Lebădă de iarnă

Lebăda de iarnă
	Lebăda de iarnă (Cygnus cygnus)
Stare de conservare
	; Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)
Clasificare științifică
Regn:	Animalia
Încrengătură:	Chordata
Clasă:	Aves
Ordin:	Anseriformes
Familie:	Anatidae
Subfamilie:	Anserinae
Trib:	Cygnini
Gen:	Cygnus
Specie:	C. cygnus
Nume binomial
	Cygnus cygnus;
	Răspândirea speciei pe harta lumii Zona de cuibărire pe timpul verii Habitat permanent Zona de iernare
Sinonime
	Anas cygnus Linnaeus, 1758; Cygnus ferus;
	Modifică text

Lebăda de iarnă (Cygnus cygnus) este o specie de pasăre migratoare aparținând familiei Anatidae.^[2]. Este o lebădă mare din emisfera nordică. Această lebădă eurasiatică este strâns înrudită cu lebăda trompetă nord-americană (Cygnus buccinator). Lebăda de iarnă este pasărea națională a Finlandei.^[3] În România vine din nord în sezonul rece, iar primăvara se înapoiază spre locurile de reproducere din nordul Eurasiei; la noi este răspândită în lagune și pe lacurile litorale (complexul lagunar Razim etc.) și în Delta Dunării.

Taxonomie

În lucrarea Ornithology din 1676, Francis Willughby și John Ray au numit această lebădă „lebădă sălbatică”.^[4] A fost una dintre numeroasele specii de păsări descrise inițial de Carl Linnaeus în a 10-a ediție din 1758 a lucrării sale Systema Naturae, unde i s-a dat numele binomial Anas cygnus.^[5] Numele speciei provine din latinescul cygnus pentru „lebădă” și este specia tip pentru genul Cygnus.^[6]

Descriere

Lebăda de iarnă este similară ca aspect cu lebăda mică. Este însă mai mare, având o lungime de 140–165 centimetri și o anvergură a aripilor de 205–275 centimetri. Greutatea este de obicei cuprinsă între 7,4 și 14 kilograme, cu o medie de 9,8–11,4 kg pentru masculi și 8,2–9,2 kg pentru femele. Masa înregistrată verificată a fost de 15,5 kg pentru un mascul din Danemarca care iernează. Este considerată a fi printre cele mai grele păsări zburătoare.^[7]^[8] Printre măsurătorile standard, coarda aripii este de 56,2–63,5 cm, tarsul este de 10,4–13,0 cm, iar ciocul este de 9,2–11,6 cm.^[9] Are o formă a capului mai unghiulară și un model al ciocului mai variabil, care este întotdeauna mai mult galben decât negru (lebedele mici au mai mult negru decât galben). La fel ca rudele lor apropiate, lebedele de iarnă sunt păsări vocale cu un strigăt similar cu cel al lebedei trompetă.

Distribuție și habitat

Lebedele de iarnă au nevoie de suprafețe mari de apă pentru a trăi, mai ales când sunt încă în creștere, deoarece greutatea lor corporală nu poate fi susținută de picioare pentru perioade lungi de timp. Își petrece o mare parte din timp înotând, strecurând apa pentru hrană sau mâncând plante care cresc pe fundul apei.^[10]

Lebedele de iarnă au un sunet profund, asemănător cu cel al gâștelor, și, în ciuda dimensiunii lor, sunt zburătoare puternice. Pot migra sute sau chiar mii de kilometri către locurile lor de iernare din sudul Europei și estul Asiei. Se reproduc în Eurosiberia subarctică, mai la sud decât Bewicks, în zona taiga. Sunt reproducătoare rare în nordul Scoției, în special în Orkney, și nu mai mult de cinci perechi s-au reproducut acolo în ultimii ani; câteva perechi s-au reprodus și în Irlanda în ultimii ani. Această pasăre este o pasăre ocazională în subcontinentul indian^[11] și vestul Americii de Nord. Iernează în Regatul Unit și Irlanda, în special în rezervațiile naturale de păsări sălbatice ale Societății Regale pentru Protecția Păsărilor și ale Wildfowl and Wetlands Trust.

Comportament

Lebedele de iarnă se împerechează pe viață, iar puii lor rămân cu ele toată iarna; uneori li se alătură pui din anii precedenți. Habitatul lor preferat de reproducere este zona umedă, dar păsările semidomesticite își construiesc cuibul oriunde aproape de apă. Atât masculul, cât și femela ajută la construirea cuibului, iar masculul va sta de pază în preajma cuibului în timp ce femela incubează. Femela depune de obicei 4-7 ouă (excepțional 12). Puii de lebădă eclozează după aproximativ 36 de zile și au un penaj gri sau maro. Aceștia pot zbura la o vârstă de 120 până la 150 de zile.

Când lebedele de iarnă se pregătesc să pornească în zbor ca stol, ele folosesc o varietate de mișcări de semnalizare pentru a comunica între ele. Aceste mișcări includ ridicări și coborâri rapide și scurte ale capului, clătinarea capului, baterea aripilor și influențează dacă stolul își va lua zborul și, dacă da, care individ va prelua conducerea.^[12] Lebedele care au semnalizat cu aceste mișcări în grupuri mari au fost capabile să-și convingă stolul să le urmeze în 61% din cazuri.^[12] Prin comparație, lebedele care nu au semnalizat au reușit să creeze un grup de însoțitori doar în 35% din cazuri.^[12] În majoritatea cazurilor, lebăda din stol care face cele mai multe mișcări ale capului este și lebăda care inițiază zborul stolului – această lebădă inițiatoare poate fi mascul sau femelă, dar este mai probabil să fie un părinte decât un pui de lebădă.^[12] În plus, această metodă de semnalizare poate fi o modalitate prin care partenerii perechi pot rămâne împreună în timpul zborului. Dovezile observaționale indică faptul că o lebădă al cărei partener este atent și participă la semnalele partenerului său va fi mai predispusă să continue zborul. Astfel, dacă o lebădă începe să inițieze semnale de zbor, va fi mai puțin probabil să continue zborul dacă partenerul său nu este atent și, prin urmare, este mai puțin probabil să i se alăture.^[12]

Sunt foarte gălăgioase; strigătele lor sunt stridente, similare cu cele ale lebedei mici, dar mai rezonante și, în medie, mai joase: kloo-kloo-kloo în grupuri de trei sau patru.