Partidul Popular (Spania)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Partidul Popular
Partido Popular
PP 2015.png
Președinte Mariano Rajoy
Secretar general María Dolores de Cospedal
Purtător de cuvânt Rafael Hernando
Președinte de onoare José María Aznar
Înființat 20 ianuarie 1989
Sediu C/ Génova, 13
28004, Madrid
Organizație de tineret Noile Generații
Număr de membri (2013) 865.761[1]
Ideologie oficială Creștin democrație[2][3][4]
Conservatorism[5][2][3]
Poziție politică Centru-dreapta[6]
Afiliere internațională Internaționala Centrist-Democrată
Afiliere europeană Partidul Popular European
Grup europarlamentar Grupul Partidului Popular European
Culori oficiale Albastru
Congresul Deputaților
123 / 350
Senat
121 / 261
Parlamentul European
16 / 54
Prezență online www.pp.es

Partidul Popular este un partid de orientare creștin-democrată de centru-dreapta din Spania. Președintele acestui partid este Mariano Rajoy, prim-ministru al Spaniei din 2011.

Conducerea lui Aznar (1989–2004)[modificare | modificare sursă]

Pe 4 septembrie 1989, José María Aznar a fost numit candidatul partidului la funcția de prim-ministru al Spaniei pentru alegerile generale. În aprilie 199, Aznar a devenit președintele partidului. Manuel Fraga Iribarne a fost numit mai târziu președinte fondator al Partidului Popular.

Partidul Popular a devenit cel mai mare partid din Spania oentru prima dată în 1996, Aznar devenind prim-ministru cu suportul Partidului Națiomalist Basc și al Coaliție Canare. La alegerile din anul 2000, partidul a obținut o majoritate absolută.

Economie[modificare | modificare sursă]

De-a lungul acestei perioade, Spania a observat o creștere a prețurilor cu 19%. Această creștere foarte mare a dus la criza financiară din perioada 2008–2011.[7][8]

Politica împotriva ETA[modificare | modificare sursă]

Aceasta a fost declarată în 1998 după ce guvernul lui Aznar a trimis în închisoare 135 de membri ETA, cei mai mulți din Țara Bascilor.[9] Dar timp de 14 luni, până pe 28 noiembrie 1999, guvernul nu s-a luptat cu această organizație.[10][11] Guvernul lui Aznar a început o politică severă împotriva ETA, argumentând internațional că sunt o organizație teroristă.[12]

Politica internă[modificare | modificare sursă]

În această perioadă, serviciul militar obligatoriu a fost anulat și Forțele Armate Spaniole au devenit mai profesioniste. Alt obiectiv reușit a fost transmiterea în zonele uscate din sud-estul Spaniei apă din alte zone ale țării.[13] De asemenea, au avut loc mai multe eforturi de combatere a corupției.

Politica europeană[modificare | modificare sursă]

Partidul Popular a apărat puternic drepturile agriculturale și pescărești ale Spaniei în Uniunea Europeană. Spania a intrat în zona euro și a semnat Tratatul de la Nisa, prin care Spania a obținut paritate cu Franța și Germania. Totuși, Partidul Popular s-a opus puternic extinderii Uniunii Europene.

Politica externă[modificare | modificare sursă]

Având o ideologie atlantică, Partidul Popular a întreținut relații cu Statele Unite ale Americii. De asemenea, în loc să se apropie de de țările care PP credea că erau nocive intereselor sale în Uniunea Europeană (Franța și Germania), Spania a preferat să întrețină relații mai puternici Regatul Unit. Spania s-a alăturat Coaliției în Războiul din Irak. Deși nu a trimis forțe m ilitare în timpul războiului, a trimis trupe de menținere a păcii după încheierea conflictului.

Pe 11 iulie 2002, Marocul a ocupat Insula Perejil,[14] o insulă disputată în apropierea coastei marocane. După mai multe eforturi diplomatice pentru a îndepărta trupele marocane de pe insulă, Forțele Armate Spaniole au fost trimise acolo și au capturat toți soldații marocani. Cu asistența NATO și SUA, Spania a obligat Marocul să accepte statul neutru al insulei.

În august 2003, Mariano Rajoy a fost numit secretar general de către Aznar. Astfel, Rajoy a devenit candidatul partidului pentru funcția de prim-ministru la alegerile generale din 2004, organizate la trei zile după Atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid, unde Rajoy a pierdut alegerile în detrimentul lui José Luis Rodríguez Zapatero de la Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE).

Partid în opoziție (2004–2011)[modificare | modificare sursă]

Mariano Rajoy în timpul unui discurs în Bilbao.

Partidul Popular sub Mariano Rajoy s-a opus guvernării PSOE de când partidul a pierdut alegerilor generale din 2004, argumentând că victoria a fost influențată de Atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid. La nivel național, strategia sa politică a avut două axe, ambele legate de politicile regionale ale Spaniei: Prima, opunerea față de o putere admnistrativă mai mare a Cataloniei care înseamnă " Estatut" sau Statutul Catalonie, care acorda putere guvernul regional catalan. A doua, opunere față de începrea negocierilor cu organizația separatistă bască ETA.

Dorința de autonomie a Țarii Bascilor și a Cataluniei a devenit o direcție pentru partid la alegerile generale din 2008. Propunerea președintelui Țarii Bascilor, Juan José Ibarretxe, pentru un referendum unilateral pentru soluționarea Conflictului din Țara Bascilor a devenit o nouă problemă. Partidul Popular sub Mariano Rajoy a avut o crșetere patriotică sau nationalistă, apelând la sensul de "spaniolism" și folosint simboluri naționale precum Drapelul Spaniei.

Demonstrație PP din 2007 împotriva scoaterii unui membru ETA din închisoare.

Alegerile din 2008[modificare | modificare sursă]

Pe 9 martie 2008, Spania a organizat alegeri generale. Faptul că Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol controla țara a provocat o criză în partid, care a format grupuri în interiorul acestuia care nu îl considerau pe Mariano Rajoy un bun conducător. După un impas de trei zile, el a decis să rămână și a cerut un congres care să aibă loc în iunie 2008 în Valencia. Speculațiile despre alți candidați au erup în presă, au creat o dezbatere națională. Congresul a dus la reforme vizibile asupra statului partidului.

Alegerile din 2011[modificare | modificare sursă]

Partidul Popular a câștigat alegerile generale din 2011 printr-o victorie clară excluzând PSOE din guvern. Cu 44,62% din voturi, populari au câștigat 186 de locuri în Congresul Deputaților, cea mai mare victorie din istoria partidului. Sub conducerea lui Mariano Rajoy, partidul s-a întors la putere după șapte ani de opoziție.

Rezultate electorale[modificare | modificare sursă]

Congresul Deputaților[modificare | modificare sursă]

An electoral Partid Congresul Deputaților Rezultat
# din
voturi
% din
voturi
# din
locuri
+/–
1977 PP 1.504.771 8,2 (#4)
16 / 350
în opoziție
1979 PP 1.060.330 5,9 (#4)
9 / 350
7 în opoziție
1982 PP 5.548.107 26,4 (#2)
107 / 350
98 în opoziție
1986 PP 5.247.677 26 (#2)
105 / 350
2 în opoziție
1989 PP 5.285.972 25,8 (#2)
107 / 350
2 în opoziție
1993 PP 8.201.463 34,8 (#2)
141 / 350
34 în opoziție
1996 PP 9.716.006 38,8 (#1)
156 / 350
15 la guvernare
2000 PP 10.321.178 44,5 (#1)
183 / 350
27 la guvernare
2004 PP 9.763.144 37,7 (#2)
148 / 350
35 în opoziție
2008 PP 10.278.010 39,9 (#2)
154 / 350
6 în opoziție
2011 PP 10.866.566 44,6 (#1)
186 / 350
32 la guvernare
2015 PP 7.215.752 28,7 (#1)
123 / 350
63 Va fi determinat

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gómez, Carolina (). „El censo del PP frena su crecimiento coincidiendo con el 'caso Bárcenas'. Cadena Ser. Accesat în . 
  2. ^ a b Hloušek, Vít; Kopeček, Lubomír (), Origin, Ideology and Transformation of Political Parties: East-Central and Western Europe Compared, Ashgate, p. 159, From its original emphasis on a 'united and Catholic Spain', in the 1980s and 1990s it gradually evolved under the leadership of José Maria Aznar into a pragmatically-oriented conservative formation, with Christian democratic and, even more strongly, economically liberal elements. 
  3. ^ a b Wolfram Nordsieck. „Parties and Elections in Europe: The database about parliamentary elections and political parties in Europe”. Parties and elections. Accesat în . 
  4. ^ José María Magone (). The Politics of Southern Europe: Integration Into the European Union. Greenwood Publishing Group. p. 145. ISBN 978-0-275-97787-0. Accesat în . 
  5. ^ Parties and Elections in Europe: The database about parliamentary elections and political parties in Europe, by Wolfram Nordsieck
  6. ^ Ari-Veikko Anttiroiko; Matti Mälkiä (). Encyclopedia of Digital Government. Idea Group Inc (IGI). p. 397. ISBN 978-1-59140-790-4. Accesat în . 
  7. ^ „Rato called on the families who clean up their debts while the house rises 19% Economy Minister says "there is no housing bubble". El País (în Spanish). 
  8. ^ Bloomberg. "Average mortgage rates plunged to 3.5% in 2003 from 11% in 1995, sparking a real-estate boom." (Why Rato Smiles After Spanish Banks Proved No Amusing Failure)”. 
  9. ^ „El Gobierno de Aznar acercó a 135 presos de ETA antes del diálogo”. El Pais (în Spanish). 
  10. ^ „Basque Rebels in Spain Ending Cease-Fire After 14 Months”. The New York Times. . 
  11. ^ „Aznar: "ETA se equivoca de nuevo". El Mundo (în Spanish). 
  12. ^ EU list of terrorist organizationsPDF (43.6 KB) 29 May 2006
  13. ^ „Spain: new water plans to replace Ebro water transfer”. E-Source. . 
  14. ^ Perejil left again to the gulls and scorpions, The Telegraph, 22 July 2002

Legături externe[modificare | modificare sursă]