Sari la conținut

Gheorghe Bogdan-Duică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Membru titular al Academiei Române
Gheorghe Bogdan-Duică
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Brașov, Imperiul Austriac Modificați la Wikidata
Decedat (68 de ani) Modificați la Wikidata
Brașov, România Modificați la Wikidata
CopiiCatul Bogdan Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațieistoric literar[*]​
critic literar[*]​
biograf[*]​
traducător
politician Modificați la Wikidata
Limbi vorbiteromână
limba germană Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materUniversitatea din București  Modificați la Wikidata
OrganizațieUniversitatea Babeș-Bolyai  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Gheorghe Bogda-Duică în 1934

Gheorghe Bogdan-Duică (n. , Brașov, Imperiul Austriac – d. , Brașov, România) a fost un istoric literar român, membru titular al Academiei Române.

Fiul unei familii modeste de negustori din Brașov, el a urmat cursurile mai multor universități înainte de a-și începe cariera de critic literar, mai întâi în orașul natal și apoi la Cernăuți. Stabilindu-se în cele din urmă la București, capitala Vechiului Regat Român, a reușit să obțină o diplomă universitară înainte de a preda la o serie de licee. În același timp, a continuat să publice studii literare și să-și intensifice activismul naționalist, de orientare pan-românească. El a îndemnat guvernul român să renunțe la politica de neutralitate și să intre în Primul Război Mondial; după ce acest lucru s-a întâmplat, iar orașul său adoptiv a intrat sub ocupație germană, a fost arestat și deportat în Bulgaria. După încheierea războiului și unirea Transilvaniei cu România, a devenit profesor de literatură la nou-înființata Universitate din Cluj. Acolo, a deținut funcția de rector la sfârșitul anilor 1920, însă s-a găsit din ce în ce mai în dezacord cu tendințele moderne din literatură.

Biografia

[modificare | modificare sursă]

Origini, educație și începuturile carierei

S-a născut la Brașov, în regiunea Transilvaniei. Tatăl său, Ioan (1832–1906), era un mic negustor care se confrunta cu dificultăți financiare și a fost nevoit să-și lichideze magazinul, să-și părăsească familia și să devină funcționar la Sinaia, în Vechiul Regat Român; spre sfârșitul anilor 1880, lucra la o fabrică de sticlă din Azuga, aflată în apropiere. Mama sa, Elena (născută Munteanu; 1846–1911), a crescut șapte băieți și patru fete. Cel mai mare fiu, Ioan Bogdan, avea să devină istoric și filolog. Patru dintre fii au obținut diplome universitare, iar una dintre fiice, Ecaterina, s-a căsătorit în 1901 cu Nicolae Iorga. Gheorghe Bogdan a urmat școala primară și liceul cu predare în limba română în orașul natal; printre profesorii săi de la acest liceu s-au numărat Ioan Meșotă, Ioan Alexandru Lapedatu și Andrei Bârseanu. A absolvit în 1885 și a obținut o bursă la Universitatea din Budapesta, unde a rămas un an. S-a transferat apoi la Universitatea din Jena, unde a studiat filozofia, iar ulterior a urmat cursuri la Universitatea din Viena între 1887 și 1888. A început să publice articole de critică încă de tânăr, în ziarele de limbă română din Transilvania. După terminarea studiilor în străinătate, a lucrat la Gazeta Transilvaniei și apoi la Tribuna din Sibiu; începuturile sale ca critic au coincis cu debutul literar al lui George Coșbuc, pe care l-a sprijinit prin numeroase recenzii. Se mândrea că era discipol intelectual al lui Titu Maiorescu și scria pentru Convorbiri Literare, revista acestuia, încă din 1888. În toamna anului 1889, a fost numit profesor suplinitor la liceul pe care îl absolvise, dar a fost concediat curând, în urma unui conflict cu conducerea, cauzat de firea sa impulsivă. În perioada în care se afla la Brașov, frecventa adesea reuniunile sociale ale tinerelor românce din oraș, unde susținea lecturi publice și încerca să le trezească interesul pentru literatură.

Ulterior, intrând în provincia austriacă Bucovina, s-a stabilit în capitala acesteia, Cernăuți (Czernowitz), unde a fost redactor al Gazetei Bucovinei din mai 1893 până în august 1894 și a încercat să trezească interesul publicului pentru scriitorii români într-o provincie destul de izolată de viața culturală a Vechiului Regat.] Acolo a publicat, în 1893, o biografie a lui Petru Maior,[5] iar în 1894 a tradus în limba română notele în limba germană ale lui Ion Budai-Deleanu despre Bucovina. Tot în acel an a scris un studiu despre autonomia Bisericii Ortodoxe Române în provincie; iar în 1895 a publicat un volum despre Bucovina, care a fost primul ce a analizat în detaliu profilul economic, cultural și politic al regiunii. Comentând literatura contemporană, a oferit recenzii favorabile pentru George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ioan Slavici și Alexandru Vlahuță, pe care îi considera exemple ale unei literaturi naționale și originale. A revenit apoi în Transilvania, concentrându-se asupra istoriei regiunii și scriind lucrări despre Visarion Sarai și despre anchetarea lui Inocențiu Micu-Klein (ambele în 1896), precum și despre situația demografică a românilor din Ungaria în anul 1733. Alte personalități despre care a scris biografii au fost Gheorghe Lazăr, Eftimie Murgu și Simion Bărnuțiu.

Cât timp s-a aflat în Transilvania, a lucrat din nou pentru Tribuna și a făcut parte din conducerea Astrei până în august 1897. Ulterior, s-a înscris la Universitatea din București, aflată în capitala Vechiului Regat, unde și-a obținut în sfârșit diploma în litere în 1897. Din motive politice, dar și pentru că Bucureștiul era mult mai aproape de orașul său natal decât Budapesta, unde ar fi putut de asemenea să se stabilească, a rămas acolo o perioadă de timp după absolvire. Din București, a fost unul dintre principalii colaboratori ai revistei Tribuna. Obiectivele sale includeau conștientizarea publicului cititor cu privire la literatura importantă publicată în perioada 1880–1888; critica dură a pseudo-celebrităților vremii; și, mai ales, popularizarea scrierilor estetice precum Laocoon de Gotthold Ephraim Lessing și Filosofia artei de Hippolyte Taine, ambele apărute recent în traducere.

De asemenea, a revenit la activitatea didactică în 1897, predând mai întâi cursuri de limba germană la Curtea de Argeș, apoi la Focșani și Galați. Până în 1899, dorea cu ardoare să se mute în capitală, atras de instituțiile sale culturale, de viața urbană și de diversitatea populației. Din Focșani, i-a scris mentorului său Ioan Bianu, cerându-i să intervină pe lângă ministrul educației Spiru Haret. Ca urmare, a fost numit la Liceul „Dimitrie Cantemir” din București, unde a predat între 1899 și 1909, încheindu-și apoi cariera de profesor de liceu la Liceul „Mihai Viteazul” din același oraș, între 1909 și 1919. În cele din urmă, a devenit directorul acestei ultime instituții.

Implicare politică

[modificare | modificare sursă]

Continuând să trăiască la București în primii ani ai secolului al XX-lea, a fost asociat cu cercurile conservatoare tradiționale ale Junimii și ale lui Nicolae Iorga. Până în 1899, alături de George Coșbuc, Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale și Ovid Densusianu, se afla printre colaboratorii revistei România jună. A scris un număr considerabil de studii literare și a adus contribuții semnificative la istoria literaturii române din secolul al XIX-lea. Revistele care i-au publicat lucrările includeau Convorbiri Literare, Sămănătorul, Ramuri și Viața Românească în Vechiul Regat, precum și publicații transilvănene precum Luceafărul și Tribuna Poporului.

Unele dintre aceste studii, precum analiza sa din 1906 despre istoriografia literară, examinau subiectele într-un mod metodic. Altele investigau influențele străine asupra scriitorilor români, incluzând o carte din 1901 despre influența germană în epoca lui Budai-Deleanu, un studiu din 1904 despre Salomon Gessner în literatura română, o lucrare din același an despre sursele lui Vasile Alecsandri, un studiu din 1905 privind influența locală a lui Friedrich Schiller, și un comentariu despre traducătorii români ai lui August von Kotzebue. În general, aducea perspective noi asupra vieții și operei scriitorilor români, bazându-se pe reviste și gazete vechi, mărturii contemporane și corespondența autorilor.

Împreună cu Ioan Russu-Șirianu, a fondat în 1891 Liga Culturală pentru Unitatea Tuturor Românilor. A fost membru al aripii „tribuniste” (denumită astfel după ziarul Tribuna) a Partidului Național Român (PNR), care a susținut cu fermitate publicarea Memorandului Transilvaniei. În special prin articolele sale din Sămănătorul și Luceafărul, a devenit asociat cu o ideologie naționalistă radicală, în acord cu panromânismul promovat de cele două reviste. Patriot înflăcărat, dar adesea înclinând spre un șovinism exclusivist, a publicat revista Românismul între 1913 și 1914, în care contrapunea viziunea sa panromânească pan-slavismului și pan-germanismului.

A publicat în 1913 lucrarea Românii și Ovreii („The Romanians and the Jews”). La izbucnirea Primului Război Mondial, alături de alți transilvăneni precum Octavian Goga și Vasile Lucaciu, a pledat pentru intrarea României neutre în război de partea Aliaților. După ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale, în 1916, discuțiile sale imprudente despre o iminentă înfrângere germană au dus la denunțarea și arestarea sa, la începutul lunii iunie 1917. Inițial deținut la Săveni, a fost luat ostatic și deportat la Troyan, în Bulgaria. În ciuda intervențiilor fratelui său mai mare în favoarea sa, a petrecut nouă luni în captivitate înainte de a fi eliberat spre sfârșitul războiului. Ulterior, s-a întors la postul său de director de liceu, pe care l-a ocupat până în noiembrie 1919.

După unirea Transilvaniei cu România și înființarea Universității din Cluj, a fost numit profesor de istorie a literaturii române moderne, la propunerea lui Sextil PușcariuA fost decan al Facultății de Litere și Filozofie în perioada 1919–1920, rector al universității între 1927 și 1928, și prorector între 1928 și 1929. Nu a obținut niciodată titlul de doctor, deși a coordonat numeroase teze de doctorat. A fost comandor al Ordinului Coroana României și Officier de l’Instruction Publique. În 1919, a devenit membru titular al Academiei Române. Tot în 1919, la primele alegeri de după unire, a fost ales să reprezinte universitatea sa în Senatul României, ca membru al Partidului Țărănesc. Deși a condus filiala transilvăneană a partidului, și-a dat demisia în timpul negocierilor tensionate de fuziune cu PNR, care au dus la formarea Partidului Național-Țărănesc în 1926. Ulterior, a trecut la Partidul Național Liberal.

Într-o biografie a lui Ion Ionescu de la Brad, publicată în 1922, l-a clasificat pe acesta drept „primul țărănist român” și a sintetizat ideile sale despre „agricultura progresistă”. În 1923, a scris o Istorie a literaturii române moderne; George Călinescu a respins lucrarea ca fiind lipsită de gust estetic, afirmând că autorul „nu înțelege nimic și este complet dezorientat”. Încă din 1926, s-a impus ca unul dintre principalii opozanți din facultate ai angajării lui Lucian Blaga la Cluj, iar în anul următor a lansat o campanie publică, cu un ton ofensator, menită să-l discrediteze pe poet. Dispoziția sa conservatoare, spiritul încăpățânat și convingerile sale de savant și istoricist contrastau puternic cu misticismul poetului, iar intransigența lui a crescut odată cu vârsta. Până în 1931, publica o serie de articole defăimătoare intitulată Literatură fără rost (firește de Lucian Blaga), iar moartea sa, trei ani mai târziu, a părut să înlăture un obstacol major în calea angajării acestuia. Potrivit unui critic de mai târziu, deși Bogdan-Duică a documentat o serie de personalități remarcabile, referințele sale culturale erau ale unui savant din secolul al XIX-lea, în ciuda faptului că cele mai importante lucrări ale sale au fost scrise în secolul al XX-lea.

Bogdan-Duică suferea de strabism. În aprilie 1892, la Biserica Sfântul Nicolae din Brașov, s-a căsătorit cu Maria Done, profesoară de limba franceză originară din Lutran, Alsacia. Cuplul a avut șase copii, dintre care doar unul a urmat o carieră literară; al doilea fiu al lor a fost pictorul Catul Bogdan. Doi dintre copii au murit înaintea tatălui lor, unul dintre ei la vârsta de zece ani. Maria a murit în 1917, în timp ce soțul ei era prizonier în Bulgaria. După un interval relativ scurt, acesta s-a recăsătorit cu Constanța (născută Hanea, căsătorită anterior Ingescu), educată la Sibiu, profesoară în Vechiul Regat, care ulterior a condus o grădiniță în Cluj. Deși era notoriu pentru proasta gestionare a banilor, în anii petrecuți la Cluj a locuit într-un apartament luxos din apropierea Parcului Central, rechiziționat de la un proprietar maghiar. În ultimii ani, și-a construit o casă impunătoare la Sibiu, intenționând să se retragă acolo.

A murit pe neașteptate într-un hotel din Brașov, unde se afla în calitate de președinte al unei comisii de bacalaureat; cauza a fost un anevrism provocat de diabet. Trupul său a fost dus la Sibiu, unde a fost depus la Palatul Astrei, iar înmormântarea a avut loc la Catedrala Ortodoxă din Sibiu, fiind oficiată de Nicolae Bălan. Printre cei care au rostit discursuri funerare s-au numărat Alexandru Lapedatu, Florian Ștefănescu-Goangă și Nicolae Colan.

Opera

[modificare | modificare sursă]
  • Petru Maior, Cernăuți, 1893;
  • Bucovina - Notițe politice asupra situației, Sibiu, 1895;
  • Procesul episcopului Ioan Inochentie Clain, Caransebeș, 1896;
  • Grillparzer în liceul român, București, 1899;
  • Despre „Țiganiada" lui Budai-Deleanu. Înrâuririle germane, București, 1902;
  • Titu Liviu Maiorescu, București, 1921;
  • Istoria țărănismului Vol 1 Vieața și opera întâiului țărănist român - Ion Ionescu dela Brad (1818-1891), București, 1921;
  • Vasile Alecsandri. Admiratori și detractori, București, 1922;
  • Istoria literaturii române moderne. Întâii poeți munteni, Cluj, 1923;
  • Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, București 1924
  • Vieața și opera lui Gheorghe Lazăr, București, 1924;
  • Despre „Luceafărul" lui Mihail Eminescu, Brașov, 1925;
  • Vasile Alecsandri. Povestea unei vieți, București, 1926;
  • Petru Maior și Justinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaș al Papei, Cluj, 1933;
  • Ioan Barac, București, 1933;
  • Eftimie Murgu, București, 1937;
  • Studii și articole, București, 1975;
  • Mihai Eminescu, Iași, 1981.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]


Referințe și note

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gheorghe_Bogdan-Duică&oldid=17218579