat nu numai pe teritoriul nipon ci şi în insulele Kurile, Sahalin şi Kamceatka. Această populaţie este diferită atât de populaţia cât şi de civilizaţia niponă, dar fiind aproape complet asimilată de cea din urmă, în prezent populaţia ainu este formată din aproximativ 20.000 de membri.

Cuprins 1 Origine/Controverse 2 Cercetare ştiinţifică 3 Recunoaşterea oficială 4 Modul de viaţă tradiţional 5 Ainii moderni 6 Cultura, religia 7 Muzica 8 Vezi şi 9 Bibliografie 10 Note

[modifică] Origine/Controverse

Originea acestei populaţii/civilizaţii este una controversată pe această temă existând numeroase teorii. Una din aceste teorii se referă la originea Ainu ca fiind una provenită din rasa mongoloidă. O altă teorie susţine provenienţa acestei populaţii din teritoriul dacic^{[necesită citare]}, deci caucazieni, întrucât nativii Ainu sunt înalţi, bărbaţii au obiceiul de a purta bărbi impresionante, iar râul ocupă un loc important în tradiţia acestora. Oricum ar fi nici una din aceste teorii nu a putut fi verificată în întregime, cel puţin nu ştiinţific întrucât din punct de vedere genetic aceşti oameni sunt total diferiţi de toate celelalte rase existente pe planeta noastră^{[necesită citare]}, structura scheletului, a craniului, a expresiei faciale, caracteristicile ochilor, fac din aceşti controversaţi ainu o categorie aparte ce nu poate fi încadrată în nici o tipologie.

Ceea ce îi face atât de misterioşi în ochii etnologilor este tocmai originea lor necunoscută şi trăsăturile genetice atipice. Dacă unii cercetători afirmă ca ei sunt descendenţii străvechii populaţii numită „jomon”, populaţie preistorică datată acum 10.000 de ani din care ar fi evoluat japonezii de astăzi, o altă parte este de părere că originile ainu pot merge în timp până acum circa 35.000 – 40.000 de ani, în timpul ultimei mari glaciaţiuni care a unit insulele nipone de Asia. Există încă o legendă ainu care spune ca „ainu au apărut cu sute de mii de ani înainte ca Fii Soarelui să o facă”.

[modifică] Cercetare ştiinţifică

Testele genetice efectuate asupra localnicilor au arătat că aceştia au legături comune cu locuitorii Japoniei, dar mulţi dintre ei au şi conexiuni genetice cu populaţiile din Rusia, Tibet, Mongolia, Coreea sau Alaska. Ceea ce îi deosebeşte însă de aceste grupuri etnice este aspectul lor. Fizionomia nativilor ainu aminteşte, mai degrabă, de cea a amerindienilor, a caucazienilor sau chiar a aborigenilor. Există o teorie care specifica faptul ca ainu ar fi descendenţii unor populaţii primitive din care ar fi evoluat şi populaţiile din Australia si Noua Guinee^{[necesită citare]}. Aceasta ar fi migrat spre Australia dar şi spre sudul Asiei şi apoi în Japonia cu multe mii de ani în urmă. De asemenea, se crede că însăşi civilizaţia ainu ar fi fost cea care a colonizat continentul american în vremuri imemoriale, dovezi ale existenţei lor milenare fiind descoperite chiar şi in America Latină^{[necesită citare]}.

Cercetări genetice recente sugerează că ainii au legături cu populaţiile tungusică, altaică şi uralică din Siberia.^[1]

[modifică] Recunoaşterea oficială

Pe data de 6 iunie 2008 Dieta japoneză a adoptat o rezoluţie bipartită prin care guvernul japonez recunoaşte ainu ca fiind populaţie nativă a Japoniei şi cheamă la o încheiere a discriminării acestui grup etnic. Rezoluţia a recunoscut populaţia ainu ca fiind indigenă, cu o limbă, religie şi cultură distincte. Deşi rezoluţia este semnificativă din punct de vedere istoric, Hideaki Uemura, profesor la Universitatea Keisen din Tokio şi specialist în drepturile popoarelor indigene, susţine că rezoluţia este „slabă” în sensul recunoaşterii faptelor istorice întrucât populaţia ainu a fost „forţată” să devină japoneză în primul rând.

[modifică] Modul de viaţă tradiţional

În mod tradiţional ainii trăiau din pescuit, vânătoare şi cules. Satele, numite kotan, (constituite cam din 20 de case), erau de-a lungul râurilor sau a potecilor folosite de animalele sălbatice, având astfel suficiente surse de mâncare şi apă.

Casele erau rectagulare, cu bârne de lemn, cu acoperiş din paie/stuf, cu pereţi din iarbă de pampas (Miscanthus sinensis) sau bambus. Acoperişul avea o deschizătură pe unde ieşea fumul. Pentru dormit, foloseau saltele umplute cu iarbă şi blănuri de animale.

Sistemul de descendenţă era bilineal: bărbaţii îşi arătau grupul patrilineal prin blazoane (itokpa) care simbolizau diferite animale, iar femeile îşi dădeau din generaţie în generaţie centura de castitate (ponkut sau upsor).

Hainele pe care le purtau erau un fel de tunici (attus) lungi până la coapse pentru bărbaţi şi până la glezne pentru femei. Materialul era o ţesătură din fibre interioare înmuiate, din scoarţă de ulm. Se purtau legate cu o cingătoare, iar iarna se purta deasupra o vestă din blană de căprioară sau de alt animal. Femeile aveau tatuat un cerc în jurul gurii.

[modifică] Ainii moderni

Începând cu prima parte a erei Meiji, ainii au renunţat tot mai mult (de bună voie uneori, dar mai mult forţat) la modul de viaţă tradiţional, şi au început să se apuce de cultivarea pământului, de pescuitul comercial etc. fiind tot mai mult asimilaţi în societatea japoneză modernă.

[modifică] Cultura, religia

Cu toate că limba ainu nu are un sistem de scriere propriu, există o tradiţie culturală orală bogată, care include cântece, poeme epice (yukar) şi povestiri în proză sau poezie. Credinţa religioasă a populaţiei ainu se centrează asupra existenţei unei alte lumi compusă din spiritelor tuturor obiectelor şi ale fiinţelor care au existat înainte, ele fiind controlate de aceleaşi forţe spirituale (kamuy) care controlează şi universul vizibil; vântul, ploaia, grindina, şi mai ales focul (ape-huchi). Ainii cred că rugăciunile către aceste spirite sunt transmise cu ajutorul unor beţe cu ciucuri (inaw) folosite de şamani.

[modifică] Muzica

Din multe puncte de vedere muzica ainilor este similară celei a amerindienilor, anume ea imitând cântatul păsărilor, al urşilor şi al altor animale sălbatice. Majoritatea cântecelor sunt acompaniate de bătutul din palme. Un stil de muzică vocală neobişnuit este cântatul în duet, numit "Rekukkara" (sau "Rekuhkara"), în care două persoane, de obicei femei, stau faţă în faţă, cu mâinile făcute pâlnie atingându-se reciproc, una dintre ele cântând melodia iar cealaltă persoană creând un fel de acompaniament de percuţie vocală folosind curentul de aer care îi este suflat în cavitatea bucală de către cântăreaţă.

Muzica ainu foloseşte în principal doar două instrumente muzicale:

• tonkori: un instrument cu 2-5 coarde care se ciupesc. Este folosit atât pentru acompaniament (ca "zumzăit") sau pentru părţi solo. Numai sunetele coardelor deschise sunt folosite, şi este ciupit cu ambele mâini, creând astfel un fel de efect ritmic.
• makkuri: un fel de drâmbă

Pe vremuri, bărbaţii cântau la un fel de fluier, dar actualmenete această tradiţie muzicală a dispărut aproape complet.

[modifică] Vezi şi

• Limba ainu

[modifică] Bibliografie

• Batchelor, John (1901). „On the Ainu Term `Kamui”, The Ainu and Their Folklore. Londra: Religious Tract Society
• Encyclopaedia Britannica
• Siteul Muzeului Ainu din Shiraoi
• Japan, An Illustrated Encyclopedia, Kodansha Ltd., Tokyo, 1993

[modifică] Note