Literatura română avangardistă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii

Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
 v  d  m 

În literatura română, denumirea de avangardă sau avangardism reprezintă o serie de tendințe experimentale, nonconformiste, proprii creațiilor literare din perioada interbelică.

Componente[modificare | modificare sursă]

Dadaismul[modificare | modificare sursă]

Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare românești se regăsește în mișcarea Dada (curentul se va numi „dadaism”), inițiată în 1916 la Zürich de către studentul român Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.

Tristan Tzara cultivă antiliteratura, antimuzica, antipictura, inventând tehnici de creație dintre cele mai diverse și bizare iar dadaismul refuză convențiile de orice fel, căutând noul, fiind obsedat de autenticitate. Printre procedeele noi ale avangardismului, se numără și dicteul automat, montajul, colajul, tehnica reportajului, toate acestea fiind procedee ale asocierii libere, spontane. Adepții dadaismului considerau că rațiunea, conștiința, funcționează ca un fel de cenzură ce nu lasă spiritul uman să se exprime liber, descătușat de orice regulă, de orice normă.

Criticul George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, îl prezintă așa: „În 1912, un tânăr evreu de 16 ani (născut la Moinești, județul Bacău pe data de 16 aprilie 1896, decedat la Paris, 25 decembrie 1963), cunoscut ulterior sub numele de Tristan Tzara și care atunci semna S. Samyro, publica împreună cu Ion Vinea revista "Simbolul", la care mai colaborau A. Maniu, Emil Isac, A. Solacolu”.” Peste câțiva ani, la Zürich, în 1916, Tristan Tzara inventa dadaismul, determinând și metoda lui: "Luați un jurnal, luați o pereche de foarfeci, alegeți un articol, tăiați-l, tăiați pe urmă fiecare cuvânt, puneți-le într-un sac, mișcați…” Numele școlii a fost găsit la întâmplare, vârându-se cuțitul de tăiat hârtie într-un Larousse. Dadaismul nu era decât o mistificare și o demonstrație estetică negativă. Din oroarea de academism se refuza nu numai orice tip de artă și orice tehnică folosită, dar și acele organizări de idei pe care imaginația, coerența de la sine, le-ar fi introdus automat în elementele disparate. Poemul nu mai era opera unui artist sau a unui individ, ci un rezultat al hazardului material și uneori a unui grup, debitând sincronic un fel de cor poliglot, ca în “L’amiral cherche une maison a louer”, poeme simultan par R. Ruelsenbach, Tr. Tzara. "Un papagal scoțând planete devenea poet." Dadaiștii n-au aplicat însă niciodată teoria cu sinceritate, ci au simulat numai întâmplarea. Chiar în cele mai absurde compoziții, asocierea discretă e vizibilă, ca în aceste versuri de Tristan Tzara: ”la chanson d’un daidaiste/qui n’etait ni gai ni triste/et aimait une bicicliste/qui n’etait ni gai ni triste.", unde se observă intenția de a izbi pe burghez cu idila neacademică între un poet și o biciclistă.

Tristan Tzara n-a făcut dadaism în românește. L-au urmat aici alții, dintre care cel mai fanatic a fost Sașa Pană, autorul multor volume fără notă precisă ("Echinox arbitrar", "Viața romanțată a lui Dumnezeu", "Cuvântul talisman", "Călătorie cu funicularul", etc.), din care se poate cita fără alegere, totul fiind uniform și inextricabil. ”Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru/Principesa a murit de parfum/Principesa e ca un măr domnesc/Parfumul era un hamac pentru somnul ei”.

În poeziile românești ale lui Tzara, scrise între 1912-1915, temele sunt simboliste, teme pe care le va dezvolta Ilarie Voronca. Presimțirea dadaismului e în aceea că, ocolind raporturile ce duc la o viziune realistă, poetul asociază imagini neînchipuit de disparate surprinzând conștiința. Tristan Tzara e un poet de o incontestabilă ușurință lirică, știind să radă cu aripile cea mai joasă proză: ”Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru/Amintire cu miros de farmacie curată/Spune-mi servitoare bătrână ce era odată ca niciodată,/Și tu verișoară cheamă-mi atenția când o să cânte cucul.”

Constructivismul[modificare | modificare sursă]

O ramură a avangardismului este constructivismul, inițiat la noi de poetul Ion Vinea și de revista “Contimporanul”. Ion Vine pledează pentru realizarea unor corespondențe între artă și spiritul contemporan, dominat de arta modernă. Dintre scriitorii care au colaborat la revista “Contimporanul”, se pot aminti: Stephan Roll, Felix Adelca, Boris Fundoianu, Ilarie Voronca etc.

Suprarealismul[modificare | modificare sursă]

Reviste de avangardă. "unu"[modificare | modificare sursă]

Publicațiile care au slujit în cercuri închise cultului poeziei dadaisto-suprarealiste au fost numeroase. Printre revistele de avangardă de după război ("Contimporanul", "75H.P.", "Punct", "Integral", "Urmuz"), revista unu, apărută la Dorohoi în aprilie 1928 și transferată apoi la București, este cea mai tenace. Conducătorul ei este medicul Sașa Pană, asistat de Moldov. Colaborează la ea Geo Bogza, Stephane Roll, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Virgil Gheorghiu, B. Fundoianu, pictorii Victor Brauner, M. H. Maxy, Milița Petrașcu, S. Perahim, B. Herold, etc. Manifestul publicației este destul de vag, cuprinzând elemente dadaiste, futuriste, suprarealiste, introduse în noțiunea generală a desfacerii de orice constrângere academică. În fond, "unu" înoată mai mult în apele suprarealismului. Este venerat, studiat și editat Urmuz, pe care Moldov îl imită în rele contrafaceri.

În căutarea automatismelor, redactorul apelează la un dement autentic de la Mărcuța–Nouă, Petre Popescu, poetul, inventatorul unui cimpoi sterilizator și autorul unor epigrame de o grotească absurditate: ”Era înaltă cât o prăjină/Încât toți vedeam când se închina/Iar noaptea dormea într-o căruță/Căci era din schit cea mai drăguță.”

Avangardiștii români vor oferi și ei mărturii semnificative ale acestei fascinații a perpetuei transformări, ale refuzului radical al stagnării, ale dezinteresului față de ceea ce G. de Torre numea ”permanență”. În "Aviograma", Ilarie Voronca va cere “lepădarea formulelor purgative", asigurând că atunci “când formula va deveni ceea ce facem ne vom lepăda și de noi", iar mai târziu, în revista "Unu", va exalta “insuccesul, debutul perpetuu, nerealizarea, nedesăvârșirea oricărui gest, condamnarea la eșec a oricărei întreprinderi”.