Principatul de Pind și Meglen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Principatul de Pind și Meglen
Principatul din Pind
Principatulu di Pind
Printsipat di la Pind
Hellenic Kingdom Flag 1935.svg  –  Hellenic Kingdom Flag 1935.svg
Cele 13 comune aromânești din Pind care au semnat cererea de autonomie către Ion Brătianu din 27 iulie 1917.
Cele 13 comune aromânești din Pind care au semnat cererea de autonomie către Ion Brătianu din 27 iulie 1917.
Capitală Mețovo (Aminciu)
Limbă italiană, aromână, greacă
Religie Ortodoxism
Guvernare
Conducător  
 - 1941-42 Alcibiade Diamandi
 - 1942-43 Nicolae Matuși
Istorie
Epoca istorică Cele două războaie mondiale: 1917, apoi 1941-43

Principatul din Pind (în aromână: Principatulu di Pind sau Printsipat di la Pind) a fost un proiect de stat autonom sprijinit de Italia, în regiunea de nord-vest a Greciei, în timpul celor două războaie mondiale. Munții Pindului se întind în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei, această din urmă regiune fiind populată în majoritate de Aromâni de sorginte romanică.

Istorie[modificare | modificare sursă]

În primul război mondial Italia a promovat proiectul de stat (denumit în italiană Principato del Pindo) în scopul de a face presiune asupra guvernului grec pentru a îl determina să intre în război de partea Aliaților. La instigația agenților propagandiști italieni, treisprezece comune cu populație aromânească au semnat o cerere către guvernul român (mai anume Ion Brătianu), trimisă la data de 27 iulie 1917, pentru ca România să susțină proiectul față de guvernul grec (mai anume Elefterios Venizelos). Dar între timp, la 2 Iulie 1917, scopul Aliaților împlinindu-se (Grecia a declarat răboi puterilor centrale), Italia a renunțat la proiect. Autoritățile grecești nu au apreciat tentativa, și numeroși fruntași, învățători și preoți aromâni din satele care semnaseră cererea, au fost acuzați de separatism și trimiși cu forța, pentru mai mulți ani, în insulele cele mai izolate ale mării Egee.[1]

În al doilea război mondial, începând cu vara anului 1941, ocupanții italieni ai Greciei de nord au susținut conducătorul aromân al mișcării politice și paramilitare Legiunea Romană[2], Alcibiade Diamandi, în scopul de a crea o țară a aromânilor, având capitala la Mețovo (Aminciu). Diamandi cu „legionarii” săi cutreieră satele aromânești din Pind și Meglen pentru a convinge localnicii, cu un succes limitat, date fiind urmările experienței precedente din anii 1916-17. În ciuda situației defavorabile, în martie 1942 Diamandi reușește să strângă aproximativ treizeci de semnături de intelectuali și fruntași aromâni în favoarea Manifestului său pentru întemeierea unui „Principat di Pind” sau „Printsipat di la Pind”.[3] Totodată, Diamandi cu „legionarii” săi (ale căror idei erau influențate de mișcarea legionară română) participă la lupta trupelor de ocupație italiene ale generalului Alfredo Guzzoni împotriva partizanilor greci comuniști. Aceștia replică prin acțiuni armate împotriva simpatizanților proiectului.[4]

Socotit de partizanii greci drept colaborator al ocupanților și trădător de țară, Alcibiade Diamandi părăsește Grecia în 1943, refugiindu-se în România, unde a fost ucis în 1948 sub tortură de către agentul comunist Mihail Dulgheru la prefectura de Poliție din București.[5] Succesorul său a fost Nicolae Matuși, pentru scurt timp deoarece Italia trece de partea Aliaților în toamna 1943 și renunță la proiect. Satele aromânești din Pind, ajunse în toamna 1944 în puterea rezistenței comuniste grecești « E.L.A.S. », au suferit reprezalii mult mai severe decât în 1917-18, multe familii care fuseseră favorabile Italienilor sau „legionarilor” diamandiști, fiind masacrate în contextul gherilei antifasciste și ulterior al războiului civil grec care ia capăt abia în 1949. Astfel, Vasile Raputikas, adjunctul lui Matuși, a fost prins și împușcat de partizanii comuniști, legat, precum Hector de Ahile în Iliada, în spatele unui cal (în alte surse este vorba de un catâr sau un măgar) și astfel târât prin satele aromânești cu tăblița « προδότης » („trădător”) pe cadavru.[6]

„Principatul din Pind” nu a controlat niciodată un teritoriu precis și nu a avut nici drapel, nici frontiere delimitate, în ciuda numeroaselor legende urbane și documente apocrife (în care apare sub denumirea de „Principatul de Pind și Meglen”) care circulă despre acest subiect.[7]

Conducători[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • es Andreanu, José - Los secretos del Balkan
  • it Toso, Fiorenzo - Frammenti d'Europa

Legături externe[modificare | modificare sursă]