Sari la conținut

Prima invazie persană a Greciei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Prima invazie persană a Greciei
Parte a Războaielor medice

Hartă a războaielor greco-persane
Informații generale
Perioadă Modificați la Wikidata
LocTracia, Macedonia, Insulele Ciclade, Eretria⁠(d), Marathon⁠(d)
Rezultatvictorie a grecilor
Beligeranți
AtenaEretria[*]Imperiul Ahemenid

Prima invazie persană a Greciei (492–490 î.Hr.) a avut loc în timpul războaielor medice. Invazia, constând în două campanii distincte, a fost ordonată de regele persan Darius cel Mare pentru a pedepsi orașele-stat Atena și Eretria⁠(d). Aceste polisuri sprijiniseră cetățile din Ionia în timpul revoltei lor împotriva stăpânirii persane⁠(d), provocând astfel mânia lui Darius. În afară de acest motiv, Darius a văzut și oportunitatea de a-și extinde imperiul în Europa și de a-și asigura frontiera de vest.

Prima campanie, condusă de Mardonius⁠(d), a avut loc în 492 î.Hr., având ca rezultat supunerea Traciei și a forțarea Macedoniei să devină un regat clientelar, subordonat complet al Imperiului Persan, după ce fusese vasal al Persiei încă de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., probabil în 512 î.Hr. Cu toate acestea, nu au fost obținute și alte rezultate mai importante, deoarece majoritatea navelor care compuneau flota lui Mardonius au naufragiat în largul coastei Muntelui Athos, în timpul unei furtuni foarte puternice. În anul următor (491 î.Hr.), după ce și-a demonstrat intențiile, Darius a trimis ambasadori în toate părțile Greciei, cerând supunerea lor. A primit-o de la aproape toate orașele-stat, cu excepția Atenei și Spartei, ambele executându-i pe ambasadorii persani. Darius a ordonat o nouă campanie militară pentru anul următor.

A doua campanie persană, în 490 î.Hr., a avut loc sub comanda lui Datis⁠(d) și Artaphernes⁠(d). Expediția navală s-a îndreptat mai întâi către insula Naxos, pe care a cucerit-o și unde au fost arse toate așezările de pe insulă. Apoi, perșii s-au îndreptat către restul insulelor Ciclade, anexându-le pe fiecare la Imperiul Persan. A urmat debarcarea trupelor persane la Eretria, pe care a asediat-o și, după un timp scurt, a capturat-o. Eretria a fost distrusă, iar cetățenii săi luați în sclavie. În cele din urmă, armata persană s-a îndreptat spre Attica, debarcând la Marathon⁠(d), în drum spre Atena. Acolo, perșii au fost întâmpinați de o armată ateniană inferioară numeric, dar care a câștigat o victorie remarcabilă în bătălia de la Maraton.

Această înfrângere a împiedicat încheierea cu succes a campaniei, iar armata persană s-a întors în Asia Mică. Cu toate acestea, expediția și-a îndeplinit o parte din obiectivele avute în vedere, pedepsind Naxos și Eretria și aducând o mare parte din Marea Egee sub stăpânirea persană, precum și supunând pe deplin Macedoniei. Obiectivele nerealizate din această campanie l-au determinat pe Darius să pregătească o invazie și mai mare a Greciei, pentru a o supune ferm și pentru a pedepsi Atena și Sparta. Luptele interne din Imperiul Persan au întârziat această expediție, iar Darius a murit de bătrânețe în anul 486 î.Hr. Astfel, fiului său Xerxes I i-a revenit sarcina de a conduce cea de-a doua invazie persană a Greciei, în anii 480-479 î.Hr.

Surse antice[modificare | modificare sursă]

Herodot, „părintele istoriei”, principala sursă antică pentru războaiele greco-persane

Principala sursă pentru războaiele greco-persane este istoricul grec Herodot, supranumit „părintele istoriei”[1]. Acesta, născut în 484 î.Hr., la Halicarnas, în Asia Mică (pe atunci sub stăpânirea persană) și-a scris celebra lucrare Historia („Istorii”) în jurul anilor 440–430 î.Hr., încercând să urmărească originile și desfășurarea războaielor greco-persane, care erau evenimente relativ recente pentru el, aceste războaie încheindu-se în cele din urmă în anul 450 î.Hr.[2] Abordarea lui Herodot a fost cu totul nouă, el părând să fi inventat „istoria” așa cum o cunoaștem în prezent[2]. Autorul britanic Tom Holland⁠(d) spunea: „pentru prima dată, un cronicar și-a propus să urmărească originile unui conflict dintr-un trecut nu atât de îndepărtat încât să fie cu totul fabulos, nici după capriciile și dorințele vreunui zeu, nici la pretenția unui popor de a-și proclama destinul, ci mai degrabă prin explicații pe care le-ar putea verifica personal[2].

Unii istorici antici ulteriori, în ciuda faptului că i-au urmat pașii, l-au criticat pe Herodot, începând cu Tucidide.[3][4] Cu toate acestea, Tucidide a ales să-și înceapă istoria sa de acolo de unde și-o terminase Herodot pe a sa (asediul cetății Sestos) și, prin urmare, a simțit în mod evident că istoria lui Herodot era suficient de precisă pentru a nu mai necesita o rescriere sau corectări.[4]

Plutarh, în eseul său Despre malignitatea lui Herodot l-a criticat pe Herodot , descriindu-l ca fiind „filobarbaros” („iubitor de barbari”), pentru că nu a fost suficient de pro-grec, ceea ce sugerează de fapt că Herodot ar fi încercat să fie echitabil.[5]

O viziune negativă despre Herodot s-a remarcat și în perioada Renașterii, deși Istoriile sale au continuat să fie citite, comentate și utilizate ca sursă pentru istoricii acelei epoci.[6] În secolul al XIX-lea, reputația lui Herodot a fost reabilitată prin descoperirile arheologice care au confirmat în mod repetat versiunea lui despre evenimentele relatate.[7] Viziunea modernă predominantă este aceea că Herodot a făcut, în general, o realizare remarcabilă cu Historia sa, dar că unele dintre detaliile specifice (în special numărul și componența trupelor) ar trebui privite cu scepticism.[7] Cu toate acestea, există încă și în prezent unii istorici care cred că Herodot a inventat o mare parte din cele relatate în Historia sa.[8]

Istoricul sicilian Diodorus Siculus, în lucrarea sa Bibliotheca Historica scrisă în secolul I î.Hr., oferă și o relatare a războaielor greco-persane, provenită parțial de la istoricul grec anterior Ephorus. Această relatare este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot.[9]

De asemenea, războaiele greco-persane sunt descrise (mai puțin detaliat) și de o serie de alți istorici antici, precum Plutarh și Ctesias din Cnidus. Dovezile arheologice, cum ar fi Coloana Șarpelui, susțin și ele unele dintre afirmațiile lui Herodot.[10]

Context[modificare | modificare sursă]

Sigiliul regelui Darius cel Mare, cu inscripția „Eu sunt Darius, Marele Rege”, în limbile persană veche, elamită și babiloniană. British Museum.[11]

Prima invazie persană a Greciei a avut drept cauză declarată Revolta ioniană⁠(d), cea mai timpurie fază a războaielor greco-persane. Cu toate acestea, această invazie a fost și rezultatul interacțiunii pe termen lung dintre greci și perși. La sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., Imperiul Persan era încă relativ tânăr și foarte expansionist, dar predispus la revolte în rândul popoarelor supuse.[12][13][14] Mai mult, regele persan Darius I era considerat la începutul domniei sale ca un uzurpator și petrecuse mult timp stingând revoltele împotriva stăpânirii sale.[12] Chiar înainte de Revolta ioniană, Darius I („Regele regilor”, 521-486 î.Hr.) începuse să-și extindă imperiul și în Europa, cucerind o parte din Tracia, în timpul celebrei sale expediții din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre, apoi cucerind Paeonia[15] și forțând Macedonia să devină un regat clientelar al Persiei, având însă autonomie până în 492 î.Hr.[16]

Predecesorul lui Darius, Cirus „cel Mare (558-528 î.Hr.), cucerise în anul 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia Mică, și regatul Lidiei, de care depindeau, cel puțin nominal, toate coloniile grecești din Ionia, unde se înfiripase o confederație de douăsprezece polisuri deosebit de înfloritoare din punct de vedere economic și cultural. Darius I a înăsprit însă modul de stăpânire a acestor orașe grecești, impunând condiții mai dure. Astfel, Ionia a fost integrată cu Lidia într-o singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuții neregulate sunt instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a stârnit mari nemulțumiri.[17] Dar nu numai constrângerile economice, ci și profundul atașament pentru ideea de libertate, au fost adevăratele cauze a revoltei care a cuprins întreaga Ionie, începând cu anul 499 î.Hr.[18].

Revolta ioniană amenința direct integritatea Imperiului Persan, iar statele din Grecia continentală erau o potențială amenințare pentru stabilitatea sa pe viitor.[19] Darius a hotărât astfel să subjugă și să pacifice Grecia și Marea Egee și să-i pedepsească pe cei implicați în Revolta ioniană.[19][20] Revolta începuse cu o expediție nereușită împotriva Naxosului, efectuată de o alianță între satrapul persan Artaphernes⁠(d) și tiranul din Milet, Aristagoras⁠(d).[21] Ulterior, Artaphernes a decis să-l înlăture pe Aristagoras de la putere, dar înainte de a putea face acest lucru, Aristagoras a abdicat, instaurând în Milet o democrație.[17][21] Celelalte orașe ionice, pregătite pentru rebeliune, au urmat exemplul, alungându-și tiranii numiți de perși și declarându-se democrații.[21][22] Aristagoras a apelat apoi la statele din Grecia continentală pentru sprijin, dar numai Atena și Eretria⁠(d) s-au oferit să trimită trupe.[23][24]

Implicarea Atenei în Revolta ioniană a luat naștere dintr-un set complex de circumstanțe, începând cu instaurarea democrației ateniene la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr.[24] În 510 î.Hr., cu ajutorul lui Cleomenes I, regele Spartei, poporul atenian îl alungase pe tiranul Hippias⁠(d), al cărui tată, Pisistrate⁠(d), condusese timp de 36 de ani Atena.[25] Hippias a fugit la Sardes, la curtea satrapului persan Artaphernes și a promis perșilor controlul Atenei dacă ar l-ar ajuta să recucerească puterea pierdută.[26] Între timp, Cleomenes I a ajutat la instalarea în Atena a tiraniei pro-spartane a lui Isagoras⁠(d), în opoziție cu Clistene, liderul familiei Alcmaeonidae, care se considerau moștenitorii naturali ai domniei Atenei.[27] Într-un răspuns îndrăzneț, Clistene a propus poporului atenian să stabilească o „democrație” în Atena, spre groaza restului aristocrației. Motivele lui Clistene pentru a sugera un curs atât de radical de acțiune, care ar fi eliminat și o mare parte din puterea propriei sale familii, sunt neclare; poate că a perceput că oricum zilele conducerii aristocratice se apropiau de sfârșit, dar cu siguranță dorea să împiedice Atena să devină o marionetă a Spartei prin orice mijloace necesare.[27] Cu toate acestea, ca urmare a acestei propuneri, Clistene și familia sa au fost exilați din Atena, pe lângă alte elemente disidente, de către Isagoras. Cu toate acestea, după ce i s-a promis democrația, poporul atenian a profitat de acest moment și s-a revoltat, alungându-i pe Cleomenes I și pe Isagoras.[28] Conducerea lui Clistene a fost astfel restaurată în Atena (507 î.Hr.), iar acesta, cu o viteză remarcabilă a început să instaureze o guvernare democratică. Stabilirea democrației a revoluționat Atena, care a devenit de acum înainte unul dintre orașele de frunte din Grecia.[28] Libertatea și auto-guvernarea atenienilor au însemnat, printre altele că cetățenii Atenei au fost, ulterior, foarte ostili întoarcerii tiraniei lui Hippias sau oricărei forme de subjugare externă (de către Sparta, Imperiul Persan sau oricine altcineva).[28]

Evident, Cleomenes nu a fost mulțumit de această întorsătură a situației politice și a mărșăluit cu armata spartană spre Atena.[29] Încercările lui Cleomenes de a-l reinstala pe Isagoras la conducerea Atenei s-au încheiat cu o dezamăgire, dar, temându-se de ce e mai rău, atenienii au trimis o solie la Artaphernes, în Sardes, pentru a cere ajutor de la Imperiul Persan.[30] Artaphernes le-a cerut atenienilor să-i dea „pământ și apă”, semnul tradițional de supunere în Persia de atunci, ambasadorii atenieni acceptând.[30] Ei au fost însă dezavuați pentru acest lucru, când s-au întors la Atena.[30]

Ulterior, Cleomenes a instigat la un complot pentru restabilirea lui Hippias la conducerea Atenei. Acest lucru a eșuat și Hippias a fugit din nou în Sardes, unde a încercat să-i convingă pe perși să subjuge Atena.[31] Atenienii au trimis din nou ambasadori la Artaphernes pentru a-l descuraja să ia astfel de măsuri, iar acesta le-a cerut atenienilor doar să-l accepte din nou pe Hippias ca tiran.[24] Atenienii s-au împotrivit cu tărie la acest fapt și au hotărât, în schimb, să declare stare de război cu Imperiul Persan.[31] Devenită astfel inamicul Persiei, Atena era deja în poziția de a sprijini orașele din Ionia când acestea și-au început revolta.[24] Faptul că democrațiile ionice au fost inspirate de exemplul Atenei, i-a convins și mai mult pe atenieni să susțină Revolta ioniană; mai ales că majoritatea orașelor din Ionia fuseseră (se presupune) inițial colonii ateniene.[24]

De asemenea, orașul-stat Eretria⁠(d) a sprijinit Revolta ioniană și a trimis ajutoare ionienilor, din motive care nu sunt complet clare. Este posibil ca motivele comerciale să fi fost un factor decisiv, Eretria fiind un oraș comercial, al cărui comerț era amenințat de dominația persană asupra Mării Egee.[24] Herodot sugerează că eretrienii au sprijinit revolta pentru a răsplăti astfel sprijinul pe care milesienii l-au dat Eretriei în războiul avut în trecut împotriva orașului Chalkis.[32]

Revolta ioniană: campania din 498 î.Hr. spre Sardes

În anul 498 î.Hr., atenienii și eretrienii au trimis o flotă de 25 de trireme (dintre care 20 erau ateniene,iar 5 eretriene[33]) spre țărmurile Asiei Mici.[34] Acolo, armata greacă a surprins și a evitat o ciocnire frontală cu armata lui Artaphernes, mărșăluind spre Sardes unde au incendiat o mare parte din oraș[35], inclusiv marele templu al Cibelei[36]. Grecii nu au reușit însă mai mult, fiind apoi urmăriți înapoi spre coastă de călăreții perși și pierzând mulți oameni pe parcurs. Nu numai că acțiunile lor au fost în cele din urmă inutile din punct de vedere strategic, dar eretrienii și în special atenienii și-au atras dușmănia de lungă durată a lui Darius, care a promis că va pedepsi cumplit ambele orașe.[37] Victoria navală persană în Bătălia de la Lade⁠(d) (494 î.Hr.)[36] aproape că a pus capăt revoltei ionice, campania de represalii care a urmat culminând cu distrugerea completă a Miletului în 494 î.Hr.,[36][38] iar până în 493 î.Hr., ultimele rezistențe au fost învinse de armata și flota persană.[39]

Revolta ioniană a fost folosită de Darius ca o oportunitate de a extinde granița imperiului până la insulele din estul Mării Egee [40] și Propontis, care nu făcuseră parte până atunci din teritoriile stăpânite de Imperiul Persan.[41] Finalizarea pacificării Ioniei a permis perșilor să înceapă să-și planifice următoarele mișcări pentru a stinge amenințarea grecilor la adresa imperiului și pentru a pedepsi în special Atena și Eretria.[42][38]

Campania lui Mardonius din anul 492 î.Hr.[modificare | modificare sursă]

În primăvara anului 492 î.Hr., Imperiul Persan a adunat o forță expediționară, formată dintr-o flotă și o armată terestră, care urma să fie comandată de nepotul și ginerele lui Darius I, Mardonius⁠(d).[43][33] În timp ce scopul final era să pedepsească Atena și Eretria⁠(d), expediția și-a propus, de asemenea, să supună cât mai multe orașe grecești.[43][44]

Războinici persani - friză din palatul lui Darius de la Susa, circa 510 î.Hr.

Plecând din Cilicia, Mardonius a trimis armata să mărșăluiască spre Hellespont, în timp ce el a călătorit pe mare, cu flota.[43] A navigat în jurul coastei Asiei Mici până în Ionia, unde a petrecut o scurtă perioadă de timp desființând tiraniile care stăpâneau orașele din Ionia (în mod ironic, din moment ce instaurarea democrațiilor fusese un factor cheie în Revolta ioniană, el a înlocuit tiraniile cu democrații).[43] Stabilirea democrațiilor din Ionia de către Mardonius poate fi văzută ca o încercare de a pacifica Ionia, permițând protejarea flancului său în timp ce înainta spre Hellespont și apoi spre Atena și Eretria.[45]

De acolo, flota persană și-a continuat drumul spre Hellespont și, după terminarea pregătirilor necesare, a debarcat forțele terestre pe țărmul european al strâmtorii Dardanele.[43] Armata a mărșăluit apoi prin Tracia, readucând-o sub stăpânirea persană (aceste teritorii fuseseră deja adăugate Imperiului Persan în 512 î.Hr., în timpul campaniei lui Darius I împotriva sciților.[46] După ce au ajuns în Macedonia, perșii au forțat și această țară să devină un teritoriu complet subordonat Imperiului Ahemenid (macedonenii deveniseră vasali ai perșilor încă de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., dar își păstraseră autonomia).[47]

Între timp, flota a traversat marea spre insula Thasos, reușind cucerirea acesteia și supunerea locuitorilor ei.[44] Flota a navigat apoi spre sud, de-a lungul coastei vestice a Mării Egee până la Peninsula Calcidică (în prezent, Halkidiki), încercând apoi să ocolească pe mare promontoriul Muntelui Athos.[44] Acolo, flota persană a fost surprinsă de o furtună violentă, care a împins navele spre stâncile de pe coasta Athosului.[45] Conform lui Herodot, pierderile au fost considerabile: circa 300 de corăbii au naufragiat, cu pierderea a 20.000 de oameni.[44]

În timp ce grosul trupelor terestre persane erau campate în Macedonia, brigii, un trib local tracic, au lansat un raid nocturn împotriva taberei persane, ucigând mulți ostași și chiar rănindu-l pe Mardonius.[48] Deși rănit, Mardonius s-a asigurat că brigii au fost înfrânți înainte de a-și conduce armata înapoi spre Hellespont. Navele persane care mai rămăseseră după furtuna devastatoare din largul Muntelui Athos s-au retras în Asia Mică.[48]

Deși această campanie s-a încheiat fără glorie, fuseseră asigurate condițiile pentru viitoarele atacuri terestre ale perșilor în Grecia continentală, iar grecii au devenit conștienți de intențiile ostile ale lui Darius față de ei.[49]

491 î.Hr.: Tentativele diplomatice de supunere a Greciei[modificare | modificare sursă]

Gândind probabil că expediția din anul precedent slăbise hotărârea orașelor grecești de a rezista în fața invaziei persane, Darius I a apelat la diplomație în 491 î.Hr. El a trimis ambasadori în toate orașele-state grecești, cerând „pământ și apă”, semnul tradițional de supunere din acea perioadă.[50] Marea majoritate a polisurilor au făcut ceea ce li s-a cerut, temându-se de mânia lui Darius. La Atena însă, ambasadorii lui Darius au fost judecați și apoi executați, iar în Sparta au fost pur și simplu aruncați într-un puț.[49] Aceste fapte au precipitat conflictul care a urmat și alianțele din acest conflict: în ciuda dușmăniei lor recente, Sparta și Atena aveau să lupte împreună împotriva Imperiului Persan.[49]

Spartanii aruncându-i pe trimișii lui Darius într-un puț

Cu toate acestea, în Sparta au izbucnit tulburări politice. Cetățenii din Egina se supuseseră cererilor ambasadorilor persani, iar atenienii, îngrijorați de posibilitatea ca Imperiul Persan să folosească Egina ca bază navală, au cerut Spartei să intervină.[51] Regele spartan Cleomenes I a mers la Egina pentru a-i înfrunta personal pe cetățenii de acolo, dar aceștia au apelat la colegul lui Cleomenes, regele Demaratus⁠(d), care a susținut poziția lor.[52] Cleomenes a răspuns declarându-l pe Demaratus rege nelegitim,[33] cu ajutorul Oracolului din Delphi (se spune că ar fi mituit ajutoarele Pythiei), iar Demaratus a fost înlocuit de vărul său, Leotychidas al II-lea⁠(d).[51] Confruntați cu cei doi regi spartani, cetățenii Eginei au capitulat și au predat atenienilor ostatici ca garanție a bunei lor purtări.[53] Însă în Sparta au ajuns știrile despre mita pe care Cleomenes o dăduse la Delphi și acesta a fost expulzat din oraș.[54] El a încercat apoi să mobilizeze nordul Peloponezului pentru cauza sa, după care spartanii s-au răzgândit și l-au invitat înapoi în oraș.[51] Dar, la scurt timp după întoarcerea lui în Sparta, Cleomenes a fost considerat nebun și a fost condamnat la închisoare, unde a fost găsit mort a doua zi.[51] Cleomenes a fost succedat de fratele său, Leonidas.[33]

Campania lui Datis și Artaphernes din anul 490 î.Hr.[modificare | modificare sursă]

Profitând de haosul politic din Sparta, care lăsase efectiv Atena izolată, Darius a decis să lanseze o expediție mixtă, pe mare și pe uscat, pentru a pedepsi în cele din urmă Atena și Eretria.[55] O mare armată a fost adunată la Susa și s-a deplasat în Cilicia, unde fusese adunată o flotă numeroasă.[55] La comanda expediției au fost numiți Datis⁠(d) și Artaphernes⁠(d) (fiul satrapului Artaphernes⁠(d)).

Armata persană[modificare | modificare sursă]

Potrivit lui Herodot, flota trimisă de Darius spre Grecia era formată din 600 de trireme.[56] Nu există nicio indicație în sursele istorice despre câte nave de transport le-au însoțit. Tot Herodot a susținut că 3.000 de nave de transport au însoțit cele 1.207 trireme în timpul celei de-a doua invazii persane a Greciei (invazia lui Xerxes I din 480 î.Hr.)[57] Unii istorici moderni au acceptat acest număr de nave ca fiind rezonabil, sugerând că, pentru flota condusă de Datis și Artaphernes, 600 reprezintă numărul combinat de trireme și nave de transport,[58][59] sau că au existat și nave de transport pentru cai, în plus față de cele 600 de trireme.[60]

Herodot nu estimează dimensiunea armatei persane, spunând doar că fusese adunată o „oaste mare și bine dotată”.[61] Printre alte surse antice, poetul Simonide⁠(d), aproape contemporan cu evenimentele respective, spune că forța de campanie era de 200.000 de oameni, în timp ce un autor de mai târziu, romanul Cornelius Nepos⁠(d) estimează forțele persane la 200.000 de infanteriști și 10.000 de călăreți.[62] Plutarh și Pausanias dau numărul total al perșilor de 300.000[63] [64] [65]; Platon și Lysias susțin numărul de 500.000, iar Justinus 600.000.[66] [67] [68]

Istoricii moderni resping în general aceste cifre ca fiind exagerări.[60] O abordare pentru a estima dimensiunea trupelor persane este de a calcula numărul de ostași transportați de 600 de trireme. Herodot spune că fiecare triremă din cea de-a doua invazie a Greciei a transportat 30 de ostași în plus față de cei probabil 14 marinari standard. [69] Astfel, 600 de trireme ar fi putut transporta cu ușurință 18.000–26.000 de infanteriști.[60][70], consensul fiind că flota persană a transportat în campania din 490 î. Hr. circa 25.000 de luptători.[60][71]

Infanteria persană folosită pentru această invazie era probabil un grup eterogen din întregul imperiu. Cu toate acestea, potrivit lui Herodot, a existat cel puțin o uniformitate generală în tipul de armură și în stilul de luptă. [72] Ostașii erau înarmați cu arc, „suliță scurtă” și sabie, purtau un scut de răchită împletită și purtau cel mult o cuirasă ușoară din piele.[72] [73] Este posibil ca singura excepție să fi fost trupele etnice persane, care ar fi putut purta un corslet de armură în formă de solzi.[72] Contingentele de elită ale infanteriei persane erau etnicii perși, mezii, cissienii și saka;[72] Herodot menționează în mod expres prezența perșilor și a etnicilor saka în bătălia de la Maraton.[74] Stilul de luptă folosit de perși era să se angajeze în luptă de la distanță, folosindu-și arcurile pentru a uza inamicul înainte de a se apropia pentru a da lovitura de grație cu sulița și sabia.[72]

Estimările pentru cavaleria persană sunt de obicei în intervalul 1.000-3.000. [60] [75] Cavaleria persană era asigurată de obicei de etnicii perși, bactrieni, mezi, cissieni și saka; majoritatea acestora formau detașamente de cavalerie ușoară.[72] [76] Lazenby estimează că ar fi fost necesare 30-40 de nave auxiliare pentru a transporta 1.000 de călăreți și caii lor.[60]

Naxos[modificare | modificare sursă]

După organizarea flotei și îmbarcarea trupelor terestre, forțele persane au navigat din Cilicia spre Insula Rodos, unde au asediat orașul Lindos⁠(d), dar fără succes. După aceea, flota a navigat spre nord de-a lungul coastei ionice spre Samos, apoi a schimbat direcția spre vest în Marea Egee.[77], îndreptându-se spre Naxos cu scopul de a-i pedepsi pe naxieni pentru rezistența lor din timpul asediului eșuat al perșilor care avusese loc în anul 499 î.Hr.[77].

Mulți dintre locuitori s-au refugiat în munții insulei; conform lui Herodot, cei pe care perșii i-au prins au fost luați ca sclavi.[78] Perșii au ars apoi orașul și templele naxienilor.[78][79]

Insulele Ciclade[modificare | modificare sursă]

Asediul Eretriei[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Maraton[modificare | modificare sursă]

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Semnificație[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ la Cicero, „De legibus/Liber I, 5”, La.wikisource.org, accesat în  
  2. ^ a b c Holland, pp. xvixvii.
  3. ^ Thucydides (). „Book I, Chapter 22”. The History of the Peloponnesian War. Tradus de Richard Crawley. London: J. M. Dent. 
  4. ^ a b Finley, p. 15.
  5. ^ Holland, p. xxiv.
  6. ^ David Pipes. „Herodotus: Father of History, Father of Lies”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ a b Holland, p. 377.
  8. ^ * Fehling, Detlev () [1971]. Herodotos and his "Sources": Citation, invention, and narrative art. Arca Classical and Medieval Texts, Papers, and Monographs. Tradus de Howie, J.G. Leeds, UK: Francis Cairns. ISBN 978-0-905205-70-0. 
  9. ^ Diodorus Siculus, Bibliotheca Historica
  10. ^ Herodotus (1920), IX, 81
  11. ^ „The Darius Seal”, The British Museum, accesat în  
  12. ^ a b Holland, pp. 47–55
  13. ^ Holland, pp. 58–62
  14. ^ Holland, p. 203
  15. ^ Howe & Reames 2008, p. 239.
  16. ^ Roisman & Worthington 2011, pp. 135–138, 342–345.
  17. ^ a b Piatkowski 1988, p. 147.
  18. ^ Lévêque 1987, p. 361.
  19. ^ a b Holland, pp. 171–178
  20. ^ Herodotus V, 105
  21. ^ a b c Holland, pp. 154–157
  22. ^ Herodotus V, 97
  23. ^ Piatkowski 1988, p. 148.
  24. ^ a b c d e f Holland, pp. 157–161
  25. ^ Herodotus V, 65
  26. ^ Herodotus V, 96
  27. ^ a b Holland, pp. 131–132
  28. ^ a b c Holland, pp. 133–136
  29. ^ Holland, pp. 136–138
  30. ^ a b c Holland, p. 142
  31. ^ a b Herodotus V, 96
  32. ^ Herodotus V, 98
  33. ^ a b c d Stearns 2001, p. 187.
  34. ^ Herodotus V, 99
  35. ^ Holland, p. 160
  36. ^ a b c Lévêque 1987, p. 362.
  37. ^ Holland, p. 168
  38. ^ a b Piatkowski 1988, p. 149.
  39. ^ Holland, p. 176
  40. ^ Herodotus VI, 31
  41. ^ Herodotus VI, 33
  42. ^ Holland, pp. 177–178
  43. ^ a b c d e Herodotus VI, 43
  44. ^ a b c d Herodotus VI, 44
  45. ^ a b Piatkowski 1988, p. 150.
  46. ^ Holland, p. 153
  47. ^ Roisman & Worthington 2011, p. 343.
  48. ^ a b Herodotus VI, 45
  49. ^ a b c Holland, pp. 178–179
  50. ^ Herodotus VI 48
  51. ^ a b c d Holland, pp. 179–181
  52. ^ Herodotus VI, 49
  53. ^ Herodotus VI, 73
  54. ^ Herodotus VI, 74
  55. ^ a b Holland, pp. 181–183
  56. ^ Herodotus VI, 95
  57. ^ Herodotus VII, 97
  58. ^ Stecchini, Livio. „The Persian Wars”. Accesat în . 
  59. ^ Green, p. 90
  60. ^ a b c d e f Lazenby, p. 46
  61. ^ Herodotus VI 95
  62. ^ Cornelius Nepos, Miltiades, 4
  63. ^ Plutarch, Moralia, 305B
  64. ^ Pausanias IV, 22
  65. ^ Suda dictionary, entry Hippias
  66. ^ Plato, Menexenus, 240A
  67. ^ Lysias, Funeral Oration, 21
  68. ^ Justinus II, 9
  69. ^ Herodotus VII, 184
  70. ^ Kampouris (2000)
  71. ^ Holland, p. 390
  72. ^ a b c d e f Lazenby, pp. 23–29
  73. ^ Holland, pp. 195–197
  74. ^ Herodotus VI, 113
  75. ^ Ιστορία του Ελληνικού Έθνους (History of the Greek nation volume Β), Athens 1971
  76. ^ Lazenby, p. 232
  77. ^ a b Holland, pp. 183–186.
  78. ^ a b Herodotus (1920), VI, 96
  79. ^ Chamoux 1985, p. 94.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]