Otorinolaringologie
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
Otorhinolaringologia (ORL), al cărui nume oficial este «otorhinolaringologie și chirurgie de cap și gât», este specialitatea medico-chirurgicală axată pe studiul bolilor urechii, atât cele auditive cât și cele de echilibru, și ale căilor respiratorii superioare și partea inferioară (nasul, sinusurile paranazale, faringele și laringele). De asemenea, se ocupă de chirurgia glandei tiroide. Chirurgiile traumatologică, oncologică, plastică, estetică și reparatoare ale feței și gâtului sunt incluse și ele în domeniul acestei specialități medico-chirurgicale.[1] Cu toate acestea, patologia chirurgicală a dinților, gingiilor, limbii, mandibulei și maxilarului aparține atât stomatologului cât și chirurgului maxilo-facial, deși uneori competențele lor specifice se suprapun.[2]
Etimologie
[modificare | modificare sursă]Termenul este o combinație de forme combinate de neolatină (oto- + rino- + laringo- + -logie) derivă din patru cuvinte din greaca veche: οὖς ous (gen.: ὠτός otos), "ureche", ῥίς rhis, "nas", λάρυγξ larynx, "laringe" și -λογία logia, "studiu" (cf. greacă ωτορινολαρυγγολόγος, "otorhinolaringolog").[3] În multe limbi această specialitate se numește în mod comun nas-gât-ureche sau gât-nas-ureche.
Specialități
[modificare | modificare sursă]- Rinologia. Studiază afecțiunile nazale și ale cavităților paranazale și chirurgiile nasului cu scopuri funcționale și/sau estetice.[4]
- Laringologia. Studiază afecțiunile și alterările laringelui care afectează calitatea vocii.[5]
- Audiologia. Studiază alterările legate de auz, în special surditatea și hipoacuziile (perceptivă și receptivă).[6]
- Otoneurologia. Se ocupă cu studiul patologiilor asociate cu procesele vertiginoase, cum ar fi sindromul Ménière, otoscleroza și alte patologii legate de echilibru, precum și alterări secundare ale auzului în plus față de problemele secundare ale infecțiilor cronice ale urechii.[6]
- Otorhinolaringologia pediatrică. Se axează pe bolile specialității la populația infantilă.[1]
- Otorhinolaringologia oncologică. Domeniul său de acțiune sunt bolile neoplazice sau cancerul care afectează laringele, nasul și urechile.[5]
Istoria
[modificare | modificare sursă]Papirusul Ebers, redactat în Egiptul antic în 1500 î.Hr., conține un capitol intitulat "Remedii pentru ureche cu auz slab".[7] În 1492, Gasparo Tagliacozzi, profesor de anatomie la Universitatea din Bologna, folosea lambouri din braț pentru a reconstrui nasul pacienților accidentați.[8] Pentru aceasta, a fost dur atacat de biserica timpului său, care vedea în această practică un atentat împotriva voinței divine.
În secolul al XIX-lea au existat numeroase progrese tehnice legate de această specialitate medicală: în 1828 s-a inventat tonsilotomul, un fel de clește cu o ghilotină de metal pentru a realiza mai rapid amigdalectomia.[9] În 1854 Manuel Patricio Rodríguez García sau Manuel García, maestru de cânt spaniol stabilit în Anglia, a inventat o serie de oglinzi manuale, laringoscopul, folosind lumina naturală pentru a inspecta laringele și corzile vocale.[9] Pentru aceasta și un tratat de fiziologia vocii a fost răsplătit cu doctoratul honoris causa de diverse universități europene. În 1861 boala Ménière este descrisă de medicul francez Prosper Ménière, născut în Angers pe 18 iunie 1799.[6]
La sfârșitul secolului al XIX-lea apar primii medici specialiști și catedra începe să fie predată în mod oficial în universități.[1] Specialitatea era fuzionată în acei ani cu oftalmologia și acei medici erau numiți specialiști în ochi, urechi, nas și gât, dar progresele medicale în ramuri precum anesteziologia și chirurgia împingeau spre specializare.[9] Se făceau primii pași în chirurgia otologică și în chirurgia rinologică. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea s-au început să se realizeze mobilizări ale scăriei, descriindu-se tehnici și instrumente pentru aceasta, constatându-se că extirparea scării nu distrugea auzul.[9] În 1911, Hennebert a publicat că, la pacienții cu sifilis congenital, la aplicarea presiunii asupra conductului auditiv extern (CAE) și, în acest mod, mobilizând minimal membrana timpanică, se produceau simptome și semne vestibulare.[9]
Maurice H. Cottle, cel care ar fi poate, după Jacques Joseph, chirurgul nazal cel mai influent din secolul al XX-lea, s-a născut în Anglia în 1898, mutându-se în Franța când avea doisprezece ani și, în adolescența sa, în Statele Unite.[8] În 1944, la Illinois Masonic Hospital, Dr. Cottle a predat primele sale cursuri de chirurgie nazală. Cursurile sale de o săptămână durată au atras otorhinolaringologi din toate părțile Statelor Unite și din restul lumii. În 1954 a organizat și a format American Rhinologic Society. A inventat multiple instrumente chirurgicale și este autorul abordului nazal maxilo-premaxilar, care este utilizat în prezent pentru orice chirurgie septală. A decedat în 1982.[8]
Bolile articulației temporo-mandibulare (ATM) au fost deja recunoscute din timpurile lui Hipocrate, dar a fost otorhinolaringologul James B. Costen, în 1934, primul care a grupat un ansamblu de simptome pe care le-a relacionat cu o tulburare funcțională a articulației temporo-mandibulare care ulterior se va cunoaște în onoarea sa ca sindromul Costen.[9]
În 1953, compania Zeiss Optical a introdus primul microscop chirurgical proiectat specific pentru chirurgia urechii.[10] Introducerea acestui progres tehnologic a permis un control mai mare al câmpului operator, oferind îmbunătățiri importante în rezultatele chirurgicale.[10]
Boli
[modificare | modificare sursă]Unele dintre cele mai frecvente boli incluse în domeniul specialității sunt otitele, incluzând otita externă, otita medie și complicațiile acestora, traumatismele urechii, labirintita, hipoacuzia, vertijul, boala Ménière, neurinomul acustic, epistaxisul, rinita, amigdalita și complicațiile acesteia, sinuzita și complicațiile acesteia, tumorile nasului și sinusurilor paranazale, faringita, adenoidele, tumorile rinofaringelui, laringita, cancerul laringelui și corpurile străine ale căilor aeriene superioare.[2]
Simțurile gustului și mirosului anormale
[modificare | modificare sursă]Simptome
[modificare | modificare sursă]Simțul mirosului anormal se poate referi la o diminuare sau absența simțului mirosului, la mirosirea unor mirosuri care în realitate nu sunt prezente sau la incapacitatea de a identifica mirosurile.[11] Aceasta poate afecta semnificativ calitatea vieții pacientului, provocând anxietate și o bucurie mai mică din mâncare. Uneori, schimbările în gust și miros pot fi periculoase pentru pacienți, cum ar fi când nu se poate mirosi fumul sau alte mirosuri de avertizare.[11]
Cauzele alterărilor simțului gustului și mirosului
[modificare | modificare sursă]Cauzele cele mai comune ale tulburărilor gustului sunt infecțiile căilor respiratorii superioare și traumatismele cranio-encefalice.[11] Alte cauze rare ale ambelor tulburări sunt masele din conductele nazale sau orale, problemele endocrine, efectele secundare ale medicamentelor și procesele degenerative ale creierului.[11]
Diagnosticul
[modificare | modificare sursă]Primul pas în diagnostic este o anamneză și o examinare fizică minuțioasă.[1] Este important să se furnizeze informații medicului despre bolile respiratorii, simptomele nazale sau sinuzale, antecedentele de traumatisme, alte afecțiuni medicale și utilizarea medicamentelor.[2]
Tratamente
[modificare | modificare sursă]Tratamentele tulburărilor gustului și mirosului se îndreaptă către cauza de bază.[11] Afecțiunile nazale sau sinuzale trebuie tratate cu medicație sau terapie chirurgicală, în funcție de gravitatea bolii.[12] Tulburările endocrine, cum ar fi hipotiroidismul, trebuie tratate adecvat.[11] Medicamentele care pot cauza alterările mirosului și/sau gustului pot fi înlocuite uneori cu altă medicație.[11]
Chirurgia
[modificare | modificare sursă]Printre intervențiile practicate de specialiștii în otorhinolaringologie se includ amigdalectomia, rinoplastia, adenoidectomia, mastoidectomia, miringotomia, laringectomia, turbinoplastia și septoplastia.[10]
Repararea de reconstrucție microvasculară
[modificare | modificare sursă]Repararea de reconstrucție microvasculară este o operație comună care se realizează la pacienții care consultă un otorhinolaringolog.[10] Este un procedeu chirurgical care constă în mutarea unei piese compuse de țesut din corpul pacientului și mutarea acesteia către cap sau gât.[10] Reconstrucția microvasculară de cap și gât se folosește pentru a trata cancerele de cap și gât, incluzând cele de laringe și faringe, cavitatea orală, glandele salivare, mandibulele, calota craniană, sinusurile paranazale, limba și pielea.[5] Țesutul care se mută cel mai frecvent în timpul acestui procedeu este cel din brațe, picioare și spate, și poate proveni din piele, oase, grăsime sau mușchi.[10] La făcutul acestui procedeu, decizia despre care se mută este determinată de necesitățile reconstructive.[10] Transferul țesutului la cap și gât permite chirurgilor să reconstruiască mandibula pacientului, să optimizeze funcția limbii și să reconstruiască gâtul.[10] Când piesele de țesut se mută, necesită propria lor alimentare cu sânge pentru a avea posibilitatea să supraviețuiască în noua lor locație.[10] Odată completată chirurgia, vasele de sânge care alimentează transplantul de țesut se reconectează la noi vase de sânge în gât.[10] Aceste vase de sânge în general nu au mai mult de 1 la 3 milimetri în diametru, ceea ce înseamnă că aceste conexiuni trebuie realizate cu un microscop, motiv pentru care acest procedeu se numește "chirurgie microvasculară".[10]
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 3 4 Niciu, Dan (). Otorinolaringologie. Editura Medicală. pp. 1–15.
- 1 2 3 „What is an otolaryngologist?”. American Academy of Otolaryngology–Head and Neck Surgery. . Accesat în .
- ↑ Ballenger, John Jacob (). Otorhinolaryngology: Head and Neck Surgery (ed. a 17-a). PMPH-USA. pp. 1–50.
- ↑ „European Rhinologic Society”. ERS. . Accesat în .
- 1 2 3 „Cancer of the Larynx”. National Cancer Institute (NCI). . Accesat în .
- 1 2 3 „Ménière's Disease”. National Institute on Deafness and Other Communication Disorders (NIDCD). . Accesat în .
- ↑ Ebers, Papirusul Ebers (ed. modernă) (). The Ebers Papyrus: A New English Translation. Griffith Institute. pp. 100–110.
- 1 2 3 Cottle, Maurice H. (). Nasal Reconstruction: Past, Present, and Future. Little, Brown and Company. pp. 50–70.
- 1 2 3 4 5 6 „History of Otolaryngology”. American Academy of Otolaryngology–Head and Neck Surgery. . Accesat în .[nefuncțională – arhivă]
- 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Cummings, Charles W. (). „Microvascular Reconstruction in Head and Neck Surgery”. Otolaryngology: Head and Neck Surgery (ed. a 7-a). Elsevier. pp. 200–250.
- 1 2 3 4 5 6 7 „Anosmie și Ageuzie”. MSD Manual Professional Edition. . Accesat în .
- ↑ „Polipoza nazală la adulți”. Ana Maria Apostol. . Accesat în .
 | Acest articol legat de medicină este un ciot. Poți ajuta Wikipedia prin completarea lui! Vezi Proiectul de Medicină și Portalul de Medicină. |
