Principatul Transilvaniei

Principatul Transilvaniei a fost o formațiune statală de sine stătătoare care a succedat voievodatului Transilvaniei între 1541 și 1699. Teritoriul său a fost mai mare decât cel al voievodatului și regiunii istorice Transilvania, cuprinzând în plus Partium, anume Crișana, Sătmarul și Maramureșul istoric. După 1699, Principatul Transilvaniei a continuat să existe ca entitate politică separată, denumită Marele Principat al Transilvaniei, însă fără armată și fără politică externă proprie. Titlul de principe al Transilvaniei a fost atunci preluat de împărații din Casa de Habsburg.

Istoric

În 1541 Soliman Magnificul l-a înlăturat pe regele minor Ioan Sigismund Zápolya (născut 1540) de la conducerea Ungariei și l-a numit principe al Transilvaniei (4 septembrie), iar pe George Martinuzzi, episcopul Oradiei, ca guvernator până la majoratul principelui. Regina Isabella Jagiełło a predat coroana regală împăratului Ferdinand I. Acesta a fost considerat moștenitorul Regatului Ungariei, dar avea în posesie efectivă doar partea nordică a acestuia, aproximativ actuala Slovacie, cu capitala la Pojon (azi Bratislava). Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat cvasiindependent, suzeranitatea turcească fiind acceptată de dietele de la Târgu Mureș (26 ianuarie 1542), Turda (29 martie 1542 și la 1 august 1544), plătind totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă în cadrul Războiului de Treizeci de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.

În anul 1542 sașii, prin Johannes Honterus, au aderat la reforma protestantă. Ulterior o parte a populației maghiare din Transilvania a aderat de asemenea la reformă, în varianta ei calvinistă respectiv unitariană.

Principele Transilvaniei Sigismund Báthory, prin așa-numitul plan dacic, a încercat sa-și impună stăpânirea și în Țara Românească și Moldova, în 1595.^[1]

În anul 1599 Mihai Viteazul a ocupat Transilvania și a supus-o autorității sale, ajungând conducător al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, în perioada iunie - septembrie 1600. Situația politică încordată precum și războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova și Țara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania a intrat la sfârșitul secolului al XVII-lea în componența Imperiului Austriac, ca principat autonom, cu parlament propriu (Dieta Transilvaniei).

În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ținuturi a căror populație se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuți după 1526. În regiunile Satu Mare și Banat au fost aduși coloniști șvabi și au fost admiși în Ardeal între 350-400.000 de români din Moldova și Muntenia imigrați din cauza exploatării fanariote.^[2] Tot în secolul al XVIII-lea au avut loc și valuri de exod ale populației românești din Ardeal în sens opus, spre Țara Românească și Moldova ^[3].

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Pojon (Bratislava) și consfințite prin semnătura regelui.

Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor
Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: „Maiestatea Sa preasfântă va avea bunăvoința să permite ca orice om liber să fie invitat în țară, să beneficieze timp de șase ani de scutire de toate taxele, și acest drept de libertate va fi anunțat în toată țara.”
Legea nr. CIII din 1723. despre repopularea țării
Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în țară a diverși meșteșugari.

Harta iozefină (senzitivă) a Marelui Principat al Transilvaniei

Note

^ Constantin Rezachevici, Legenda și substratul ei istoric. Mihai Viteazul "Restitutor Daciae"?, în: Magazin Istoric, Octombrie 2000. (accesat 15 mai 2017).
^ Béla Köpeczi (editor). „History of Transylvania”. Atlantic Research and Publications, Inc. 2001-2002. Accesat în 27 martie 2007.
^ vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare

Bibliografie

Gerald Volkmer, Das Fürstentum Siebenbürgen (1541-1691). Außenpolitik und völkerrechtliche Stellung [Principatul Transilvaniei (1541-1691). Politica externă și poziția internațională], Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde Heidelberg, 2002.
Anton Moisin, Istoria Transilvaniei, Volumele I - V, 1998 - 2003.

Vezi și

[1] Constantin Rezachevici, Legenda și substratul ei istoric. Mihai Viteazul "Restitutor Daciae"?, în: Magazin Istoric, Octombrie 2000. (accesat 15 mai 2017).

[2] Béla Köpeczi (editor). „History of Transylvania”. Atlantic Research and Publications, Inc. 2001-2002. Accesat în 27 martie 2007.

[3] vide infra, Ștefan Meteș, studiul despre migrațiile românești din sec. XIV-XX, cu atestări documentare

[1]

[2]

[3]