Vasîl Barladeanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte sensuri, vedeți Bârlădeanu.
Vasîl Barladeanu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Șipca, Guvernământul Transnistriei Modificați la Wikidata
Decedat (68 de ani) Modificați la Wikidata
Odesa, Ucraina Modificați la Wikidata
Cetățenie Ucraina Modificați la Wikidata
Ocupațiescriitor
jurnalist
poet Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea din Odesa
Universitatea din Sofia
Note
PremiiOrdin de Merit (Ucraina), clasa a treia[*]  Modificați la Wikidata

Vasil Barladeanu (în ucraineană Василь Барладяну; n. , Șipca, Guvernământul Transnistriei – d. , Odesa, Ucraina) a fost un istoric de artă, poet, jurnalist, politician și românist ucrainean, membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina.[1]

A fost autor a peste o mie de lucrări științifice, publicistice și jurnalistice în limbile ucraineană, rusă, română, germană, engleză și franceză.

Prin decretul președintelui Ucrainei Viktor Iușcenko din 26 noiembrie 2005, i s-a acordat Ordinul de merit, gradul III.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în satul Șipca din județul Dubăsari, Guvernământul Transnistriei, în familia generalului armatei RPU, Andrii Hulîi-Hulenko. Când avea trei ani, tatăl a fost condamnat la muncă forțată în minele de uraniu din Mongolia, unde a și murit.

În 1964, a absolvit Școala corespondenților de război din Odesa, iar în 1970, la Facultatea de Filologie a Universității din Odesa.

În calitate de istoric de artă, în anii 1966-1969 a făcut practica în muzee din Moscova, Leningrad, Ucraina de Vest și Galeria Națională din Praga.

În anii 1971-1972 a studiat la Facultatea de Istorie și Filologie a Universităților din București și Sofia. Din decembrie 1969 până în mai 1974, a condus sala de istorie a artei din cadrul Universității din Odesa, ulterior, a predat istoria artei mondiale și ucrainene, literatura clasică europeană, etică și estetică la Institutul de ingineri marini din Odesa. A studiat arta populară ucraineană, legăturile medievale literare, artistice și religioase ale Ucrainei cu Bulgaria, Serbia, Grecia, Italia și principatele române.

A fost prizonier politic în perioada anilor 1977-1983, fiind învinuit de naționalism ucrainean. Persecuția sistematică a început însă în mai 1972, în timpul unui interogatoriu la departamentul regional al KGB, drept urmare, a fost expulzat din PCUS, ulterior, demis din funcția sa de la Universitatea din Odesa. A fost, de asemenea, concediat de la Muzeul de Arhitectură și Viață Populară din Kiev.

A fost eliberat la 28 februarie 1983, după care a lucrat la Odesa ca electrician. În această perioadă scrie povestea „Pe drumul mamei” (В дорозі до матері), drama istorică „Ovidiu” (Овідій), o colecție de poezii „Către Oksana” (До Оксани), precum și o serie de articole despre istoria culturii ucrainene.

La 6 septembrie 1987, împreună cu deținuții politici Mîhailo Horîn, Ivan Ghel, Zorian Popadyuk, Stepan Hmara și Viaceslav Ciornovil, a creat Grupul de inițiativă ucraineană pentru eliberarea prizonierilor de conștiință, care la 8 septembrie a intrat în Comitetul internațional pentru protecția prizonierilor politici.

În septembrie 1987, a intrat în redacția revistei „Buletinul ucrainean” (Український вісник) restaurat de Ciornovil în același an, membru al comitetelor editoriale ale revistelor „Catedra” (Кафедра) și „Perspectivele ucrainene” (Українські перспективи).

În 1990, Barladeanu a vizitat Canada și Statele Unite cu prelegeri despre situația politică din Ucraina. La Toronto a publicat colecții din eseurile sale: „La porțile statului” (Біля воріт держави) și „Încă o dată despre captivitate” (Ще раз про неволю). A publicat zeci de articole în presă pe probleme politice: „Cea de-a cincea coloană” (П'ята колона), „Cum să dezlegăm nodul moldovenesc” (Як розв'язати молдавсь-кий вузол), „Cum să tăiem nodul din Crimeea” (Як розрубати кримський вузол), „Istoria banditismului moscovit” (Історія московського бандитизму) etc. În 1992, a revenit la predare la Universitatea din Odesa, în 1993 a editat revista „Perspective ucrainene” (Українські перспективи) din Chișinău, în 1994 a ținut cursuri la Academia Teologică a Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

A decedat la 3 decembrie 2010.[2]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ uc „Profil”. nspu.org.ua. Arhivat din original în . Accesat în . 
  2. ^ uc „Помер Василь Барладяну-Бирладник”. istpravda.com.ua. . Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Український вісник. Вип. 7, 8, 9—10. — Париж-Балтимор: Смолоскип, 1971.— С. 145—148, 191—194, 265—267.
  • Хроника текущих событий.— Нью-Йорк: Хроника, 1977, вип. 44.— С. 6, 32, 35, 116—117; вип. 45.— С. 23—26; вип. 47.— С. 107—108, 125, 139; 1978, вип. 48.— С. 65; вип. 51.— С. 80; 1980, вип. 54.— С. 34, 65; вип. 56.— С. 111—112; 1981, вип. 58.— С. 74.
  • Суд у справі Василя Барладяну (27-29.06. 1977) // Український правозахисний рух. До-кументи і матеріали УГГ.— Торонто-Балтимор: Смолоскип, 1978. — С. 318—323, 371—381.
  • Вісник репресій в Україні. Закордонне представництво Української Гельсінської групи. Редактор-упорядник Надія Світлична. Нью-Йорк. 1980—1985 рр. — 1980: 4-21, 8-25, 9-3, 10-17; 1981: 2, 3; 1982; 1984: 9—12
  • М.Заярний. У рясі правозахисника // Радянська Україна, 1989. — 8 лютого.
  • Романов Дм. Не стареют методы НКВД. // Труд, 1992. — 19 ноября.
  • Г.Касьянов. Незгодні: українська інтелігенція в русі опору 1960-1980-х років.— К.: Либідь, 1995.— С. 169.
  • Українська Громадська Група сприяння виконанню Гельсінкських угод: В 4 т. Т. 1.: Особистості / Харківська правозахисна група; Упорядники Є. Ю. Захаров, В. В. Овсієнко. — Харків: * Фоліо, 2001. — Т.1, с. 20, 28, 31, 39, 40; т. 2, с. 92, 104, 116–117, 127, 134, 137, 139, 164–168, 184; т. 3, с. 48, 68, 91, 110–111; т. 4. с. 75, 140–141, 238–242.
  • Анатолій Глущак. Василів хресний шлях // Літературна Україна, 2002. — 24 жовтня.
  • Захаров Борис. Нарис історії дисидентського руху в Україні (1956–1987). / Харківська правозахисна група; Худож.-оформлювач Б.Захаров. — Харків: Фоліо, 2003. — С. 29, 36, 37.
  • Архів Управління Служби безпеки України в Одеській області. Спр. 16260-П. — Т. 4. Арк. 261–272.