Naționalismul aromân
Naționalismul aromân (în aromână Natsionalismu armãneascu) este ideologia care susține că aromânii sunt o naţiune distinctă. Un număr mare de aromâni s-au îndepărtat în ultima vreme de temele naționaliste precum crearea unui stat național propriu sau obținerea autonomiei etnice în țările în care trăiesc. În ciuda acestui fapt, continuă să predomine o identitate și o mândrie etnică aromână.[1] În cursul istoriei, naționaliștii aromâni au fost grupați adesea în facțiuni progrecești și facțiuni proromânești.[2]
Persecuțiile repetate, atacurile și crimele realizate împotriva aromânilor de către bandele grecești și bulgare din Imperiul Otoman au alimentat naționalismul aromânilor, care a fost promovat ulterior în lucrările unor aromâni din România.[3] În 1917, în timpul prezenței trupelor italiene în Grecia în Primul Război Mondial, un grup de naționaliști aromâni a încercat crearea unui stat aromân, susținut de România. Cu toate acestea, trupele italiene s-au retras în cele din urmă, iar autoritățile grecești au încercat să-i urmărească pe conducătorii naționaliști ai aromânilor pentru a-i pedepsi.[4]
Un astfel de proiect a fost revitalizat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial după invazia militară a Axei în Grecia, iar în anul 1941 a fost înființat un Principat al Pindului, condus de naționalistul aromân Alcibiade Diamandi. În ciuda lipsei unei puteri politice reale, acest principat avea propriile sale forțe militare, Legiunea Romană, care a colaborat cu forțele italiene fasciste și cu forțele germane naziste. Autoritățile principatului autonom au proclamat aromâna ca limbă oficială, au interzis folosirea limbii grecești și au încercat formarea unui parlament aromân. Cu toate acestea, forțele Axei s-au retras, iar Rezistența greacă, care avea mai mulți membri aromâni în componența ei, a preluat controlul asupra regiunii în 1944.[5]
Astăzi, o expresie aromână comună care exprimă mândria etnică este S-bãneadzã armãnamea („Trăiască aromânii”).[6] O altă expresie celebră este Armãnlu nu cheari („Aromânul nu piere”).[7][8]
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ Nowicka, Ewa (). „Ethnic identity of Aromanians/Vlachs in the 21st century” (PDF). Res Historica. 41: 213–235. doi:10.17951/rh.2016.0.213.
- ^ Crețulescu, Vladimir Constantin (). „Aromanian ethnicity in the accounts of British travelers through the Balkans (approx. 1800–1860)”. Hiperboreea. 8 (1): 38–58. doi:10.5325/hiperboreea.8.1.0038. JSTOR 10.5325/hiperboreea.8.1.0038.
- ^ Clark, Roland (). „Claiming ethnic privilege: Aromanian immigrants and Romanian fascist politics”. Contemporary European History(d). Cambridge University Press. 24 (1): 37–58. doi:10.1017/S0960777314000411. JSTOR 43299461.
- ^ Tușa, Enache (). „The Peace of Bucharest of 1913: Political effects and demographic realities in Southern Dobrogea”. Revista Română de Studii Eurasiatice. 9 (1–2): 43–52.
- ^ Motta, Giuseppe (). „The Fight for Balkan Latinity. The Aromanians until World War I” (PDF). Mediterranean Journal of Social Sciences. 2 (3): 252–260. doi:10.5901/mjss.2011.v2n3p252. ISSN 2039-2117.
- ^ Vulcan, Petru (). „Armãna” (în aromână). Editura Cartea Aromână. ISBN 9789739636094.
- ^ Roznoveanu, Mirela (). Vlachica: Mountaintops Above a Stormy Sea of Contending Empires. Xlibris Corporation. ISBN 9781664168053.
- ^ Popescu, Adam (). „"Lali Vasili a stat 20 de zile pe pământ după moarte"”. Evenimentul Zilei.